ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 689/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 23 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâților Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța la plata sumei de 953.108 RON, cu titlu de prestări servicii de turism, realizate în scopul organizării unor evenimente culturale pe parcursul anului 2012, precum și a dobânzii legale aferente, de la data prestării serviciilor în beneficiul pârâților și până la data plății.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1345 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1210 din 18 septembrie 2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii; a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța.

Împotriva sentinței primei instanțe, A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 103/2019 din 4 martie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea hotărârilor ambelor instanțe și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe, iar, în subsidiar, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a subliniat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut, în esență, că instanțele devolutive au încălcat principiul reglementat de art. 22 C. proc. civ.

În concret, aceeași parte a arătat că acțiunea a fost întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză prin raportare la probele și informațiile pe care le deținea la momentul începerii procesului.

Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că nu a cunoscut și nici nu putea anticipa, la momentul introducerii acțiunii, că între Consiliul Județean Constanța și B. nu a fost încheiat un protocol, ca act juridic bilateral.

În continuare, a învederat că, în momentul în care a lămurit raporturile juridice deduse judecății în urma evaluării probelor administrate în cauză, prima instanță era obligată să pună în discuția părților, din oficiu, incidența normelor care reglementează gestiunea de afaceri.

În acest context, titulara recursului a subliniat că, în măsura în care instanța ar fi pus în discuția părților eventuala recalificare juridică a acțiunii, ar fi putut preciza care este temeiul juridic al acțiunii.

Aceeași parte a învederat că a precizat în cadrul dezbaterilor și a concluziilor scrise că își întemeiază acțiunea și pe gestiunea de afaceri.

În pofida acestei precizări, prima instanță a ignorat extinderea temeiului juridic și cu privire la gestiunea de afaceri, soluționând cauza numai prin raportare la îmbogățirea fără justă cauză. Or, procedând în acest mod, instanța ar fi încălcat principiul reglementat de art. 22 C. proc. civ.

Autoarea recursului a învederat că nici instanța de apel nu s-a raportat la gestiunea de afaceri, în pofida precizărilor sale și a efectului devolutiv al apelului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanțele devolutive au interpretat în mod greșit dispozițiile art. 1345-1348 C. civ.

În concret, autoarea recursului a învederat că aceste instanțe nu au avut în vedere anumite împrejurări de fapt relevante în cauză, pe care le-a evocat.

De asemenea, a arătat că reprezentanții Consiliului Județean au cunoscut existența serviciilor contractate prin intermediul B., iar reprezentanții recurentei-reclamante au cunoscut că beneficiarul final al serviciilor este Consiliul Județean.

Titulara recursului a mai susținut că sunt întrunite condițiile îmbogățirii fără justă cauză atunci când majorarea patrimoniului unei persoane se produce ca urmare a operațiunilor juridice încheiate de un terț intermediar. Or, situația de fapt din prezenta cauză se încadrează în această ipoteză.

Aceeași parte a învederat că acțiunea de îmbogățire fără justă cauză reprezintă ultimul remediu judiciar prin care ar putea obține de la beneficiarul final plata contravalorii serviciilor prestate, neavând la dispoziție un alt remediu.

Împrejurarea că s-a îndreptat mai întâi împotriva B., în privința căreia executarea silită a încetat pentru lipsa de bunuri, nu afectează caracterul subsidiar al acțiunii îndreptate împotriva beneficiarului final.

În final, recurenta-reclamantă a conchis că art. 1348 C. civ. trebuie interpretat în sensul că vizează numai ipoteza în care cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune împotriva celui îmbogățit, nu și împotriva unei terțe persoane.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 24 septembrie 2019 .

Intimatele-pârâte Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța au depus întâmpinare la 3 octombrie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca "inadmisibil" pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar, în subsidiar, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 9 octombrie 2019 .

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Părțile nu au menționat dacă sunt de acord cu soluționarea recursului în completul de filtru.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți prin întâmpinare, a admis în principiu recursul declarat recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 103/2019 din 4 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că nu este fondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Criticile prin care s-a susținut că instanța de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 22 alin. (5) C. proc. civ., pe care Înalta Curte urmează a le cerceta din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ.:

"(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. (5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora".

Invocând aceste dispoziții, recurenta-reclamantă, a susținut lipsa de rol activ a judecătorului din perspectiva calificării cererii de chemare în judecată, susținând că instanțele de fond au constatat că serviciile reclamantei au fost contractate de terțul B. în beneficiul intimaților-pârâți, fără ca între terț și beneficiarul final să existe un raport obligațional, însă nu au pus în discuție incidența instituției gestiunii de afaceri, pentru ca reclamanta să își precizeze temeiul juridic al acțiunii.

Instanța supremă reține că, prin cererea introductivă de instanță, în temeiul art. 1345 C. civ., reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 953.108 Ron, cu titlu de prestări servicii de turism realizate în scopul organizării unor evenimente culturale pe parcursul anului 2012.

Cererea a fost argumentată în sensul în care sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, respectiv mărirea patrimoniului pârâților, micșorarea patrimoniului reclamantei, existența unei legături de cauzalitate între sporirea patrimoniului pârâților și micșorarea patrimoniului reclamantei, absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de cel căruia i s-a micșorat patrimoniul.

Prin sentința nr. 1210/18.09.2018, respingând, ca nefondată, cerere de chemare în judecată, prima instanță a reținut, pe de o parte, că actio de in rem verso nu poate fi utilizată, întrucât reclamantul urmărește în realitate obținerea unei reparații pe care a obținut-o pe calea unei acțiuni în condițiile dreptului comun, întemeiată pe prevederile art. 1014 C. proc. civ. și, pe de altă parte, că reclamantul nu a probat legătura dintre mărirea patrimoniului pârâților și micșorarea patrimoniului reclamantei, precum și că patrimoniul pârâților s-ar fi mărit nejustificat.

Prin memoriul de apel formulat împotriva acestei sentințe, reclamanta a arătat că situația de fapt care a rezultat pe parcursul cercetării judecătorești poate fi asimilată unei gestiuni de afaceri, în sensul art. 1330 C. civ.. Apelanta-reclamantă nu a formulat critici prin care să pună în discuție modalitatea în care prima instanță a calificat cererea de chemare în judecată sau și-a exercitat rolul activ. Pe cale de consecință, în faza procesuală a recursului aceasta nu mai poate învesti legal instanța cu critici privitoare la modul în care prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., întrucât acestea apar a fi formulate omisso medio.

În plus, instanța supremă reține că, în primă instanță, contrar celor învederate prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat incidența gestiunii de afaceri abia prin concluziile scrise, depuse la dosarul cauzei la 13.09.2018, după închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, astfel că, raportat la dispozițiile art. 394 C. proc. civ., în mod corect tribunalul nu a ținut cont de noile împrejurări de drept invocate în cadrul acestui înscris.

În ceea ce privește instanța de apel, Înalta Curte reține că a dat eficiență dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care dispun în sensul că:

"instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Din perspectiva criticilor de recurs analizate, instanței de apel nu i se poate imputa că nu ar fi pus în discuție temeiul juridic al cererii, având în vedere că nu a fost învestită prin cererea motivată de apel cu critici privitoare la calificarea cererii de chemare în judecată.

Cu privire la criticile privind invocarea dispozițiilor art. 1330 C. civ. și prin cererea de apel, instanța supremă reține că, în mod judicios, în contextul în care incidența instituției gestiunii de afaceri nu a făcut obiectul judecății la prima instanță, s-a reținut de către instanța de apel incidența dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi".

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1345-1348 C. civ. asupra situației de fapt reținută de instanțele devolutive.

Cu referire la argumentele recurentei invocate în susținerea acestui motiv de recurs, prin care susține că nu au fost valorificate elemente de probatoriu privind legalitatea organizării evenimentelor, titularul mărcii asupra celor trei festivaluri, aprecierea probei cu interogatoriul pârâților, inexistența contractului între recurentă și beneficiarul final, existența unor beneficii patrimoniale în favoarea intimaților-pârâți, interpretarea voinței părților la momentul contractării serviciilor, instanța supremă reține că acestea nu evidențiază nici o critică de nelegalitate a deciziei atacate, ci vizează temeinicia hotărârii, din perspectiva stabilirii situației de fapt de către instanța de apel.

Astfel, departe de a dezvolta critici de nelegalitate, recurenta urmărește valorificarea probatoriului în scopul efectuării unei devoluțiuni totale a cauzei în recurs, deși legea recunoaște doar două instanțe jurisdicționale și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Totodată, instanța supremă reține că în sistemul de drept românesc referirile doctrinare nu reprezintă un izvor de drept, astfel că susținerile recurentei nu pot argumenta o critică de nelegalitate a deciziei atacate.

În ce privește susținerile recurentei privind interpretarea dispozițiilor art. 1348 C. civ., acestea sunt nefondate.

Pentru intentarea acțiunii în restituire pentru îmbogățirea fără justă cauză trebuie să nu existe niciun alt mijloc juridic prin care cel căruia i s-a micșorat patrimoniul să poată obține ceea ce rezultă din raportul de îmbogățire. Acțiunea de in rem verso, potrivit art. 1348 C. civ., are caracter subsidiar față de orice altă acțiune juridică, neputând fi primită ori de câte ori se constată existența vreunei alte acțiuni în realizare de drepturi.

Recurenta-reclamantă a precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că, pentru aceeași sumă, a promovat o acțiune întemeiată pe răspunderea contractuală, împotriva B., în acest sens fiind pronunțată sentința civilă nr. 2180/08.10.2015 de către Tribunalul Constanța, prin care B. a fost obligată la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 953.108 RON cu titlu de preț servicii turism, precum și a penalităților de întârziere de 0,15% pe zi, de la data scadenței fiecărei facturi și până la data achitării integrale a creanței principale.

Argumentele recurentei-reclamante privind ineficacitatea executării silite, urmare a lipsei de bunuri în patrimoniul debitoarei, nu pot fi primite, întrucât recuperarea efectivă a creanței nu este o condiție prevăzută de art. 1348 C. civ.

Totodată, caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză se analizează în mod obiectiv, în raport de existența unei alte acțiuni în realizare, astfel că, în mod corect a reținut instanța de apel că, în toate cazurile în care însărăcitul dispune de o acțiune, chiar dacă aceasta este prescrisă sau paralizată de o altă excepție sau apărare de fond, mecanismul îmbogățirii fără justă cauză devine inadmisibil.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 103/2019 din 4 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 103/2019 din 4 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2021.