ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 322/2022

Ședința publică din data de 10 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.01.2018 pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Suceava, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 54.000 euro cu titlu de daune materiale, ca urmare a stabilirii răspunderii civile delictuale a acestuia și a dobânzii legale calculate de la 16.05.2013, data trimiterii procesului-verbal de sechestru de către executorul judecătoresc, până la achitarea efectivă, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1181/PI/23.12.2019 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect pretenții formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Oficiul Național al Registrului Comerțului și Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Suceava.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel la data de 27.10.2020 apelantul-reclamant A., solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă prin decizia civilă nr. 59/A din 27.01.2021 a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. în contradictoriu cu intimații-pârâți Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Suceava, Oficiul Național al Registrului Comerțului împotriva sentinței civile nr. 1181/PI/23.12.2019 pronunțată de Tribunalul Timiș.

La data de 01 aprilie 2021, reclamantul A. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 59/A din 27 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În preambulul memoriului de recurs, recurentul-reclamant a prezentat starea de fapt și considerentele privind judecata în prima instanță, precum și în calea de atac a apelului.

În ceea ce privește nelegalitatea deciziei recurate, apreciază că soluția este nelegală, având în vedere faptul că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, precum și faptul că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește primul motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel nu a procedat la prezentarea motivelor avute în vedere la pronunțarea acesteia, neindicând motivul adoptării raționamentului redat.

Instanța menține raționamentul instanței de fond, însă nu face nicio trimitere la dispozițiile care i-ar susține raționamentul adoptat.

În concret, instanța de apel arată că intimatul nu poate fi tras la răspundere civilă delictuală, însă nu prezintă motivele de drept care să ateste acest fapt.

Se concluzionează în sensul că hotărârea este nemotivată, întrucât nu este suficient să fie reluat raționamentul instanței de fond, fiind necesar ca instanța să își prezinte propriul raționament, cu trimitere clară la dispozițiile aplicabile.

Instanța de apel a redat dispozițiile art. 202 și art. 62 din Legea nr. 31/1990, fără a reda și dispozițiile care reglementează obligațiile privind operațiunile de înscriere a actelor în registrul comerțului.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că prin interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor aplicabile, instanța de apel ar fi putut constata faptul că, în ceea ce privește procesul-verbal de sechestru transmis de către executorul judecătoresc, acesta nu este supus formalităților procedurale avute în vedere de instanța de apel, având în vedere natura sa juridică.

Fiind instituit sechestrul asupra părților sociale, orice act de dispoziție asupra acestora este inopozabil de drept creditorului, mai ales atunci când prin actul respectiv se urmărește fraudarea acestuia.

Sechestrul asigurator este incompatibil cu orice fel de procedură prealabilă de admisibilitate, cum ar fi întocmirea unui formular sau plata vreunei taxe, în sens contrar sechestrul devenind un element fără substanță, fără vreo eficacitate.

Chiar și în ipoteza reținută de ambele instanțe de fond, cererea tip cod 11-10-150 pentru înregistrare mențiuni a fost transmisă intimatului, în cauza de față în data de 29.05.2013 deci în perioada de opoziție, când cesiunea părților sociale nu operase încă, deci cu atât mai mult se puteau indisponibiliza, de către intimat, părțile sociale.

Nu se poate face opoziție decât prin instituirea unui proces-verbal asigurător, transmis de către executorul judecătoresc, prin care se tinde la indisponibilizarea părților sociale.

În final, recurentul arată că în situația în care nu se tergiversa procedura de înregistrare a sechestrului și se proceda la indisponibilizarea părților sociale încă de la momentul transmiterii acestuia către instituția publică, se putea valorifica creanța debitorului și evitarea pagubei produse.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La data de 02 iunie 2021, intimatul-pârât Oficiul Național al Registrului Comerțului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 30.09.2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 05.10.2021, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 25.11.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 59/A din 27 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs vizează motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul căruia recurentul susține faptul că instanța de apel nu a prezentat dispozițiile legale care să susțină soluția pronunțată, însușindu-și raționamentul instanței de fond, fără a prezenta propriul raționament care a condus la soluția decisă, rezultând o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurent în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În cauză, decizia atacată este motivată. Aceasta întrucât în considerentele sale se regăsesc argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente raportate la susținerile și apărările părților, la probatoriul administrat, precum și la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Se observă, totodată, că prin memoriul de apel nu au fost invocate aspecte de fapt sau de drept ce nu ar fi fost avute în vedere de prima instanță, criticile formulate vizând cele dezbătute deja în fond. În consecință, în mod legal instanța devolutivă de control judiciar a menținut raționamentul instanței de fond, în condițiile în care limitele investirii sale au fost conturate prin cererea de apel la aceleași situații factuale, cu invocarea acelorași temeiuri de drept.

În acest context apare cu evidență faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivul de casare privind nemotivarea hotărârii nefiind incident.

Referitor la criticile recurentului privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale care au reprezentat temeiul de drept al acțiunii, se susține că instanța de apel a făcut trimitere la dispoziții legale străine de natura cauzei, respectiv la art. 62 și art. 202 din Legea nr. 31/1990, fără a reda și dispozițiile legale care reglementează obligațiile privind operațiunile de înscriere a actelor în registrul comerțului.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurent să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acesta trebuia să demonstreze interpretarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat de către recurent, cu scopul de a repune în discuție situația de fapt și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența ei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește stabilirea situației de fapt, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situației de fapt.

În ceea ce privește critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor care reglementează obligațiile privind operațiunile de înscriere a actelor în registrul comerțului, se constată că acestea au aplicate de către instanța de apel, raportat la dezlegarea prin care s-a reținut că solicitarea executorului judecătoresc din data de 16.05.2013 nu îndeplinea la acea dată condițiile legale pentru luarea în considerare a cererii acestuia, comunicarea în forma cerută de lege având loc la 29.05.2013, ulterior expirării termenului de 30 de zile în care putea fi formulată opoziție la cesiunea de părți sociale.

Având în vedere dispozițiile art. 62 și art. 202 alin. (2)-(4) din Legea nr. 31/1990, instanța de apel a constatat corect că termenul de opoziție de 30 de zile prevăzut de aceste norme legale a început să curgă de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii asociatului unic din 11.04.2013, la expirarea căruia, în lipsa unei opoziții, operează transmiterea părților sociale.

Cererea executorului judecătoresc de indisponibilizare a părților sociale, în baza procesului-verbal de sechestru nr. x/16.05.2013, nu îndeplinea toate condițiile pentru a fi soluționată de către pârâtul Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Suceava, motiv pentru care a solicitat executorului judecătoresc completarea cererii, lipsurile fiind complinite la 29.05.2013.

Cererea de indisponibilizare a părților sociale a îndeplinit condițiile de soluționare la 10.06.2013, ulterior datei de 08.06.2013 când a operat transmiterea părților sociale de la debitor, iar fapta ilicită pretins a fi săvârșită de pârât, de a nu indisponibiliza părțile sociale nu există.

În ceea ce privește dispozițiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, se reține că acestea nu sunt incidente, întrucât la data înregistrării cererii executorului judecătoresc, respectiv 21.05.2013, acestea nu erau în vigoare, fiind introduse prin Legea nr. 152/2015.

În acest context, în mod legal instanța de apel a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1357 C. civ., respectiv vinovăția autorului faptei ilicite, prejudiciul și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Pentru toate considerentele reținute, având în vedere și prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., reținând caracterul nefondat al criticilor formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 59 A din 27 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți OFICIUL REGISTRULUI COMERȚULUI DE PE LANGĂ TRIBUNALUL SUCEAVA și OFICIUL NAȚIONAL AL REGISTRULUI COMERȚULUI.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2022.