ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1901/2022

Ședința publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la 21.03.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B. S.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții la plata către reclamant a sumelor de 59.605 dolari, reprezentând prejudiciu material și de 250.000 euro, cu titlu de daune morale.

La 27.02.2020, reclamantul a majorat cuantumul prejudiciului material solicitat la suma de 459.605 dolari.

Prin încheierea din 01.04.2019, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civile a aceluiași tribunal.

Prin încheierea din 12.04.2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile a aceluiași tribunal, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel Timișoara, secția I civilă în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 64/24.09.2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, pe rolul căruia a fost reînregistrat sub nr. x/2019**.

Prin sentința civilă nr. 663/NLP/PI/22.12.2020, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis excepția inadmisibilități cererii de chemare în judecată și a respins-o ca inadmisibilă, a obligat reclamantul la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 770/A/14.12.2021, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul și a obligat apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 16.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În motivare, după prezentarea situației de fapt care a generat prezentul litigiu, a arătat că instanța de apel a apreciat eronat că acțiunea a fost fundamentată doar pe normele legale privind răspunderea civilă delictuală, respectiv art, 1.349 și urm. C. civ., în contextul în care la 03.11.2021, prin notele scrise depuse la dosar, a precizat faptul că înțelege să-și întemeieze acțiunea și pe dispozițiile art. 538-541 C. proc. pen.., art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 223 C. civ., rap. la art. 52 alin. (3) din Constituția României.

În continuare, a subliniat că instanța de apel a reținut greșit faptul că trebuia să solicite antrenarea în mod direct a răspunderii civile delictuale a persoanelor juridice de drept public considerate răspunzătoare, câtă vreme, potrivit art. 541 alin. (3) C. proc. pen.., în vederea răspunderii pagubei cauzate printr-o eroare judiciară, reclamantul trebuie să cheme în judecată Statul Român, citat prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a și procedat.

Evocând prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 și ale art. 52 alin. (3) din Constituția României, a susținut că Statul Român nu trebuia să fie vizat în mod direct, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, pentru a avea calitate procesuală pasivă.

Recurentul a mai relevat că nu avea posibilitatea legală să cheme în judecată Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, astfel că era obligat să se îndrepte împotriva Statului Român, conform art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004. Însă, instanța de apel a făcut doar aplicarea dispozițiilor art. 223 C. civ., cu ignorarea normelor legale enunțate mai sus.

Potrivit recurentului, instanța a adăugat la lege, subordonând dreptul său la acțiunea de atragere a răspunderii disciplinare a procurorului de caz, în condițiile în care nu există nicio prevedere legală care să susțină acest raționament. Mai mult decât atât, atragerea răspunderii Statului nu exclude atragerea răspunderii personale a magistratului în cauză, iar procedura disciplinară poate fi angrenată ulterior pronunțării unei soluții definitive de admitere într-o astfel de cauză.

A mai afirmat că nu prezintă relevanță rezultatul unei cercetări disciplinare a magistratului și nici dacă demersul său are sau nu repercusiuni asupra carierei acestuia, în contextul în care urmărește doar repararea prejudiciului patrimonial ce i-a fost cauzat de tergiversarea nejustificată a cauzei, în raport cu probele administrate și complexitatea dosarului.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a înregistrat la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Excepția netimbrării recursului a fost respinsă, pentru argumentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurent, Înalta Curte reține următoarele:

Situația de fapt expusă în etapele anterioare ale procesului, așa cum reiese din susținerile părților și cum a fost reținută de instanțele devolutive, presupune încheierea contractului de cont curent bancar materializat prin deschiderea contului nr. x, între reclamant și pârâta B. S.A.

Demersul judiciar urmărește obținerea unor daune materiale și daune morale, pe motiv că pârâta B. S.A. i-a blocat reclamantului două transferuri în sumă totală de 200.000 dolari și că a raportat respectivele tranzacții Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, în vederea efectuării verificărilor specializate; totodată, pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice îi reproșează faptul că organele de cercetare penală au prelungit inadmisibil de mult o cercetare în care nu ar fi existat alte probe de administrat și că ordonanța de clasare a fost dată la o distanță de 9 luni, timp în care suma de bani i-a fost blocată.

Prima instanță a respins acțiunea, ca efect al admiterii excepției inadmisibilității acțiunii, atât din perspectiva existenței unui raport contractual, față de care răspunderea delictuală este subsidiară în ceea ce o privește pe pârâta B. S.A., cât și față de modalitatea în care răspunde Statul Român, întrucât în raportul juridic dedus judecății acesta nu este vizat în mod direct.

Sentința astfel pronunțată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de față, întemeiat în drept pe ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căreia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Preliminar, se constată că recurentul nu critică decizia atacată din perspectiva considerentelor reținute în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii îndreptate împotriva pârâtei B. S.A., dispoziție menținută în apel.

În aceste condiții, criticile vizează exclusiv modul în care instanța de apel a menținut dispoziția de inadmisibilitate a acțiunii formulate împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și vor fi analizate exclusiv din această perspectivă.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

O primă critică vizează faptul că instanța de apel în mod greșit a reținut că acțiunea a fost întemeiată doar pe normele din C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală, fără a lua în considerare notele depuse în apel la 03.11.2021, prin care a invocat atragerea răspunderii Statului Român și din perspectiva art. 538-541 C. proc. civ., art. 96 din Legea nr. 303/2004 și art. 223 C. civ., rap. la art. 52 alin. (3) din Constituție.

Se cuvine subliniat că reclamantul a formulat o acțiune al cărei obiect principal a fost configurat ca pretenție de reparare a pagubei produse de acoperire a prejudiciului suferit, imputând Statului Român săvârșirea faptei civile delictuale reclamate și a fost fundamentată în drept pe dispozițiile de drept material care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale.

În apel, prin încheierea din 25.10.2021, curtea de apel a solicitat autorului căii de atac să precizeze care este temeiul atragerii răspunderii solicitate, în raport cu fiecare pârât, apreciind că se impune clarificarea argumentelor expuse de parte.

În acest sens, la 03.11.2021, recurentul a depus la dosar note scrise, subliniind că acțiunea a fost fundamentată pe răspunderea civilă delictuală în ceea ce îi privește pe ambii pârâți, context în care a invocat, în susținerea temeiniciei acțiunii sale îndreptate împotriva Statului Român, și art. 538-541 C. proc. pen.., art. 96 din Legea nr. 303/2004 și art. 223 C. civ., rap. la art. 52 alin. (3) din Constituție, care reglementează dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale cauzate printr-o eroare judiciară.

Analiza în detaliu a deciziei recurate relevă că instanța de apel a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat cu privire la motivele pentru care aceasta și-a însușit considerentele reținute de prima instanță cu privire la inadmisibilitatea acțiunii formulate împotriva pârâtului Statul Român.

În speță, așa cum s-a arătat mai sus, prima instanță a fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe normele de drept comun, care nu a vizat și angajarea răspunderii intimatului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin prisma dispozițiilor legii speciale.

Este de notat că pentru a conchide în sensul celor stabilite de tribunal, instanța de prim control judiciar a subliniat că statul nu poate să participe în proces prin Ministerul Finanțelor Publice, el nefiind, așadar, în nume propriu, titular de drepturi și obligații, având în vedere art. 224 alin. (1) C. civ. și caracterul subsidiar al răspunderii acestuia, în raport cu răspunderea ce revine persoanelor juridice de drept public considerate răspunzătoare.

De altfel, instanța de apel în mod corect a apreciat că răspunderea delictuală a Statului Român este subsidiară răspunderii speciale, derogatorii, astfel că reclamantul nu are posibilitatea de a-și alege răspunderea pe care o consideră mai favorabilă.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a demonstrat într-o manieră adecvată de ce reglementările speciale în materie apăreau ca prevalente, oferind o analiză în raport de care se poate înțelege de ce soluția primei instanțe a fost confirmată.

Astfel, argumentația prezentată în decizia din apel se circumscrie judicios situației juridice deduse judecății, subliniind că legiuitorul a înțeles să instituie în cazul reparării prejudiciilor consacrate prin erori judiciare un regim juridic de antrenare a răspunderii distinct de cel comun, sens în care a făcut trimitere la răspunderea magistratului, în raport cu dispozițiile din Legea nr. 303/2004.

Alegând să nu-și întemeieze pretențiile, în planul condițiilor de exercitare a acțiunii și, în genere, al regimului juridic aplicabil, pe dispozițiile legale speciale, reclamantul s-a abătut de la ceea ce legea impunea, astfel că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii îndreptate împotriva Statului Român apare ca legală.

Criticile recurentului-reclamant vizând omisiunea instanței de apel de a analiza cauza și din perspectiva dispozițiilor legii speciale sunt nefondate.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care este expresia principiului disponibilității, "obiectul și limite procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., ce stabilește limitele efectului devolutiv al apelului la ceea ce s-a judecat în primă instanță, "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată (...)".

În aceste condiții, invocarea art. 538-541 C. proc. pen.., art. 96 din Legea nr. 303/2004 și art. 223 C. civ., rap. la art. 52 alin. (3) din Constituție, pentru prima dată în apel reprezintă o modificare a cauzei acțiunii asupra căreia instanța de prim control judiciar nu se putea pronunța în faza apelului, în care controlul legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe este limitat la ceea ce s-a judecat în prima etapă procesuală.

Modificarea cauzei cererii de chemare în judecată nu poate fi efectuată oricând în cursul judecății, ci numai în condițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., nefiind posibil să fie primită direct în apel.

Admiterea unei teze contrarii ar înfrânge principiul disponibilității și cel al contradictorialității, precum și dreptul la apărare al părții adverse, care s-ar afla în imposibilitate de a formula apărări pe alte aspecte decât cele care figurează în petitul cererii de chemare în judecată și ar fi privat de unul dintre cele două grade de jurisdicție devolutive recunoscute de legislația română.

Considerentele expuse nu vin în contradicție cu dispozițiile art. 22 C. proc. civ., întrucât rolul activ nu poate fi exercitat de către judecător decât în limitele învestirii sale de către părți și ale normelor legale ce guvernează procesul civil.

O pretinsă omisiune de la analiză a acestor texte de lege ar fi putut fi reclamată în situația în care reclamantul ar fi suspus spre analiză tribunalului argumente apte să conducă spre ipoteza unei răspunderi a pârâtului în temeiul normelor speciale; or, în lipsa unei astfel de cereri, acesta nu își poate crea drepturi noi cu nerespectarea prevederilor de procedură incidente, și, cu atât mai mult, nu poate afirma că decizia recurată este nelegală invocându-și încercarea nelegală de modificare a temeiului direct în apel, cu nerespectarea cerințelor impuse de art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, având în vedere că nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

Constatând culpa procesuală a autorului căii de atac, în temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 12.941,04 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 770/A/14.12.2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 12.941,04 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2022.