ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1208/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului de față, constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la 4 octombrie 2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata către reclamantă a sumei de 558.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând comision datorat în baza contractului de intermediere încheiat la 5 decembrie 2007 între pârât, în calitate de beneficiar și C., D., E. și F., în calitate de intermediari.

Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 134/NLP/PI din 11 februarie 2020, a respins cererea reclamantei.

Împotriva sentinței civile, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel; prin decizia nr. 509/A din 28 octombrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ.

Ca și chestiune prealabilă, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate, în raport cu prevederile art. 390 din C. proc. civ., ca urmare a omisiunii indicării în dispozitivul hotărârii a dreptului părților de a formula calea de atac a recursului, la care aceasta este supusă.

În continuare, a arătat că sunt incidente prevederile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere că valoarea patrimonială a litigiului depășește suma de 1.000.000 RON, precum și în considerarea deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, fiind încălcat principiul liberului acces la justiție.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că unul dintre motivele de apel viza în mod expres criticile aduse sentinței primei instanțe referitoare la beneficiarul serviciilor prestate de D..

Sub acest aspect, a susținut că a fost reținută o stare de fapt neconformă cu realitatea și contrazisă de însăși încheierea contractului de intermediere analizat, apreciindu-se eronat că D. ar fi acționat în calitate de intermediar în favoarea S.C. G. S.R.L., aspect ce a condus la înlăturarea obligației de plată a comisionului de către pârât.

Potrivit recurentei, instanța de apel, deși a fost sesizată cu acest motiv de apel, nu a motivat în niciun fel înlăturarea argumentelor invocate sub acest aspect, mai mult, nici măcar nu s-a pronunțat asupra lor; or, această chestiune era esențială pentru soluționarea justă a cauzei, întrucât acestui intermediar (D.) i-a fost aplicat de către pârât un tratament diferențiat față de ceilalți intermediari (părți în contractul de comision, care și-au încasat comisionul de la pârât și față de care nu s-a invocat faptul că nu au fost încasați toți cei 10.000.000 euro, cu titlu de preț de către B.), nefiindu-i achitat integral comisionul.

Contractul de intermediere din 5 decembrie 2007 (în care numitul D. este menționat ca și intermediar, iar beneficiar este B., care avea obligația de a-i achita cu titlu de comision suma de 1.200.000 euro la momentul semnării actului de vânzare-cumpărare a terenului aflat în discuție) face dovada existenței unui raport de intermediere între cei doi (pârâtul și D.), context în care aprecierea instanței în sensul că D. ar fi prestat servicii de intermediere pentru societatea S.C. G. S.R.L nu are niciun suport legal, soluția instanței bazându-se exclusiv pe depozițiile martorilor.

Astfel, potrivit susținerilor recurentei, au fost încălcate dispozițiile art. 309 alin. (4) pct. 6 din C. proc. civ. atunci când instanța a încuviințat proba testimonială pentru a dovedi aspecte contrare celor consemnate într-un înscris privitor la calitatea părților contractante, având în vedere că discuția nu purta asupra lămuririi clauzelor contractuale.

Toate aceste aspecte de nelegalitate au fost sesizate instanței de apel, care a apreciat în mod eronat că administrarea probei a fost corectă, în realitate existând o încălcare a normelor legale de către prima instanță.

Totodată, a mai arătat că i-au fost încălcate dreptul la apărare și la un proces echitabil atunci când prima instanță a înțeles să înlăture declarațiile martorilor D. și H., chestiune sesizată în motivele de apel și asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect.

Recurenta a mai susținut că întregul probatoriu administrat în cauză relevă faptul că D. este cel care a identificat potențialul cumpărător al terenurilor și, totodată, cel care a obținut încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare cu societatea S.C. G. S.R.L. la prețul convenit cu beneficiarul intermedierii, B., adică cel de 10.000.000 euro.

Așadar, potrivit susținerilor recurentei, D. și-a îndeplinit obligațiile din contractul de intermediere, iar faptul că vânzarea a fost încheiată ulterior, fără ca acesta să mai participe, precum și la un alt preț, ca urmare a reducerii prețului inițial de către intimat, nu poate constitui un motiv de neîncasare a comisionului, iar cu privire la această chestiune instanța de apel a omis să se pronunțe.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat reglementată de art. 432 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, a arătat că, anterior promovării prezentului litigiu, pe rolul Tribunalului Timiș a fost înregistrată sub nr. x/2014* o acțiune ce a avut același obiect, respectiv de obligare a intimatului B. la plata comisionului de 588.000 euro, stabilindu-se că pentru îndeplinirea condiției de exigibilitate a creanței trebuie îndeplinite cumulativ două cerințe: (i) încheierea în forma autentică a contractului de vânzare-cumpărare și (ii) achitarea prețului vânzării. În acest context, susține recurenta, în cauza de față instanța nu era îndrituită să procedeze la o nouă judecare a acestor chestiuni deja dezbătute printr-o hotărâre intrată în puterea de lucru judecat.

O altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează ignorarea prevederilor art. 969, art. 970, art. 977-985 și art. 1010 din C. civ. de la 1864, temeiul de drept avut în vedere de către instanța de apel fiind cel reprezentat de art. 309 alin. (4) pct. 6 din C. proc. civ.

În susținerea acestei critici, recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat clauza referitoare la comision în sensul că aceasta ar stabili doar în sarcina intermediarului D. (nu și a celorlalți intermediari, părți ale contractului) o obligație de rezultat pe care acesta trebuia să o îndeplinească pentru a încasa comisionul, și anume aceea ca promitentul-cumpărător să încaseze suma fixă de 10.000.000 euro, cu titlu de pret al vânzării.

Potrivit recurentei, o astfel de interpretare ar da naștere unei clauze pur potestative, oricum lovită de nulitate, iar această soluție nu poate reflecta intenția părților, deoarece încalcă normele de drept material referitoare la interpretarea convențiilor și la forța obligatorie a contractului.

În continuare, recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 970 C. civ. de la 1864, în contextul în care în contractul de intermediere nu a fost prevăzută în mod expres o atare obligație în sarcina intermediarului D., adăugând astfel la contract.

A mai arătat că, pe de altă parte, din probatoriul administrat a reieșit că toți ceilalți intermediari și-au încasat comisionul de la intimat, iar instanța a reținut că aceștia și-au îndeplinit obligația de intermediere, deși nu a fost încasat de către vânzător prețul integral de 10.000.000 euro.

Totodată, a mai susținut că o astfel de clauză este una pur potestativă, întrucât cuantumul sumei care urma a fi achitată cu titlu de preț putea fi modificat oricând, chiar și prin voința exclusivă a pârâtului, ceea ce face ca acesta să poată considera oricând că obligația sa de plată a comisionului nu mai există, reducând prețul pretins chiar și cu 1 euro. Or, o astfel de interpretare nu doar că lipsește de efecte clauza contractuală, dar nu respectă regulile de interpretare expres prevăzute de lege, în sensul în care acestea trebuie interpretate astfel încât să producă efecte juridice.

Potrivit recurentei, instanța avea obligația de a interpreta clauza în favoarea debitorului obligației de intermediere și nu în defavoarea acestuia, cum în mod nelegal a procedat, fiind încălcate dispozițiile art. 978, ale art. 982 - 983, raportate la art. 1010 din C. civ. de la 1864.

Referitor la diminuarea prețului, recurenta a susținut că aceasta s-a datorat în mod evident culpei intimatului, promitent-vânzător, care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale de a scoate terenul din circuitul agricol, aspect ce a fost omis de către instanța de apel.

Recurenta a mai arătat că instanța nu s-a pronunțat asupra probelor administrate în cauză, în raport cu înscrisurile existente în cadrul dosarului nr. x/2008 al Judecătoriei Timișoara, ce a avut ca obiect contestație la executare.

În continuare, a mai susținut că pârâtul nu și-a îndeplinit nici alte obligații ce îi reveneau pentru finalizarea contractului de vânzare-cumpărare, fiind prezentate aspecte legate de situația de fapt.

Față de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; intimatul a depus punct de vedere, prin care a invocat și excepția nulității recursului.

Prin încheierea din 16 martie 2022, s-a respins excepția nulității recursului, apreciindu-se că motivele invocate pot constitui obiect al controlului de nelegalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., s-a admis în principiu recursul și s-a fixat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Cu titlu prealabil, se reține că recurenta are deschisă calea de atac a recursului, în raport cu prevederile art. 457 alin. (2) raportate la cele ale art. 483 din C. proc. civ.

Într-un prim considerent, instanța supremă subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 din același act normativ, cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanței de apel apare ca fiind motivată; ea prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat și, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., evocat de recurentă, arată probele administrate și analizate, modalitatea interpretării lor și conturează concluziile instanței devolutive.

Astfel, instanța de apel a valorificat concluziile probatoriului administrat, dându-le semnificație în planul stării de fapt; dincolo de aceste verificări, evaluarea acestor concluzii în contextul general al examinării probelor este atributul instanțelor de fond, necenzurabil din perspectiva legalității.

Recurenta face trimitere la situația de fapt, la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel, tinzând practic la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o rejudecare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei hotărârii și a elementelor factuale ale cauzei.

Așadar, constatând că hotărârea recurată cuprinde o examinare a argumentelor părților și o analiză a dispozițiilor legale aplicabile, urmată de aplicarea concretă a acestora la circumstanțele cauzei, iar conduita procedurală adoptată corespunde exigențelor impuse de art. 425 din C. proc. civ., instanța de apel făcând aprecieri proprii asupra chestiunilor puse în discuție în calea devolutivă de atac, Înalta Curte va înlătura criticile recurentei sub acest aspect.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează atunci când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre aceleași părți, fără posibilitatea ca dezlegarea să poată fi contrazisă. În acest din urmă caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior, astfel încât instanța nu mai trebuie să identifice tripla identitate, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice.

Dispozițiile legale incidente obligă instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis anterior și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății ulterior; situația contrară ar echivala cu încălcarea regulii generale conform căreia "lucrul judecat este considerat că exprimă adevărul".

Astfel, în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Timiș, prin sentința civila nr. 461/PI din 30 iunie 2015 a fost respinsă ca prematură o cerere de ordonanță de plată introdusă de reclamanta S.C. A. S.R.L. privind același comision de intermediere, în timp ce prezentul dosar are ca obiect acțiunea de drept comun cu aceeași finalitate urmărită de reclamantă.

În cuprinsul sentinței civile anterior menționate, s-au reținut următoarele:

"Creanța pretinsă de reclamantă pentru a îndeplini condiția de exigibilitate trebuie să îndeplinească două condiții cumulative si obligatorii, astfel cum rezultă din contractul de intermediere, și anume: între pârât si terțul G. S.R.L. să se încheie un contract autentic de vânzare-cumpărrare, aspect îndeplinit în cauza de față și condiția ca prețul vânzării să fie achitat în totalitate. Această ultimă condiție nu este îndeplinită în speță.[...] nefiind îndeplinită această a doua condiție care dă naștere exigibilității creanței pretinse, acțiunea apare ca fiind prematur introdusă".

Contractul de intermediere încheiat de intimat cu D. la 5 decembrie 2007 prevede că:

"data la care se va încheia contractul de vânzare-cumpărare si se va încasa de către vânzător și diferența de 7.500.000 euro din prețul total de 10.000.000 euro va fi si momentul în care obligația esențială si principală a intermediarilor se consideră realizată".

Așadar, reiese fără putință de tăgadă că instanța anterioară a condiționat analiza fondului pretențiilor bănești ale reclamantei de încasarea prețului integral de 10.000.000 euro, astfel încât hotărârea recurată nu încalcă puterea de lucru judecat a celei dintâi, instanța de apel statuând în același sens, respectiv că neîncasarea integrală a prețului vânzării de 10 milioane de euro constituie un impediment al admiterii acțiunii.

Ca atare, contrar criticilor invocate de către recurenta S.C. A. S.A., respingerea acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 nu a avut drept consecință faptul că respectivul comision în discuție era datorat, ci faptul că nu s-a mai pus în discuție această chestiune de fond, nefiind îndeplinite condițiile; semnificativ este faptul că recurenta însăși nu neagă în totalitate efectele respingerii acțiunii anterior menționate, acordându-le însă propria semnificație și nu pe cea evidentă, circumscrisă lipsei caracterului actual al interesului ca și condiție de exercitare a acțiunii.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea regulilor de interpretare a contractului de intermediere, instanța de apel pronunțând o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 978, 982 și 983 din C. civ. de la 1964, cu raportare la dispozițiile art. 1010 din același act normativ.

Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății sau dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material.

Încercând să satisfacă exigența art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. si să identifice pretinse norme de drept material încălcate sau aplicate greșit, recurenta a procedat la înșiruirea art. 969, 970 și 977 - 985 din C. civ. de la 1864 și la o expunere lipsită de rigurozitate, care nu permite identificarea pretinsei norme încălcate și relevarea motivului de casare invocat.

Recurenta a susținut încălcarea regulilor de interpretare a contractului de intermediere, pretinzând că instanța ar fi adăugat la contract atunci când a apreciat că încasarea comisionului a fost condiționată de încasarea prețului de 10 milioane euro numai în cazul lui D..

Raționamentul recurentei este profund greșit, întrucât în prezenta cauză este dedus judecății exclusiv raportul juridic născut între intimat și D., nicidecum raporturile cu intermediarii intimatului.

Toate susținerile recurentei, conform cărora s-ar fi aplicat greșit regulile de interpretare a contractului de intermediere sunt nefondate, însăși recurenta nefiind în măsură să indice punctual regula încălcată și dovada acestei încălcări.

Nu se poate reține nici încălcarea art. 983 din C. civ., conform căruia, când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă, deoarece cel ce s-a obligat la plată este însuși intimatul.

În condițiile în care recurenta a criticat decizia atacată în ceea ce privește administrarea și interpretarea probatoriului, susținând că înscrisurile existente nu au fost amintite în motivare, critică întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în realitate, nu se susține o greșită aplicare a unor norme legale, ci se critică modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat, în cauză aceasta constituindu-se într-o veritabilă critică de netemeinicie, ce exclude posibilitatea examinării ei în calea de atac extraordinară a recursului.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentei legate de greșita aplicare a dispozițiilor C. civ. de la 1864 cu denumirea marginală "despre interpretarea convențiilor".

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la o reinterpretare a probelor administrate.

Cum criticile recurentei legate de încălcarea dispozițiilor enunțate vizează, în realitate, stabilirea situației de fapt, acestea nu se circumscriu niciunui motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 din C. proc. civ.

Așa cum s-a arătat, recurenta își exprimă, în termeni generali, nemulțumirea față de hotărârea pronunțată în cauză, fără însă a evoca, în mod concret, critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să invoce aspecte susceptibile de cenzură în recurs, nesocotind astfel existența judecății anterioare, ceea ce nu poate fi primit.

Față de cele ce preced, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 509/A din 28 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2022.