ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2592/2021

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Constată că, prin sentința nr. 38 din data de 07.12.2020 Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., B., C. în contradictoriu cu pârâții D., E. și F., ca prescrisă, și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că, potrivit datelor furnizate de părți, între acestea s-au derulat relații contractuale până la data de 15 aprilie 2011 și de la această dată a început să curgă termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958, în care creditoarea avea dreptul să solicite plata prejudiciului pretins, în cuantum de 848.832 RON plus TVA, reprezentând contravaloarea serviciilor achitate și pretins neefectuate de către pârâtă, fiind împlinit în anul 2014.

Reclamanta nu a putut face dovada suspendării sau întreruperii termenului de prescripție, întrucât deși a inițiat acțiuni în justiție, acestea au fost soluționate prin respingere. Procesul-verbal nr. x/20.12.2016 al DRAF invocat de reclamantă, pe de o parte, survine după împlinirea termenului de prescripție, iar, pe de altă parte, nu este întrerupător de prescripție și nu-i este opozabil pârâtei.

În plus, conform art. 7 din Decretul 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Or, reclamanta nu poate invoca faptul că nu a cunoscut existența prejudiciului decât în momentul încheierii controlului DRAF întrucât avea posibilitatea să-l cunoască dacă ar fi manifestat un minim interes față de situația financiară a asociației.

Având în vedere data la care creditoarea a înregistrat cererea de chemare în judecată la Tribunalul Gorj, anume 19.12.2019, prima instanță a constatat că s-a împlinit termenul de prescriptie de 3 ani pentru creanța pretinsă de reclamantă izvorâtă din decontarea unor servicii pretins neefectuate de către pârâtă.

Cel de-al doilea capăt de cerere vizează acordarea de dobânzi, penalități și alte accesorii calculate la suma pretinsă prin capătul principal de cerere. Ca urmare a interventiei prescriptiei și obligația pârâtei la plata acestora, având în vedere caracterul lor accesoriu față de debitele principale, s-a stins conform art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Prin decizia nr. 328/2021 din 26 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A., B., C..

Instanța de apel a confirmat soluția și considerentele primei instanțe referitoare la excepția prescripției în ceea ce privește acțiunea în pretenții în sumă de 844.832 RON plus tva promovată împotriva pârâtei D.. În condițiile în care se invocă plata unor servicii ce nu au fost efectiv prestate, în baza unor facturi fictive ce nu atestau relații comerciale reale, este evident că reclamanta putea și trebuia să cunoască, la data efectuarii plății, că respectivele servicii (servicii de deszăpezire și amenajări drumuri forestiere, servicii de debitare material lemnos) nu au fost prestate sau au fost prestate necorespunzător în raport cu înțelegerea părților.

Indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al sumelor achitate de reclamantă, aceasta trebuia, în momentul plății, să cunoască dacă plata bănească către prestatorul de servicii cu care avea relații contractuale era în concordanță cu înțelegerea sa cu acesta din urmă. În acelați sens, au fost reținute și considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19/2019 pronunțate în recurs interesul legii.

Controlul efectuat de Direcția Regională Antifraudă Fiscală din cadrul ANAF constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziția de către reclamanta supusă controlului. Prejudiciul constatat reprezentând sumele de bani plătite nejustificat, era preexistent încheierii procesului-verbal nr. x/20.12.2016 al ANAF și trebuia să fie cunoscut independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât respectivul proces-verbal a fost întocmit urmare a verificării actelor aflate în posesia reclamantei și puse la dispoziția organului de control de către reclamantă. Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci contractul prin care s-au stabilit obligațiile părților (obligația de prestare a serviciilor și obligația corelativă de plată a serviciilor prestate).

Un act emis de un organ cu atribuții de control nu poate reprezenta nici un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, câtă vreme dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres și imperativ cazurile în care aceasta intervine.

Referitor la soluția privind prescripția dreptului material la acțiunea în pretenții în sumă de 379.026 RON reprezentând impozit pe profit, tva și penalități de întârziere promovată împotriva pârâtei D., Curtea de Apel a constatat că, deși nu a operat prescripția, soluția de respingere este corectă.

Suma de 379.026 RON a fost stabilită exclusiv și personal în sarcina apelantei reclamante și își are temeiul în raporturile de drept fiscal dintre aceasta în calitate de contribuabil și stat în calitate de creditor bugetar al creanțelor stabilite cu titlu de impozit pe profit, tva și accesorii ale acestora, raporturi independente de raporturile contractuale dintre apelanta reclamantă și D., chiar dacă obligațiile fiscale derivă din acestea din urmă.

În ceea ce privește soluția de constatare a prescripției dreptului material la acțiune împotriva pârâților E. și F., atât pentru cererea vizând suma de 844.832 RON plus tva, cât și pentru cererea vizând suma de 379.026lei, instanța de apel a reținut că este, de asemenea, temeinică și legală pentru aceleași argumente, cu precizările că, în cazul acestor pârâți, este vorba de răspundere a foștilor salariați organe de conducere în cadrul asociației reclamante, statuările Înaltei Curte de Casație și Justiție prin decizia pronunțată în recurs interesul legii nr. 19/2019 fiind deopotrivă aplicabile, și că raporturile fiscale din care rezultă obligațiile apelantei reclamante sunt independente de raporturile dintre aceasta și organele de conducere salariați.

Împotriva acestei soluții, a declarat recurs reclamanta A., B., C. solicitând casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat soluția asupra excepției prescripției dreptului la acțiunea promovată împotriva pârâtei D., susținând că, până la comunicarea procesului-verbal întocmit de ANAF, nu a cunoscut că plățile efectuate către această societate nu au avut bază reală. Doar după acest moment, cunoscând paguba și persoana răspunzătoare, s-a născut dreptul său la acțiune și a început să curgă termenul de prescripție.

Totodată, a susținut că, în speță, a operat și un caz de întrerupere a cursului prescripției extinctive prin promovarea, pe calea cererii reconvenționale, formulate în dosarul nr. x/2011, a unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului dintre părți.

În ceea ce privește capătul de cerere privind pretențiile în valoare de 379.026 RON, recurenta subliniază că, deși instanța de apel a constatat că soluția referitoare la prescripția dreptului material la acțiune este eronată, a menținut hotărârea primei instanțe sub acest aspect în loc să facă aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., care impuneau anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Totodată, a criticat și soluția asupra excepției dreptului material la acțiunea promovată împotriva pârâților persoanelor fizice în condițiile în care demersul judiciar a fost întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, aceștia nefiind parți în contractul semnat cu pârâta persoană juridică, iar termenul de prescripție nu putea fi calculat prin raportare la momentul încheierii relațiilor contractuale.

Prin întâmpinarea depusă la data de 21.08.2021, intimata D. a invocat excepția nulității recursului, respinsă motivat la termenul din data de 11.11.2021, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiția constată fondat recursul pentru următoarele considerente:

Acțiunea promovată de reclamantă a avut două capete de cerere formulate împotriva unui pârât persoană juridică și a doi pârâți persoane fizice, după cum urmează:

- obligarea pârâților la plata sumei de 848.832 RON plus TVA, reprezentând prejudiciu suferit, constând în sume de bani achitate fără a beneficia de o contraprestație din partea societății pârâte,

- obligarea pârâților la plata sumei de 379.026 RON, reprezentând prejudiciu suferit, constând în sumele de bani pe care societatea a fost obligată să le plătească către bugetul de stat ca TVA, impozit pe profit și penalități din cauza faptelor ilicite ale pârâților.

Prima instanță a respins acțiunea împotriva tuturor pârâților ca fiind prescrisă, fără o analiză diferențiată a pretențiilor formulate împotriva fiecăruia. Instanța de apel a analizat criticile apelantei - reclamante referitoare la soluția primei instanțe asupra excepției prescripției prin raportare la fiecare capăt de cerere formulat împotriva pârâtei persoană juridică și, în mod distinct, privitor la pretențiile îndreptate împotriva pârâților persoane fizice.

Păstrând această modalitate relevantă de analiză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a regulilor referitoare la calculul termenului de prescripție în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata de către pârâta D. a sumei de 848.832 RON plus TVA, având în vedere natura și durata raportului juridic dintre părți, derulat până în 2011.

Din această perspectivă, instanța de apel a înlăturat în mod judicios susținerile reclamantei, reiterate și pe calea prezentului recurs, potrivit cărora dreptul său la acțiune s-ar fi născut doar după comunicarea procesului-verbal nr. x/20.12.2016 întocmit de ANAF, moment care ar marca și începutul termenului de prescripție de 3 ani. Astfel, s-a reținut că minime diligențe privind propria disciplină financiară impuneau reclamantei să cunoască eventualele pagube determinate de efectuarea unor plăți nejustificate încă de la momentul realizării acestora, fără a aștepta un eventual control al organismelor specializate, incert în privința momentului în care s-ar realiza și a concluziilor rezultate. De altfel, actul organului de control a fost întocmit în urma verificării în principal a documentelor societății, pârâta, în favoarea căreia curge termenul de prescripție, neavând posibilitatea de a cunoaște, influența sau contesta rezultatele controlului.

În acest sens, au fost valorificate în mod relevant și considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, potrivit cărora "stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia", acesta neputându-și invoca propria pasivitate, "așteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să depună toate diligențele pentru depistarea existenței unor eventuale pagube cauzate de salariați în privința acelor resurse".

În ceea ce privește cauza de întrerupere invocată de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că dispozițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 nu sunt incidente în cauză, cererea de chemare în judecată anterior formulată de reclamantă pe cale reconvențională în dosarul nr. x/2011 având alt obiect decât cel din cauza de față.

În continuare, analizând soluția primei instanțe sub aspectul pretențiilor în valoare de 379.026 RON îndreptate împotriva aceleiași pârâte, instanța de apel a reținut că "deși nu a operat prescripția, soluția de respingere este corectă", realizând în continuare o scurtă analiză pe fond a pretențiilor reclamantei.

Or, fiind reținută netemeinicia soluției primei instanțe cu privire la excepția prescripției privitor la acest capăt de cerere, în raport de solicitarea apelantei - reclamante, singura care a declarat cale de atac în cauză, și de dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., se impunea soluția de anulare în parte a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la acest capăt de cerere. În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține ca fiind întemeiate criticile recurentei - reclamante cu privire la acest aspect prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., revenind instanței de recurs obligația corectei încadrări a argumentelor recurentei din memoriul de recurs.

În ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiunea având ca obiect pretențiile formulate împotriva pârâților persoane fizice, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși instanța de apel a reținut că acestea s-au aflat în raporturi juridice cu reclamanta de o natură diferită față de cel în care figura pârâta persoană juridică, a concluzionat că prescripția a operat și în privința acestora prin simpla trimitere la argumentele reținute cu privire la primul capăt de cerere și la considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Din această perspectivă, criticile recurentei - reclamante cu privire la acest aspect pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și vor fi primite, impunându-se casarea deciziei atacate pentru a se realiza o judicioasă analiză a criticilor apelantei privitoare la prescripția pretențiilor formulate împotriva pârâților persoane fizice prin raportare la raporturile juridice specifice derulate cu acestea și la normele speciale aplicabile.

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul promovat în cauză este fondat și va fi admis, urmând a fi trimisă cauza spre rejudecare instanței de apel, în temeiul art. 497 C. proc. civ.

Se impune a se preciza că, deși reținerea în cauză a incidenței dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. cu prilejul analizării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ar fi atras casarea în parte și a hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceasta din urmă, soluția pe care a determinat-o incidența concomitentă și a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu privire la altă parte a hotărârii instanței de apel a impus instanței de recurs adoptarea unei soluții unitare de casare doar a deciziei atacate și trimitere spre rejudecare instanței de apel.

Revine instanței de apel obligația de a face aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. sub aspectul pretențiilor în valoare de 379.026 RON îndreptate împotriva pârâtei persoană juridică, după ce va reanaliza criticile apelantei referitoare la soluția primei instanțe cu privire la prescrierea dreptului material la acțiunea formulată împotriva pârâților persoane fizice, pentru a aprecia în mod judicios dacă se impune menținerea soluției primei instanțe cu privire la acest capăt de cerere sau devine deopotrivă aplicabilă soluția de anulare în parte și trimitere spre rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A., B., C. împotriva deciziei nr. 328/2021 din 26 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți F., E. și D.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2021.