ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2216/2022

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 iulie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 1.565.708,49 RON reprezentând prejudiciu. În drept, au fost invocate prevederile art. 1357 și urm. C. civ. I.

Sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului1 București, secția a II-a civilă Prin sentința nr. 301 din 7 februarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a, contencios administrativ și fiscal Prin sentința civilă nr. 2126 din data de 4 aprilie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a II-a, contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale a acestei secții, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București în favoarea uneia din secții civile ale Tribunalului București. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă La data de 31 mai 2019, reclamanta a formulat cerere de precizare a acțiunii, prin care a arătat că a solicitat instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 1.565.708,49 RON, reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat din vina pârâtului și în legătura cu munca acestuia. A precizat că temeiul în drept al acțiunii este reprezentat de art. 254-250, art. 268 din Legea nr. 53/2003, Codul muncii, republicat, art. 1349 și art. 1357-1359 C. civ. Prin sentința civilă nr. 1413 din data de 14 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția de inadmisibilitate și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administrația Lacuri Parcuri și Agrement București, în contradictoriu cu pârâtul A.. I.

Deciziile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 1201A din data de 8 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Administrația Lacuri Parcuri și Agrement București împotriva sentinței civile nr. 1413 din data de 14 iunie 2019 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a anulat sentința apelată, a reținut cauza spre judecare și a acordat termen de judecată la data de 4 februarie 2021. Prin decizia civilă nr. 370A din data de 4 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, evocând fondul, a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administrația Lacuri Parcuri și Agrement București, în contradictoriu cu pârâtul A., constatând prescris dreptul material la acțiune. II. Calea de atac formulată în cauză II.1. Cererea de recurs Împotriva deciziei civile nr. 370 A din data 4 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs principal reclamanta Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București și recurs incident pârâtul A.. II.1.1. Recursul principal declarat de reclamanta Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. Susținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în esență, recurenta-reclamantă a arătat că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei și argumentele pe care le-a expus pe parcursul derulării litigiului, reiese că instanța de apel s-a aflat în eroare atunci când a apreciat că termenul de prescripție extinctivă pentru angajarea răspunderii patrimoniale era împlinit la data înregistrării cererii de chemare în judecată. Astfel, a menționat că, urmare a celor constate de către Curtea de Conturi, pentru ducerea la îndeplinire a măsurii nr. 4 dispuse prin decizia nr. 55 din data de 30 aprilie 2013, prin decizia Administrației Lacuri, Parcuri și Agrement București nr. 184 din data de 26 martie 2013, a fost constituită Comisia de analiză privind "Extinderea verificării asupra plăților efectuate în anul 2012, ca urmare a punerii în executare a sentințelor judecătorești definitive și irevocabile, efectuarea de cercetări administrative în vederea stabilirii persoanelor responsabile și recuperarea acestor sume, după caz, potrivit legii", iar prin procesul-verbal din data de 23 decembrie 2015, înregistrat sub nr. x/24 decembrie 2015, Comisia a decis ca, în vederea recuperării prejudiciului în cuantum de 1.565.708.49 RON, instituția să acționeze în instanță persoana în culpă, respectiv pe pârâtul A.. Recurenta-reclamantă a precizat că recurentul-pârât, în calitatea sa de ordonator de credite, a angajat cheltuieli bugetare peste limita creditelor bugetare aprobate, în conformitate cu Legea nr. 273/2006, cuantumul prejudiciului fiind reprezentat de penalitățile de întârziere calculate pentru neplata la termen a unor facturi emise în baza unor angajamente legale încheiate de către pârât. În opinia recurentei-reclamante, data nașterii dreptului material la acțiune în vederea recuperării prejudiciului este data de 23 decembrie 2015, data întocmirii procesului-verbal de către Comisia de analiză, dată la care i-a fost adusă la cunoștință persoana ce s-a făcut vinovată de cauzarea prejudiciului în cuantum de 1.565.708,49 RON și s-a decis acționarea acesteia în justiție. A subliniat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este condiționat de întrunirea concomitentă a două condiții – cunoașterea pagubei, precum și a celui care răspunde pentru cauzarea acesteia –, condiții care nu erau îndeplinite la momentul încheierii contractului subsecvent, astfel cum a reținut instanța de apel, ci doar la data întocmirii procesului-verbal menționat. II.1.2. Recursul incident declarat de pârâtul A. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, a arătat că, urmare a anulării sentinței pe considerente de nelămurire a temeiului de drept al acțiunii, instanța de apel a procedat potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., iar la termenul din data de 4 februarie 2021 a pus în discuția părților calificarea juridică a cererii, acesta fiind chiar scopul pentru care a decis ca rejudecarea să se facă la un alt termen de judecată; însă, ignorând calificarea juridică și temeiul de drept ales de recurenta-reclamantă (răspunderea civilă delictuală), a judecat cauza în baza răspunderii patrimoniale a salariatului; sub acest aspect, decizia recurată conține și motive contradictorii. Recurentul-pârât a susținut că, în speță, curtea de apel a analizat acțiunea în forma în care a fost introdusă și precizată în fața primei instanțe și, astfel, a stabilit că acțiunea ar avea un dublu temei de drept, respectiv art. 254-259, art. 268 din Codul muncii și dispozițiile art. 1349, art. 1357-1359 C. civ. privind răspunderea delictuală. Față de această împrejurare, a apreciat că instanța de apel a încălcat limitele învestirii și principiul disponibilității, din moment ce nu a ținut seama de lămuririle date de recurenta-reclamantă la termenul din data de 4 februarie 2021, când, la interpelarea instanței, aceasta a susținut din nou că demersul său judiciar este fundamentat pe o răspundere civilă delictuală. De asemenea, recurentul-pârât a invocat faptul că instanța de apel a ignorat inclusiv conduita anterioară a recurentei-reclamante, din care rezultă intenția sa de a formula o acțiune în răspundere delictuală, din moment ce a înregistrat acțiunea pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, ca o acțiune în pretenții de drept comun, iar, după declinarea dosarului, pe criteriul valoric, către secția a III-a civilă a Tribunalului București, nu a invocat necompetența funcțională a secției cu solicitarea de a se trimite cauza la secția a VIII-a litigii de muncă și asigurări sociale. Subliniază că, prin cererea de apel, partea adversă face referire la răspunderea delictuală, apreciind că are drept de opțiune în detrimentul răspunderii contractuale, pe considerentul că fapta imputată recurentului-pârât ar constitui infracțiune. A susținut recurenta-pârâtă că dispozițiile art. 22 alin. (5) și (6) C. proc. civ. interziceau instanței să recalifice, în apel, natura juridică a litigiului transformându-l într-un litigiu de dreptul muncii, direct prin decizia pronunțată. În condițiile în care, în primă instanță, acțiunea a fost judecată ca o răspundere civilă delictuală, în opinia sa, în raport de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a supus judecății primei instanțe. A apreciat și că, prin recalificarea naturii juridice a litigiului, au fost încălcate inclusiv regulile de drept material și de procedură, care guvernează un litigiu de dreptul muncii, stabilite în Codul muncii (Cap. XI) și Legea dialogului social nr. 62/2011 (Cap. VI), soluționarea conflictelor de muncă fiind dată de legiuitor în competența exclusivă a secțiilor specializate sau a completelor specializate a căror compunere este diferită, cauzele se judecă cu celeritate cu termene de judecată de cel mult 10 zile, sarcina probei este răsturnată și există o altă cale de atac, respectiv doar cea a apelului în 10 zile de la comunicarea hotărârii. A mai susținut recurentul-pârât și că instanța de apel i-a încălcat drepturile la un proces echitabil și la apărare (art. 6-8 și art. 13 C. proc. civ., art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), întrucât nu a avut posibilitatea să se apere în cauză, potrivit specificului unui litigiu de muncă. Recurentul-pârât a considerat că, în condițiile în care prima instanță a calificat "cererea precizatoare" ca fiind o cerere modificatoare și a respins-o, ca tardivă, cu consecința menținerii temeiului de drept al răspunderii civile delictuale, iar litigiul s-a judecat de secțiile civile, inclusiv în apel, decizia pronunțată, prin schimbarea naturii juridice a cauzei în rejudecare la aceeași instanță, nu asigură echitabilitatea și previzibilitatea actului de justiție. Totodată, a arătat că, dacă instanța de apel ar fi considerat că acțiunea reprezintă un litigiu de muncă, conform art. 480 alin. (4) C. proc. civ., soluția pronunțată ar trebuit să fie aceea de trimitere spre rejudecare către instanța competentă sau de respingere, ca inadmisibilă, așa cum solicitase. A considerat recurentul-pârât că instanța de apel a încălcat și normele de procedură referitoare la modificarea cererii de chemare în judecată (art. 204 C. proc. civ.), atunci când a considerat că, în speță, "cererea precizatoare" a recurentei-reclamante nu reprezintă o cerere modificatoare. A subliniat că această cerere nu a modificat doar temeiul de drept al cererii din răspundere delictuală în contractuală, ci a schimbat chiar natura juridică, respectiv obiectul litigiului, întrucât în dreptul muncii răspunderea patrimonială a salariaților (sau materială) reprezintă o formă specială a răspunderii contractuale, judecată după reguli și legi speciale, context în care ar fi putut formulat noi apărări, de exemplu că încălcarea atribuțiilor de serviciu ce îi sunt imputate trebuiau constatate prin realizarea unei cercetări disciplinare. A menționat și că, potrivit textelor legale privind răspunderea patrimonială a salariaților (253-259 Codul muncii), paguba trebuia constatată printr-o notă de evaluare și se putea recupera de la angajat în rate lunare, prin reținerea din salariu. De asemenea, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a respins greșit excepția inadmisibilității acțiunii considerând că recurenta-reclamantă poate formula o astfel de acțiune împotriva salariatului, la mai bine de trei ani de la încetarea raportului de muncă, deși la momentul producerii presupusei pagube era încă angajat cu contract individual de muncă, context în care a solicitat ca instanța de recurs să califice, în mod corect, acțiunea părții adverse ca fiind una în răspundere civilă delictuală. În raport de prevederile art. 1350 alin. (3) C. proc. civ., a apreciat că recurenta-reclamantă nu avea dreptul să-și întemeieze cererea de chemare în judecată pe răspunderea civilă delictuală, câtă vreme fapta pretins a fi prejudiciabilă ar fi fost săvârșită în derularea contractului individual de muncă nr. x din data de 6 februarie 2009, încetat la data de 6 februarie 2013, fiind lipsit de relevanță faptul că, la momentul introducerii acțiunii, raportul de muncă era încetat, întrucât legea aplicabilă este cea de la momentul săvârșirii pretinsei fapte ilicite. A considerat recurentul-pârât că nu poate fi reținută apărarea recurentei-reclamante potrivit căreia fapta ce i-o impută ar constitui infracțiune și, astfel, ar avea drept de opțiune între cele două tipuri de răspundere, deoarece nu se întemeiază pe nicio probă și nici nu se indică temeiul de drept al acestei excepții. Ca atare, a arătat că acțiunea este inadmisibilă, întrucât recurenta-reclamantă avea deschisă numai calea acțiunii în atragerea răspunderii patrimoniale a salariatului și nu avea drept de opțiune între răspunderea civilă contractuală și cea delictuală, cât timp între părți a existat încheiat un contract. II.2. Apărările formulate în cauză La data de 4 februarie 2022 (data depunerii la oficiul poștal), în termen legal, recurentul-pârât A. a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondate, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, a susținut că în mod corect instanța de apel a apreciat că procesul-verbal nr. x/2015 nu marchează începutul cursului prescripției, având în vedere că acesta este emis mult ulterior momentului la care s-ar fi produs presupusa pagubă. În plus, a arătat că un astfel de act nu este apt nici să stabilească data de început a prescripției și nici să reia cursul prescripției, întrucât reprezintă un simplu act unilateral intern, inopozabil terților, care emană de la însăși recurenta-reclamantă, întocmit la peste 3 ani de la pronunțarea sentinței civile nr. 2207 din data de 21 februarie 2012 și de la comunicarea procesului-verbal al executorului din 1 august 2012. Totodată, a considerat că este neîntemeiată afirmația părții adverse potrivit căreia aceasta a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea abia cu ocazia procesului-verbal nr. x înregistrat la data de 24 decembrie 2015. A precizat că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că suma de 1.565.708,49 RON a fost achitată ca urmare a două acte executorii: sentința civilă nr. 2207 din data de 21 februarie 2012 și procesul-verbal din 1 august 2012, ce a fost comunicat la data de 20 august 2012. Totodată, a susținut că, dacă s-ar aprecia că actele cauzatoare de prejudiciu au fost chiar acordul-cadru nr. 360 din data de 25 noiembrie 2009, contractul subsecvent nr. x din data de 22 decembrie 2009 și actul adițional nr. x din data de 20 decembrie 2010, atunci și aceste acte sunt de natură a marca începutul prescripției. În opinia, recurentului-pârât paguba invocată a fost cunoscută părții adverse de la data sentinței civile nr. 2207 din 21 februarie 2012 și a procesului-verbal din 1 august 2012, astfel că, dreptul material la acțiune era prescris cel mai târziu la data de 22 februarie 2015 pentru suma de 1.496.486,12 RON și la data de 21 august 2012, pentru suma de 69.222,37 RON. De asemenea, a menționat că, în ceea ce privește legea aplicabilă prescripției, aceasta poate să difere în funcție de actul pe care instanța îl va considera ca marcând începutul prescripției și de obiectul cererii, dar aceste aspecte nu sunt de natură să modifice soluția de constatare a prescripției, având în vedere că principiul după care se calculează data de început a prescripției este același în noul C. civ., Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, Codul muncii și Legea dialogului social nr. 62/2011. În termen legal, recurenta-reclamantă Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București a depus întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea căii de atac ca nefondate. În esență, a arătat că, la momentul învestirii instanței, recurentul-pârât nu mai avea calitatea de angajat al său, astfel că, la indicarea temeiului juridic al acțiunii, s-a avut în vedere răspunderea patrimonială a fostului angajat, după încetarea raporturilor de serviciu, iar, prin decizia nr. 1026/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în situația în care funcționarul public nu se mai află în raport de serviciu cu autoritatea sau instituția publică prejudiciată, angajarea răspunderii patrimoniale, calificată ca răspundere civilă, nu se poate face decât pe calea dreptului comun, cu antrenarea răspunderii civile delictuale, conform prevederilor cuprinse în C. civ. A mai precizat că, acțiunea pe care a formulat-o a avut drept temei juridic răspunderea civilă delictuală, întrucât, având în vedere că fapta recurentului-pârât constituie infracțiune [potrivit art. 77 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 273/2006 ], operează excepția de la regula potrivit căreia, în cazul în care între părți, a existat un contract din a cărui executare sau executare necorespunzătoare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale de ales fiind aceea a răspunderii contractuale. Ca atare a apreciat că sunt nefondate criticile prin care partea adversă a invocat nelegalitatea hotărârii prin care s-a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, respectiv că greșita calificare a cererii de chemare în judecată a condus la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii. Prin răspunsul la întâmpinare, depus ulterior întocmirii raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, recurentul-pârât a combătut cele susținut de recurenta-reclamantă prin întâmpinare, solicitând admiterea recursului incident. A arătat că recurenta-reclamantă a precizat încă o dată că temeiul acțiunii sale este răspunderea civilă delictuală, validând astfel, cele susținute prin recursul incident prin care a criticat soluția instanței de apel care a judecat cauza în baza răspunderii materiale a salariaților. De asemenea, a susținut că nu a fost în raporturi de serviciu cu recurenta-reclamantă, întrucât nu a deținut calitatea de funcționar public, precum și că și-a îndeplinit sarcinile de muncă în baza unui contract individual de muncă, făcând parte din categoria personalului contractual, iar pagubele pretins a fi pricinuite de salariați în executarea contractului de muncă se recuperează potrivit Codului muncii. În opinia recurentului-pârât, încetarea contractului individual de muncă la momentul învestirii instanței nu deschide calea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală și nici nu este admisibilă formularea unei acțiuni întemeiate pe o răspundere mixtă. Cu privire la afirmația recurentei-reclamante în sensul că faptele care i se impută ar constitui infracțiune, a arătat că nu există nicio dovadă în acest sens și a precizat că nu are cunoștință de existența vreunei sesizări penale și, cu atât mai puțin, nu există o hotărâre judecătorească prin care să se constate acest aspect. II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin încheierea de ședință din data de 14 iunie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursurile și a fixat termen de judecată, cu citarea părților în ședință publică, la data de 15 noiembrie 2022, dată la care a reținut cauza în pronunțare aspra recursurilor. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Recursul declarat de reclamanta Administrația Lacuri Parcuri și Agrement București Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție reține situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele anterioare, operațiune care nu mai poate forma obiectul unor critici în calea extraordinară de atac a recursului, ce poate viza doar motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie a hotărârii atacate. Astfel, între recurenta-reclamantă Administrația Lacuri Parcuri și Agrement București, în calitate de angajator, și recurentul-pârât A., în calitate de salariat (Director General Adjunct Investiții), a fost încheiat la data de 6 februarie 2009, sub nr. x, un contract individual de muncă, care a fost suspendat în perioada 8 iunie 2012 – 3 octombrie 2012 și a încetat la data de 6 februarie 2013. La data de 25 noiembrie 2009, între Administrația Lacuri Parcuri și Agrement București (promitent achizitor) și B. S.R.L., C. S.R.L. și D. S.R.L. (în asociere), a fost încheiat Acordul cadru de lucrări nr. x, în temeiul căruia între Administrația Lacuri Parcuri și Agrement București, în calitate de achizitor, și B. S.R.L., în calitate de executant, s-a încheiat contractul subsecvent nr. x. Obiectul contractului consta în executarea de lucrări de regenerare urbană în mai multe parcuri aflate în administrarea recurentei-reclamante și în alte locații, la cererea acesteia, prețul contractului fiind de 16.755.200 RON, la care se adăuga T.V.A. în sumă de 3.185.288 RON. Printr-o clauză a contractului, la art. 12.2, s-a prevăzut că în cazul în care achizitorul nu onorează facturile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei convenite, atunci acesta are obligația de a plăti penalități de 15% din plata neefectuată, pentru fiecare zi de întârziere până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor. Ca urmare a neîndeplinirii în termen a obligațiilor asumate de către recurenta-reclamantă, executantul a inițiat un litigiu împotriva recurentei-reclamante din cauza de față, iar Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința nr. 2207 din data de 21 februarie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/2011, a admis în parte cererea creditoarei B. S.R.L., în contradictoriu cu debitoarea Administrația Lacuri Parcuri și Agrement București și a ordonat debitoarei să plătească suma de 4.525.962,63 RON debit principal, precum și suma de 1.496.486,12 RON penalități de întârziere. Totodată, prin procesul-verbal din data de 1 august 2012, întocmit în dosarul de executare nr. x/2012, înregistrat la recurenta-reclamantă la data de 20 august 2012, executorul judecătoresc a stabilit cuantumul creanței de recuperat de la acesta ca fiind în sumă de 5.091.671,12 RON (5.022,448,75 RON – debit datorat; 68.850.37 RON, inclusiv T.V.A. – onorariu executor judecătoresc; 372 RON, inclusiv T.V.A. – cheltuieli de executare silită). În condițiile în care recurenta-reclamantă nu avea prevăzute și nici aprobate în buget aceste sume, prin rectificarea de buget, aprobată prin H.C.G..MB. nr. 231 din 231 din data de 19 decembrie 2012, au fost asigurate creditele necesare, iar la data de 27 decembrie 2012 au fost achitate sumele reprezentând penalitățile de întârziere și cheltuielile de executare silită. Urmare a constatărilor Curții de Conturi privitoare la aceste debite, pentru ducerea la îndeplinire a măsurii nr. 4 dispuse prin decizia nr. 55 din data de 30 aprilie 2013, s-a constituit Comisia de analiza privind "Extinderea verificării asupra plăților efectuate în anul 2012, ca urmare a punerii în executare a sentințelor judecătorești definitive și irevocabile, efectuarea de cercetări administrative în vederea stabilirii persoanelor responsabile și recuperarea acestor sume, după caz, potrivit legii", aceasta stabilind, prin procesul-verbal din data de 23 decembrie 2015, că persoana responsabilă pentru prejudicierea instituției cu suma de 1.565.708,49 RON este recurentul-pârât. Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentului dosar, recurenta-reclamantă l-a chemat în judecată pe recurentul-pârât pentru repararea prejudiciului decurgând din plățile efectuate către B., în baza facturilor aferente angajamentelor încheiate peste prevederile bugetare aprobate, fiind invocată calitatea recurentului-pârât de Director General al Administrației Lacuri Parcuri și Agrement București, în perioada 27 aprilie 2009 – 8 iunie 2012. În opinia recurentei-reclamante, cuantumul prejudiciului este reprezentat de penalitățile de întârziere calculate pentru neplata la termen a unor facturi emise în baza unor angajamente legale încheiate de către recurentul-pârât, în calitatea sa de ordonator de credite, peste prevederile aprobate în conformitate cu Legea nr. 273/2006. Judecând cauza, după anularea sentinței primei instanțe prin decizia civilă nr. 1201A din data de 8 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis excepția prescripție dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, constatând prescris dreptul material la acțiune. Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a constatat că, termenul de 3 ani de prescripție extinctivă a dreptului angajatorului de a solicita obligarea salariatului la repararea prejudiciului cauzat, se calculează de la data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (în acest sens fiind și prevederile dreptului comun, reținând, totodată, că în materia răspunderii civile delictuale sunt incidente dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958). Astfel, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție curge de la data nașterii dreptului la acțiune pentru recuperarea prejudiciului, care este reprezentat de data la care a fost încheiat contractul și, după caz, efectuate plățile, presupusa conduită a angajatului dobândind caracter ilicit la acel moment, iar prejudiciul solicitat, a devenit cert și exigibil. S-a apreciat că nu are relevanță juridică data întocmirii actului de control de către Curtea de Conturi și cu atât mai mult data la care comisia de analiză constituită în cadrul recurentei-reclamante a stabilit că persoana responsabilă pentru prejudicierea instituției cu suma de 1.565.708,49 RON este fostul director general al acesteia, întrucât, acestea reprezintă momente în care s-a constatat existența prejudiciului, mult ulterioare momentului în care prejudiciul s-a produs. Totodată, instanța de apel a avut în vedere interpretarea art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, raportat la art. 8 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, respectiv a art. 2526 din C. civ., oferită de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul Deciziei nr. 19/2019 privind soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că: "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului". Ca urmare, a constatat că, fiind vorba despre nelegalitatea unor cheltuieli bugetare efectuate ca urmare a contractului din anul 2009, chiar și în condițiile în care se reține că între prestator și recurenta-reclamantă au fost încheiate acordul-cadrul nr. 360 din data de 25 noiembrie 2009, contractul subsecvent nr. x din data de 22 decembrie 2009 și actul adițional nr. x din data de 20 decembrie 2010 prin care a fost prelungit contractul până la data de 31 decembrie 2012, răspunderea materială putea fi angajată în sarcina persoanei responsabile de această pagubă, într-un interval de 3 ani de la data la care a fost încheiat și executat contractul respectiv, cu încălcarea prevederilor legale. Astfel, reținându-se că acțiunea a fost înregistrată la data de 20 iulie 2016, s-a constatat că la data formulării acțiunii, termenul de prescripție extinctivă era împlinit. În plus, a mai arătat că aceeași concluzie, a constatării împlinirii termenului de prescripție extinctivă, se impune și în ipoteza în care s-ar aprecia că prejudiciul a cărei recuperare se solicită prin acțiunea de față nu ar fi fost cert ori exigibil anterior rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2207 din data de 21 februarie 2012 pronunțate de secția a VI-a civilă a Tribunalului București, respectiv, a comunicării (la data de 20 august 2012) a procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 1 august 2012, reprezentând titlu executoriu pentru suma de 69.222,37 RON – cheltuieli de executare. Prin recursul principal, recurenta-reclamantă a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează materia prescripției extinctive, din perspectiva momentului de la care termenul începe să curgă, susținând că acesta îl reprezintă data întocmirii procesului-verbal de către Comisia de analiză constituită în baza deciziei nr. 36 din data de 11 februarie 2015, respectiv 23 decembrie 2015. Astfel, în fapt, a solicitat a se da relevanță, din perspectiva momentului de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă, procesului-verbal din data de 23 decembrie 2015, prin care s-a constatat de către Comisia de examinare prejudicierea instituției cu suma de 1.565.708,49 RON de către recurentul-pârât și s-a decis ca instituția să acționeze în instanță persoana în culpă, respectiv recurentul-pârât. Potrivit dispozițiilor legale reținute de către instanța de apel, astfel cum au fost anterior arătate, și a căror incidență nu a fost contestată de către recurenta-reclamantă, termenul de prescripție este de 3 ani, iar începutul cursului prescripției extinctive este marcat, din perspectiva momentul obiectiv, de data la care angajatorul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. În speță, chiar recurenta-reclamantă a făcut referire la calitatea de ordonator de credite a recurentului-pârât, astfel că nu se poate prevala de necunoașterea persoanei responsabile de producerea prejudiciului până la momentul la care a fost întocmit procesul-verbal al Comisiei de examinare. Pe de altă parte, au relevanță cele statuate prin Decizia pronunțată în interesul legii nr. 19 din data de 3 iunie 2019, care a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control pot influența sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripție extinctivă a acțiunii în recuperarea sumelor reprezentând prejudiciul suferit, în sensul că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului. S-a reținut, în considerentele acestei decizii, că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripției extinctive și, de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripției extinctive. Or, recurentul-reclamant a arătat că, în speță, Comisia de analiză a fost constituită ca urmare controlului efectuat de către Curtea de Conturi, astfel că, procesul-verbal de care se prevalează acesta este ulterior actului de control a Curții de Conturi. Ca atare, cum, prin decizia obligatorie pronunțată în interesul legii anterior menționată, s-a statuat că paguba constatată de către organul de control este preexistentă raportului întocmit de către acesta, iar izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, este evident, că momentul de început al cursului termenului de prescripție nu se poate situa la o dată ulterioară chiar actului de control, cum, în mod nefondat, susține recurenta-reclamantă, ci la o dată anterioară acestuia, anume, la cea a producerii pagubei (data încheierii actului sau săvârșirii faptului prejudiciabil). Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel, în analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune, nu s-a raportat numai la data încheierii contractului subsecvent nr. x din data de 22 decembrie 2009, ci a analizat excepția și prin prisma datei executării acestuia și a efectuării plăților, precum și a celor la care a fost pronunțată sentința civilă nr. 2207 din 21 februarie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și a avut loc comunicarea procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc din data de 1 august 2012 (la data de 20 august 2012). Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că termenul de prescripție extinctivă începe să curgă de la data producerii pagubei, respectiv data executării contractului, care este data efectuării plăților privind sumele de bani, ce reprezintă, în opinia recurentei-reclamante, prejudiciul suferit, moment ce se situează la nivelul anului 2012, iar acțiunea formulată la data de 21 iulie 2016, după mai mult de 3 ani, a fost în mod legal respinsă, reținându-se că dreptul material la acțiune este prescris. Prin urmare, reținând aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente speței, dar și a dezlegărilor obligatorii date de instanța supremă prin decizia nr. 19/2019 în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate de recurenta-reclamantă referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune. Recursul incident formulat de pârâtul A. Prin criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat decizia recurată în ceea ce privește soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, ca urmare a unei greșite calificări a obiectului litigiului. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură care guvernează dreptul la un proces echitabil, rolul judecătorului în aflarea adevărului, limitele efectului devolutiv, soluțiile pe care le pronunță instanța de apel, precum și modificarea cererii (art. 6-8, art. 9, art. 13, art. 22, art. 204, art. 478 și art. 480 C. proc. civ., precum și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), atunci când a judecat cauza în baza instituției juridice a răspunderii patrimoniale a salariatului, ignorând faptul că recurenta-reclamantă a precizat explicit că temeiul cererii sale îl reprezintă răspunderea civilă delictuală. Susținerile recurentului-pârât sunt nefondate. În speță, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanța de judecată, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 1357 C. civ., iar, la data de 31 mai 2019, în fața Tribunalului București, secția a III-a civilă, aceasta a depus o cerere precizatoare prin care a arătat că temeiul acțiunii sale este reprezentat de art. 254-259 și art. 268 din Legea nr. 53/2003, Codul muncii, republicat, precum și art. 1349, art. 1357-1359 C. civ. Prin încheierea de ședință din data de 31 mai 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a constatat că recurenta-reclamantă este decăzută din dreptul de a modifica, la acel moment, cererea de chemare în judecată. Instanța de apel, judecând cauza pe fond (după anularea sentinței tribunalului și reținerea pricinii spre judecare, dispuse prin decizia civilă nr. 1201A din data de 8 octombrie 2020), la termenul de judecată din data de 4 februarie 2021, a acordat cuvântul părților asupra excepției inadmisibilității și a excepției prescripției, în raport de toate temeiurile juridice invocate, vizând atât acțiunea în răspundere delictuală, cât și răspunderea materială și contractuală, prin prisma contractului de muncă, arătând și că urmează a se avea în vedere toate aceste precizări, ținând seama și că nu se poate modifica cadrul procesual în faza apelului. În considerentele deciziei recurate, a arătat că actul procedural depus de către recurenta-reclamantă în fața tribunalului nu reprezintă o cerere de modificare a acțiunii, ci o precizare a acesteia, în condițiile în care nu au fost aduse modificări ale pretențiilor arătate în cererea introductivă și nici nu au fost deduse judecății alte fapte pretins cauzatoare de prejudicii. Ca urmare, a reținut că acțiunea recurentei-reclamante vizează tragerea la răspundere a recurentului-pârât prin prisma dispozițiilor legale incidente raportului juridic litigios dintre părți, textele legale incidente în cauză fiind cele care reglementează răspunderea materială ca formă a răspunderii civile, astfel cum se arată chiar de recurentul-reclamant prin cererea precizatoare anterior evocată. Procedând în această modalitate, contrar celor susținute de recurentul-pârât, instanța de apel nu a încălcat limitele învestirii sale și nici principiul disponibilității, făcând totodată o corectă aplicare a prevederilor art. 22 și art. 204 C. proc. civ. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ., în demersul său pentru aflarea adevărului, judecătorul va soluționa litigiul aplicând dispozițiile legale incidente în cauză, respectând astfel principiul legalității, independent de normele juridice invocate de părți. De altfel, partea nu este obligată să indice chiar textele de lege corespunzătoare pretenției deduse judecății, fiind suficientă enunțarea fundamentului juridic al cererii, încadrarea acesteia în textele de lege fiind atributul judecătorului. Totodată, se reține că părțile pot limita calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora poartă dezbaterile numai prin acordul lor expres. A contrario, în lipsa acestui acord expres ori dacă litigiul poartă asupra unor drepturi de care părțile nu pot dispune (norme imperative), instanța poate da ori restabili calificarea juridică exactă, ceea ce nu se rezumă doar la indicarea normei de drept aplicabile, ci și la calificarea obiectului cererii, a categoriei ori a instituției sau normelor juridice aplicabile. Or, în speță, așa cum s-a mai arătat, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea recurentului-pârât la repararea prejudiciului decurgând din plățile efectuate către B., în baza facturilor aferente angajamentelor încheiate peste prevederile bugetare aprobate, fiind invocată calitatea recurentului-pârât de Director General al Administrației Lacuri Parcuri și Agrement București. Ca atare, încă de la formularea acțiunii, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a invocat săvârșirea de către recurentul-pârât a unor fapte ilicite în legătură cu atribuțiile de serviciu, în urma cărora i-a fost cauzat prejudiciul a cărui reparare o solicită prin prezenta acțiune, prezentând fapte și circumstanțe specifice instituției juridice a răspunderii patrimoniale a salariatului, chiar dacă nu a indicat în mod expres normele materiale din Codul muncii. Or, săvârșirea de către angajat a unor fapte prejudiciabile pentru angajator în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu se circumscrie noțiunii de răspundere materială a salariatului, ceea ce reprezintă o răspundere contractuală grefată pe raporturile de muncă ale acestuia. Cum răspunderea contractuală reprezintă excepția, iar răspunderea delictuală regula, în mod corect instanța de a făcut aplicarea principiului specialia generalibus derogant în calificarea obiectului cererii cu care a fost învestită, părților unui contract nefiindu-le permis a opta pentru aplicarea regulilor răspunderii delictuale atunci când diferendul derivă din contract. De altfel, această regulă este consacrată în mod expres de art. 1350 alin. (3) din C. civ., în următorii termeni, norma fiind una imperativă: "(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile." Drept urmare, și în cazul în care reclamanta nu ar fi depus cererea precizatoare, instanțele de fond, într-o corectă aplicarea a prevederilor art. 22 alin. (4) și (5) din C. proc. civ., aveau obligația aplicării în cauză a normelor ce reglementează răspunderea contractuală, în speță, dispozițiile de drept material din Codul muncii și legislația conexă acesteia (Legea nr. 62/2011). Însă, prin cererea depusă în fața Tribunalului București, secția a III-a civilă, recurenta-reclamantă a precizat că temeiul de drept al acțiunii îl reprezintă atât prevederile art. 1349 și art. 1357-1359 C. civ., cât și cele ale art. 254-259 și art. 268 din Legea nr. 53/2003 Codul muncii. Față de considerentele anterior menționate, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a art. 204 C. proc. civ., apreciind că actul de procedură depus la data de 31 mai 2019 de recurenta-reclamantă nu reprezintă o cerere modificatoare, în condițiile în care partea nu a modificat obiectul pretențiilor și nu a pus în discuție aspecte sau fapte noi, ci a menținut cele arătate inițial prin cererea de chemare în judecată, făcând doar o încadrare, o precizare, a temeiului de drept al acțiunii. De asemenea, în contextul speței, instanța de apel a procedat în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ. și și-a exercitat atributul și obligația instituite de acestea, stabilind textele legale incidente în cauză, în considerarea raportului juridic dedus judecății, astfel cum a fost acesta relevat prin cererea de chemare în judecată și readus în discuție prin precizarea recurentei-reclamante. Nu se poate reține nici că a fost încălcat principiul disponibilității părților, prin ignorarea afirmației recurentei-reclamante în sensul că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, întrucât, așa cum s-a arătat, părțile nu aveau o astfel de opțiune de a înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale și să solicite aplicarea regulilor (eventual, mai favorabile) de la răspunderea civilă delictuală, conduită impusă prin norma de la art. 1350 alin. (3) din C. civ. Această concluzie se impune, pe de o parte, prin raportare la cele reținute anterior cu privire la cuprinsul cererii de chemare în judecată și al precizării depuse de către recurenta-reclamantă, iar, pe de altă parte, având în vedere și cele arătate de către aceasta la termenul de judecată din data de 4 februarie 2021, când, la interpelarea instanței referitor la faptul că prin cererea de chemare în judecată era deja invocată o răspundere patrimonială, reprezentantul recurentei-reclamante a arătat că era vorba de o răspundere patrimonială și la acel moment era imposibil să facă un alt act procedural legal. Or, făcând o corectă aplicarea a art. 22 alin. (4) și (5) din C. proc. civ., curtea de apel în mod legal a dat calificarea juridică proprie raportului litigios, chiar dacă recurenta-reclamantă a afirmat (și) că este vorba despre o acțiune în răspundere civilă delictuală, așa cum susține recurentul-pârât. Totodată, față de cele anterior reținute, nu pot fi primite nici susținerile recurentului-pârât, conform cărora s-ar fi schimbat cadrul procesual în apel, în sensul că instanța ar fi nesocotit prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care, în apel, nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată. Or, temeiul de drept al acțiunii, astfel cum a fost reținut de către curtea de apel, în aplicarea art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., este același cu cel prefigurat prin raportul juridic dedus judecății, încă de la momentul depunerii cererii de chemare în judecată, nefiind o chestiune nouă revelată în calea de atac. De asemenea, nu se poate aprecia că instanța de apel a nesocotit dreptul recurentului-pârât la un proces echitabil sau că a încălcat dreptul la apărare al acestuia, prin punerea părții în imposibilitatea de a formula apărări specifice fondului unui litigiu supus reglementărilor Codului muncii, întrucât cauza a fost soluționată prin respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, fără a fi analizate pe fond pretențiile recurentei-reclamante. Sunt nefondate și criticile recurentului-pârât privind o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 480 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora: "Dacă instanța de apel stabilește că prima instanță a fost necompetentă, iar necompetența a fost invocată în condițiile legii, va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă." Or, prin calea de atac exercitată de către recurenta-reclamantă, instanța de apel a fost învestită cu critici vizând soluția primei instanțe de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, nefiind invocate aspecte privind o eventuală necompetență materială a tribunalului care a pronunțat sentința atacată cu apel. Ca atare, judecând în limitele învestirii sale, curtea de apel nu a constatat faptul că prima instanță nu ar fi fost competentă a soluționa litigiul, soluție care ar fi atras incidența prevederilor art. 480 alin. (4) C. proc. civ., invocate de către recurentul-pârât, ci, după reținerea cauzei spre judecare (prin decizia 1201A din data de 8 octombrie 2020, neatacată cu recurs, constatând că prima instanță nu a arătat în concret în ce constă aspectul reținut ca reprezentând un fine de neprimire al demersului recurentei-reclamante), a analizat cauza din perspectiva excepțiilor invocate de recurentul-pârât și s-a pronunțat asupra acestora, respingând excepția inadmisibilității acțiunii și admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin motivul de recurs invocat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii prin faptul că odată instanța de apel a luat act că temeiul de drept al acțiunii în reprezintă răspunderea civilă delictuală, iar, apoi, a analizat cererea în temeiul răspunderii patrimoniale/materiale a salariatului. Or, din cuprinsul considerentelor deciziei recurate, rezultă foarte clar că instanța de apel a reținut că, potrivit susținerilor recurentei-reclamante, temeiul de drept al acțiuni este art. 254-250, art. 268 din Legea nr. 53/2003, Codul muncii, republicat, art. 1349 și art. 1357-1359 C. civ. și, în aplicarea art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., a procedat la calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, stabilind că acțiunea recurentei-reclamante vizează tragerea la răspundere a recurentului-pârât prin prisma dispozițiilor legale incidente raportului juridic existent între părți (raporturi de muncă), textele legale incidente în cauză fiind cele care reglementează răspunderea materială a salariatului, răspundere contractuală, formă a răspunderii civile. Prin urmare, nu se poate reține incidența ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cuprinsul deciziei recurate, contrar susținerilor recurentului-pârât, neputând fi identificate considerente contradictorii în sensul celor invocate de către acesta. Nu pot fi primite nici criticile recurentului-pârât prin care a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a unor norme de drept material, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, recurentul-pârât a apreciat că, prin recalificarea naturii juridice a pricinii, au fost încălcate inclusiv reguli de drept material ce guvernează un litigiu de dreptul muncii și a arătat că soluționarea conflictelor de muncă este dată de legiuitor în competența exclusivă a secțiilor sau a completelor specializate, că sarcina probei este răsturnată și există doar calea de atac a apelului. Or, aspectul vizând competența de soluționare a pricinii, din perspectiva reglementărilor aplicabile în materia dreptului muncii, nu poate fi analizată în faza procesuală a recursului, în condițiile în care o atare excepție nu a fost ridicată anterior în cauză (față de temeiul juridic precizat de reclamantă la prima instanță), astfel că, la acest moment procesual, ea nu mai poate fi invocată de pârât, față de prevederile art. 130 C. proc. civ. În plus, această afirmație a recurentului-pârât repre