ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1360/2021

Ședința publică din data de 27 mai 2021

Asupra contestației in anulare de fata:

Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 28 august 2018, sub numărul x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul art. 1341 C. civ., obligarea pârâtei ADMINISTRATIA LACURI, PARCURI ȘI AGREMENT BUCUREȘTI la restituirea sumei de 1.515.940,83 RON, plată nedatorată achitată de reclamantă pârâtei, actualizată cu indicele inflației. A mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate, calculată de la momentul introducerii cererii, precum și în continuare, până la plata efectivă a întregii sume datorate și, totodată, obligarea pârâtei, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 262 din 6 februarie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Instanța de apel a pronunțat decizia civilă nr. 1622 din 15 octombrie 2019, prin care a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 262 din 6 februarie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Totodată, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelantă.

Împotriva deciziei civile mai sus menționate a declarat recurs reclamanta A. S.A., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 28 februarie 2020.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în baza cărora, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința desființării deciziei din apel, admiterea apelului astfel cum a fost formulat, și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 2570 din 10 decembrie 2020 pronunțată în cadrul procedurii de filtru de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civila în dosarul nr. x/2018, a fost anulat, ca tardiv formulat, recursul declarat de recurenta-reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1622 din data de 15.10.2019, pronunțata de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în același dosar.

In motivare s-a reținut ca termenul de recurs de 30 zile a început să curgă la data de 14 ianuarie 2020 si s-a împlinit în ziua de 14 februarie 2020, vineri, zi lucrătoare.

Cu privire la data declarării recursului, instanța supremă a constatat că recurenta-reclamantă a expediat cererea de recurs prin poștă, la data de 17 februarie 2020, astfel cum rezultă din data aplicată pe plicul conținând trimiterea poștală de la dosarul de recurs, fiind depășit termenul legal de 30 de zile de la data comunicării deciziei recurate, care s-a împlinit la data de 14 februarie 2020.

Având în vedere că recursul a fost declarat cu depășirea termenului imperativ de 30 zile prevăzut de textul art. 485 din C. proc. civ., s-a reținut ca în speță devin incidente dispozițiile art. 185 alin. (1) din același act normativ, care sancționează cu nulitatea căile de atac exercitate cu nerespectarea termenelor legale, consecința fiind aceea a pierderii de către recurenta-reclamantă a dreptului de a-i fi examinat recursul. Pe cale de consecința, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 185 alin. (1) și art. 485 C. proc. civ., Înalta Curte a admis excepția tardivității și a anulat, ca tardiv formulat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1622 din 15 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație in anulare contestatoarea A. S.A. solicitând admiterea contestației în anulare, să se constate că dezlegarea dată recursului potrivit deciziei atacate este rezultatul unei erori materiale realizate de instanța de recurs din perspectiva momentului declarării recursului și, pe cale de consecință, să se dispună anularea hotărârii atacate și să se procedeze la soluționarea cauzei în recurs.

Cu titlu prealabil, contestatoarea a precizat faptul că motivul de contestație în anulare de care se prevalează este cel prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., întrucât, in opinia sa, în cauză, soluția pronunțată asupra recursului a fost rezultatul unei erori materiale ce vizează data depunerii cererii de recurs, reținută ca fiind data de 17 februarie 2020, fără a fi avute în vedere susținerile sale din cuprinsul Punctului de vedere depus la dosar și fără a fi avute în vedere înscrisurile atașate în dovedirea datei transmiterii cererii de recurs către Curtea de Apel București, eroare materială ce a făcut ca recursul să fie anulat ca tardiv formulat, în considerarea dispozițiilor art. 485 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Contestatoarea apreciază că soluția de anulare a recursului sau este rezultatul unei erorii materiale, respectiv al omisiunii de a analiza acte aflate la dosarul cauzei, care fac dovada depunerii cererii de recurs în termen.

Astfel, contestatoarea susține ca, anterior comunicării cererii prin poștă, subscrisa a comunicat cererea prin firma de curierat B., însă instanța a omis să analizeze și să se pronunțe asupra dovezilor privind comunicarea cererii prin curier. Având în vedere acest aspect, solicită instanței ca, analizând temeinicia motivului de contestație în anulare invocat în raport de dovezile de transmitere a recursului către instanța și în raport de argumentele subscrisei detaliate în cuprinsul Punctului de vedere cu privire la admisibilitatea recursului și în cuprinsul cererii transmise la dosarul cauzei la data de 18,08.2020, să se dispună admiterea contestației în anulare.

În ceea ce privește temeinicia motivului invocat, contestatoarea precizează faptul că prin Punctul de vedere privind admisibilitatea în principiu a recursului, a arătat că cererea de recurs a fost transmisă către Curtea de Apel București, la instanța a cărei hotărâre a fost atacată cu recurs, la data de 14 februarie 2020. Mai precis, după cum rezultă din informațiile corespunzătoare AWB-ului x din data de 14.02.2020, plicul a fost transmis către Curtea de Apel București la data de 14.02.2020.

Contestatoarea susține ca, prin cererea depusă în cadrul dosarului de recurs, la data de 18.08.2020, prin e-mail, a arătat faptul că cererea de recurs a fost transmisă către instanța de apel, atât prin serviciul de curierat rapid B., la data de 14.02.2020, cât și prin poștă, la data de 17.02.2020.

De asemenea, precizează faptul că această circumstanță (transmiterea cererii de recurs către instanță, atât prin serviciul de curierat rapid, cât și prin poștă) se coroborează pe deplin ca mențiunile de pe portalul instanțelor de judecată, din care rezultă că în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 au fost înregistrate două cereri de recurs, respectiv: cererea de recurs formulată de A. și transmisă prin B. la data de 14 februarie 2020, care a fost recepționată și înregistrată la dosar la data de 18 februarie2020 si aceeași cerere de recurs a A. care a fost transmisă și prin poștă, la data de 17 februarie 2020, fiind recepționată și înregistrată la dosar la data de 20 februarie 2020.

Însă, susține contestatoarea, din considerentele hotărârii atacate se constata faptul că instanța de recurs nu are în vedere argumentele A. cu privire la data transmiterii cererii de recurs către Curtea de Apel București prin intermediul serviciului de curierat rapid, deși au fost depuse dovezi în acest sens. Practic, instanța de recurs nu face niciun fel de mențiune cu privire la transmiterea cererii de recurs prin serviciul de curierat rapid, la data de 14 februarie 2020. Mai precis, analiza respectării termenului imperativ de 30 de zile pentru declararea recursului este realizată de instanța de recurs cu luarea în considerare exclusiv a cererii de recurs transmisă prin poștă, nu și cu luarea în considerare a cererii de recurs transmisă anterior prin curierat rapid. De altfel, instanța de recurs omite și faptul că, potrivit informațiilor încărcate pe pagina Curții de Apel București, aferentă dosarului, s-au înregistrat la dosar două cereri de recurs formulate de subscrisa, una care a ajuns la dosar pe data de 18 februarie 2020 și alta care a ajuns la dosar la data de 20 februarie 2020.

Or, arata contestatoarea, cererea de recurs a fost depusă la serviciul de curierat rapid la data de 14 februarie 2020, în ultima zi a termenului, recursul fiind declarat cu respectarea termenului legal prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 183 alin. (1) și (3) C. proc. civ. " Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administrația locului de deținere, pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.

Prin urmare, susține contestatoarea, nimic nu împiedică pârțile în proces a utiliza servicii de curierat rapid în vederea transmiterii actelor de procedură către instanță, mijlocul de transmitere a cererii fiind irelevant, spre a se da prevalentă unui mijloc de comunicare în detrimentul celuilalt.

În această situație - a transmiterii cererii către instanță prin intermediul unui serviciu de curierat rapid - ca și în situația transmiterii cererii prin poștă, actul de procedură se consideră a fi depus în termen atâta vreme cât depunerea plicului la serviciul de curierat rapid s-a realizat înlăuntrul termenului prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac. .

În cauză, mai arata contestatoarea, dincolo de argumentele suspuse atenției instanței de recurs pe calea Punctului de vedere cu privire la admisibilitatea recursului și pe calea cererii transmise la dosarul cauzei la data de 18.08.2020, instanța de recurs nu are în vedere acest punct de vedere, iar în considerentele hotărârii atacate nici nu face vreo mențiune cu privire la data transmiterii cererii de recurs prin serviciul de curierat rapid, instanța de recurs raportându-se exclusiv la dovezile de comunicare prin poștă a cererii de recurs. Neluând în considerare informațiile și dovezile privind transmiterea cererii de recurs către Curtea de Apel București la data de 14 februarie 2020, prin serviciul de curierat rapid, soluția pronunțată asupra recursului, respectiv asupra excepției tardivității cererii de recurs, este rezultatul unei erori materiale generate de neluarea în considerare a înscrisurilor depuse anexat Punctului de vedere și cu neluarea în considerare a Cererii din data de 18.08.2020, prin care A. aducea clarificări din perspectiva datei depunerii recursului.

Fiind stabilită în mod eronat data formulării recursului, ca fiind data de 17 februarie 2020 - dată determinată cu luarea în considerare strict a momentului depunerii cererii de recurs prin poștă, cu ignorarea momentului depunerii cererii de recurs prin serviciul de curierat rapid - soluția dispusă de instanța de recurs potrivit hotărârii atacate este, in opinia contestatoarei, urmarea unei greșeli materiale determinate de neobservarea înscrisurilor doveditoare depuse de A., drept pentru care în cauză se impune admiterea contestației în anulare, astfel cum ea a fost formulată.

Analizând contestația in anulare astfel cum a fost formulată și motivată, Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Se reține, cu titlu prealabil, că împotriva hotărârilor judecătorești se pot exercita doar căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga.

Potrivit art. 503 alin. (1) C. proc. civ. "Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata". De asemenea, alin. (2) al art. 503 din același cod face referire la hotărârile instanței de recurs și motivele pentru care acestea pot fi atacate cu contestație în anulare. În raport cu aceste prevederi, contestația în anulare exercitată în alte condiții decât cele expres reglementate nu poate fi primită.

Această concluzie este susținută și de principiul legalității căilor de atac, principiu reglementat prin dispozițiile art. 457 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din cuprinsul ei.

Este necesar, din perspectiva admisibilității, ca pe lângă motivele expres și limitativ prevăzute de lege, hotărârea împotriva căreia se îndreaptă contestația în anulare să fie susceptibilă de exercițiul acestei căi de atac.

Or, în speță, se constată că prin decizia nr. 2570 din 10 decembrie 2020 pronunțată în cadrul procedurii de filtru de Înalta Curte de Casație și Justiție sectia a II-a Civila în dosarul nr. x/2018, a fost anulat, ca tardiv formulat, recursul declarat de recurenta-reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1622 din data de 15.10.2019, pronunțata de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în același dosar.

Această decizie a fost pronunțată în procedura filtru reglementată de art. 493 C. proc. civ., fiind incidente dispozițiile alin. (5) ale acestui articol, conform cărora "În cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 (…) anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată, fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac".

Rezultă că demersul contestatoarei s-a îndreptat împotriva unei decizii pronunțată în procedura de filtru, nesusceptibilă de vreo cale de atac. Prin urmare, întrucât hotărârea menționată nu are deschisă nicio cale de atac, contestația în anulare se impune a fi respinsă, ca inadmisibilă.

Înalta Curte menționează aici că, în decizia nr. 278/2017, Curtea Constitutionala a retinut, în paragrafele 58 si 59, că în procedura de filtrare a recursurilor se efectuează, într-o primă etapă, exclusiv verificări ale unor aspecte strict formale, care nu pun în discuție chestiuni ce țin de soluționarea fondului recursului, iar instituirea unei anumite limitări la nivelul căii de atac a recursului nu poate fi considerată ca aducând atingere dreptului părții de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime, precum și a dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În aceeasi decizie, paragrafele 61 si 62, Curtea Constitutională se referă chiar la situatia în care recursul a fost anulat în procedura filtrului, ca tardiv formulat, iar împotriva deciziei de anulare recurentul nu mai are deschisă nicio cale de atac. Așadar, deși legea nu prevede în mod expres, prin art. 493 din C. proc. civ., raportul întocmit asupra admisibilității recursului verifică și îndeplinirea cerințelor extrinseci cererii de recurs, respectiv formularea în termen sau admisibilitatea căii de atac, ca formă de regularitate a acestuia, întrucât scopul raportului este subsumat verificării regularității și admisibilității în principiu a recursului. În această ipoteză, dacă partea ar aprecia că prin concluziile retinute, raportul nu reflecta cu acuratete situația de fapt, poate formula un punct de vedere prin care să prezinte aspectele menționate, având în vedere că, potrivit art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., după analiza raportului în completul de filtru, acesta se comunică de îndată părților, care vor putea formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

Astfel, în temeiul art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., atunci când completul de filtru este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în condițiile legii, ținând seama și de punctele de vedere ale părților exprimate cu privire la raportul asupra recursului, anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților și care nu este supusă niciunei căi de atac.

Prin urmare, completul de filtru analizează în condițiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ. nulitatea recursului pentru lipsa condițiilor sale de formă intrinseci sau extrinseci, în condițiile în care acestei analize îi succede verificarea temeiniciei recursului, atunci când el este admisibil.

În cauza de față, contestatoarea apreciază că soluția de anulare a recursului său este rezultatul unei erorii materiale, respectiv al omisiunii instantei de a analiza acte aflate la dosarul cauzei, care fac dovada depunerii cererii de recurs în termen. Mai mult, recursul a fost anulat, ca tardiv formulat, fără a fi avute în vedere susținerile sale din cuprinsul punctului de vedere depus la dosar și fără a fi avute în vedere înscrisurile atașate acestui punct de vedere, în dovedirea datei transmiterii cererii de recurs către Curtea de Apel București.

Așadar, contestatoarea susține că în punctul de vedere ar fi atras atenția instanței de recurs că cererea a fost trimisă și prin curierat rapid, iar această trimitere ar fi fost făcută în termen, însă în cuprinsul deciziei atacate nu se face nicio referire la cele învederate prin punctul de vedere si, pe cale de consecință, nu se analizează nici actele ce fac dovada depunerii cererii de recurs și prin intermediul unui serviciu de curierat rapid.

Așa fiind, deși decizia din filtru pe aspectul tardivității este fără nicio cale de atac, această omisiune a instanței de recurs de a analiza înscrisurile depuse si de a face referire în decizie la punctul de vedere al părții, în care făcea vorbire despre trimiterea cererii de recurs și printr-un curier rapid, ar fi aptă, în considerarea celor susținute de contestatoare, să deschidă calea contestației în anulare.

Înalta Curte reține că, strict formal, hotărârea instanței de recurs dată în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., se pronunță fără cale de atac.

Totodată, Înalta Curte menționează că, prin Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Levages Prestations Services împotriva Franței, paragrafele 44-48, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în ceea ce privește formalismul, condițiile de admisibilitate ale unui recurs ar putea fi mai stricte decât pentru un apel. Având în vedere specificitatea instanței de recurs, se poate admite că un formalism mai mare poate însoți procedura prezentată în fața sa, în special atunci când procedura recursului urmează examinării cauzei de către o instanță de prim grad, apoi de către o instanță de apel, ambele beneficiind de deplină jurisdicție.

Jurisprudență aceleiași Curți Europene a Drepturilor Omului consacră principiul securității juridice, impunând respectul pentru principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (Cauza Ryabykh contra Rusiei). S-a arătat, de asemenea, că puterea de revizuire a instanțelor ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare și nu pentru a ajunge la o noua examinare a cauzei.

Cu toate acestea, Curtea recomandă uneori redeschiderea unor proceduri ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile interne nu corespund cerințelor art. 6 (Cauza Lungoci contra României). Modul în care se aplică art. 6 paragraful 1 din Convenție pentru curțile de apel sau recurs trebuie să depindă în mod clar de trăsăturile speciale ale procedurii în cauză și trebuie să se țină seama de ansamblul procedurilor desfășurate în ordinea juridică internă și de rolul instanței de recurs.

Examinând decizia atacata, prin prisma motivelor invocate de contestatoare, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în motivarea deciziei nu se face vorbire de cele învederate de contestatoare în punctul de vedere privind transmiterea și prin curierat rapid a cererii de recurs. Chiar așa fiind, această omisiune nu este aptă, prin ea însăși, să deschidă o cale neprevăzută de lege, fiind necesar să fie determinantă, în sensul că, dacă s-ar fi analizat și înscrisurile depuse în susținerea punctului de vedere, recursul nu ar fi fost anulat ca tardiv.

Înalta Curte observă că, într-adevăr, conform AWB-ului depus la dosar, o comandă a fost lansată către B. în data de 14.02.2021.

Dar, simpla lansare online sau telefonic a comenzii nu coincide și cu momentul preluării efective a plicului de către reprezentantul firmei de curierat.

Însăși contestatoarea, prin apărător, la interpelarea instanței, a precizat că nu depinde de cel care transmite un document momentul în care acesta este efectiv preluat de firma de curierat, reprezentanții acestei firme ajungând, de regulă, cu întârziere, uneori mult peste momentul transmiterii comenzii online sau în alt mod, ceea ce poate duce, bineînțeles, și la transmiterea cu întârziere a documentului la instanță.

Înalta Curte retine, însă, că, de fapt, acesta este parcursul firesc a unui pachet/plic trimis printr-o firmă de curierat: se lansează o comandă si un reprezentant al acestei firme pornește către expeditor pentru a prelua acel pachet/plic (situația în speță), cu excepția situației în care se deplasează expeditorul la sediul firmei de curierat pentru a depune personal pachetul/plicul.

Relevant, însă, pentru calcului termenului este momentul preluării efective de către firma de curierat a plicului conținând recursul transmis de contestatoare, în cauză fiind pe deplin aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 13/2013 privind trimiterile poștale.

Astfel, potrivit art. 2 pct. 10 din acest act normativ, data depunerii trimiterii poștale este definită ca data la care trimiterea poștala a fost colectată, prevăzându-se că dispozițiile art. 183 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile. La punctul 7 din același art. 2 este definită colectarea, ca operațiunea de preluare a trimiterilor poștale realizată fie prin intermediul punctelor de acces, fie de la o adresă indicată de expeditor.

Potrivit dispozițiilor art. 183 alin. (1) și (3) C. proc. civ., redate, de altfel, și de contestatoare în cererea sa, "Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administrația locului de deținere, pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.

Din chiar înscrisul care însoțește punctul de vedere al contestatoarei, înscris ce reflecta statusul expediției, rezultă că preluarea documentelor a avut loc efectiv în data de 18.02.2020, ora 18:00.

Așadar, în data de 14.02.2020, reprezentantul contestatoarei a efectuat doar o comandă la un serviciu de curierat rapid, documentele fiind preluate abia în data de 18.02.2020, data acestei preluării având relevanță din perspectiva art. 183 C. proc. civ., respectiv a calculului termenului de recurs.

Așa fiind, omisiunea instanței de recurs de a face vorbire despre cele învederate de recurentă (contestatoare în prezenta cauză) în punctul de vedere la raportul asupra admisibilității recursului nu schimbă cu nimic soluția, recursul fiind tardiv chiar și prin raportare la transmiterea lui prin firma de curierat. Pe cale de consecință, în considerarea tuturor argumentelor expuse, o asemenea eroare nu are vocația de a deschide părții interesate o cale de atac, altfel nepermisă de lege.

Cum aspectele deduse judecății prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac nu se circumscriu dispozițiilor art. 503 alin. (2) C. proc. civ., demersul contestatoarei îndreptându-se, în mod nejustificat, împotriva unei decizii pronunțate în procedura de filtru, care, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. nu este susceptibilă de vreo cale de atac, Înalta Curte constată că cererea formulată este inadmisibilă și o va respinge ca atare.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei nr. 2570 din 10 decembrie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2021.