ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2148/2024

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2024

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12.11.2018 sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București, Consiliul General al Municipiului București, Municipiul București prin Primar General, solicitând instanței obligarea pârâtei Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București să procedeze la executarea contractului de închiriere nr. x/04.06.1999, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x din 14.10.2010, predându-i în folosință spațiul situat în București, șos. x, sub sancțiunea plății de penalități de penalități în procent de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la valoarea obligației neexecutate începând cu data introducerii prezentei cereri și până la data îndeplinirii integrale a obligației; obligarea pârâtelor la plata în solidar a unor daune-interese în cuantum de 16.487.901 RON pentru neexecutarea obligațiilor contractuale asumate conform contractului de închiriere nr. x/04.06.1999, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. l/din 14.01.2010; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 07.05.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins excepția necompetenței materiale procesuale, invocate de pârâta Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București pe motiv că se discută un contract încheiat în regim de putere publică; reclamanta a susținut competența secției civile, arătând că a înțeles să solicite executarea unui contract încheiat între profesioniști.

Pârâții Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primar General au ridicat excepția lipsei calității procesuale și au formulat chemare în garanție a părții contractante Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București. Totodată au invocat prescripția pentru pretențiile reprezentând despăgubirile pentru lipsirea de folosință cu mai mult de 3 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Pârâta Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București a invocat prescripția dreptului la acțiune, pe motiv că nu s-a formulat plângere prealabilă la momentul luării deciziei de continuare a contractului cu pretinsul cesionar B. S.R.L. și totodată pe motivul necontestării în termen de 3 ani de la data modificării contractului (2010).

Ulterior reclamanta a modificat obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând exclusiv despăgubiri pentru neexecutare.

Prin sentința civilă nr. 2020/22.07.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin Primar General. S-au respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București și prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, excepții invocate de pârâta Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București. S-a respins, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin Primar General. S-a admis cererea de chemare în judecată, modificată, formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 16.948.941 RON, cu titlu de daune-interese, dintre care suma de 1.707.578 RON, reprezentând daune compensatorii, suma de 12.093.093 RON, reprezentând daune moratorii, suma de 3.148.270 RON, reprezentând beneficiu nerealizat. S-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea pârâților Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin Primar General, de chemare în garanție a pârâtei Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București. Au fost obligate pârâtele la plata în solidar către reclamantă a sumei de 13.834 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariile expertului judiciar, respectiv expertului-consilier și onorariu de avocat redus.

Împotriva sentinței nr. 2020/22.07.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă au declarat apel toate părțile.

Prin decizia nr. 447/A din 20 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 2020/22.07.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018. A fost admis apelul declarat de către Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București împotriva aceleiași sentințe. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că: a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și în consecință: a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București, ca prescrisă. Au fost păstrate în rest dispozițiile sentinței apelate.

A fost respins apelul incident formulat de Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin Primar General, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei în rejudecare Curții de Apel București.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta arată că deși instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra unei excepții procesuale, aceasta a respins motivul de apel invocând aspecte de fond contradictorii. Mai arată recurenta că prin cererea de chemare în judecată a învestit instanța cu o acțiune în răspundere contractuală față de Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București, iar față de intimații-pârâți Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin Primar General a formulat o cerere de atragere a răspunderii delictuale. Astfel, susține recurenta că pretențiile societății A. față de intimații-pârâți Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin Primar General au ca obiect plata de despăgubiri, iar nu executarea contractului cum în mod greșit a reținut instanța, temeiul răspunderii fiind răspunderea acestora în calitate de comitenți pentru faptele Administrației Lacuri, Parcuri și Agrement București care funcționează în subordinea Consiliului General al Municipiului București. În continuare recurenta face trimitere la Legea nr. 215/2001 de înființare a Administrației Lacuri, Parcuri și Agrement București și la Regulamentul de organizare și funcționare al Primăriei Municipiului București.

Sub un alt aspect, autoarea căii de atac susține că decizia recurată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. În acest sens, arată recurentă că în motivarea excepției prescripției, instanța de apel, pe de o parte, recunoaște comportamentul diligent al societății recurente, iar pe de altă parte, nu recunoaște acest comportament dispunând sancționarea acesteia prin admiterea excepției prescripției.

Potrivit recurentei, contradicția din motivarea instanței este cu atât mai evidentă cu cât, deși se constată prin decizia atacată că societatea A. nu putea obține recunoașterea dreptului contractual în absența înlăturării cesiunii de contract și consecutive, a actului adițional nr. x/07.07.2010, instanța de apel reține că recurenta-reclamantă trebuia să formuleze o acțiune în executarea contractului și să ceară suspendarea acesteia. Or, susține recurenta, în condițiile în care dreptul societății A. de a solicita executarea contractului nu era născut încă, acesta luând naștere la momentul anulării cesiunii și actelor subsecvente, nu se poate susține că se impunea ca A. să formuleze o acțiune în executarea contractului și să ceară suspendarea ei. O asemenea acțiune este neîntemeiată, potrivit recurentei, având în vedere că aceasta pierduse titlul de locatar în urma cesiunii false, acest drept revenind în patrimoniul societății A. doar după ce actul fals și actele subsecvente au fost anulate de instanță.

Astfel, recurenta arată că teza formulării și suspendării unei acțiuni în executarea contractului este contradictorie față de aspectele reținute de instanța de apel privind comportamentul diligent al recurentei și impoosibilitatea obținerii executării contractului până la anularea actelor de cesiune.

O altă critică vizează aplicarea greșită de către curtea de apel a dispozițiilor de drept material privind prescripția dreptului material la acțiune, respectiv a dispozițiilor din Decretul nr. 167/1958 și a art. 1073, art. 1075, art. 1886 C. civ. din 1864. În continuare, recurenta redă prevederile textelor legale anterior menționate și arată că în considerarea acestor prevederi, începutul prescripției este condiționat de nașterea dreptului la acțiune. Or, în cauză, dreptul la acțiune al recurentei de a solicita obligarea intimatei-pârâte să execute contractul și în caz contrar, să achite daune, a început să curgă de la data la care societatea A. a redobândit calitatea de creditor în contractul de locațiune ca urmare a constatării nulității, atât a cesiunii făcute în fals cu B., cât și a actelor subsecvente încheiate de aceasta cu intimata-pârâtă. Astfel, susține recurenta, contrar celor reținute de instanța de apel, dreptul la acțiune al societății recurente de a solicita executarea contractului de închiriere nu a curs în perioada 2010-2017, aceasta neputând să solicite executarea unui contract la care nu mai era parte.

Prin urmare, susține recurenta, dreptul la acțiune și implicit termenul de prescripție a început să curgă în noiembrie 2017, când prin sentința civilă nr. 3307 din 26.09.2017 pronunțată de Tribunalul București, a fost anulată cesiunea din 17.06.2010 și prin decizia nr. 2363 din 22.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017, au fost anulate actele subsecvente cesiunii.

Totodată, recurenta-reclamantă expune situația de fapt cu privire la raporturile contractuale dintre părți, precum și cu privire la istoricul litigios, făcând referire la natura obligației ce face obiectul contractului și durata acestuia, concluzionând că atât obligația de predare, cât și cea de asigurare a folosinței spațiunlui se întind până în luna iunie 2019. Astfel, având în vedere că prezenta cerere de chemare în judecată a fost înregistrată în anul 2018, nu se poate discuta de prescripție, conchide recurenta.

Recurenta a indicat în cererea de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 18 septembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fost fixat termen de judecată, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În ceea ce privește primul motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că decizia recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la soluția de respingere a apelului formulat de A., referitor la soluția pronunțată de prima instanță de respingere a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu intimații-pârâți Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin Primar General, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Recurenta susține că motivarea instanței de apel sub acest aspect este contradictorie deoarece A. și-a întemeiat pretențiile față de cei doi pârâți în temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea delictuală, și nu contractuală, cum a reținut instanța de apel.

Criticile nu vor fi însușite de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Înalta Curte constată că la filele x din hotărârea recurată se regăsesc motivele care fundamentează concluzia instanței de apel prin care a reținut că reclamanta A. nu putea pretinde simultan obligarea, în solidar, a altor persoane decât cele care și-au asumat, contractual, obligații. Instanța de apel a argumentat în mod clar că opțiunea reclamantei, neechivocă, a fost în sensul formulării unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile răspunerii contractuale, astfel că solidaritatea este exclusă, pentru că potrivit art. 1041 C. civ. de la 1864, obligația contractuală solidară nu se prezumă, spre deosebire de solidaritatea delictuală, prevăzută de art. 1003 C. civ. de la 1864.

Așa fiind, se constată că instanța de apel a argumentat în mod clar și concis de ce soluția instanței de fond cu privire la respingerea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu intimații-pârâți Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin Primar General ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă a fost corectă, raportându-se la temeiul cererii de chemare în judecată, sens în care, Înalta Curte va înlătura aceste critici.

În ceea ce privește critica recurentei cu privire la motivarea contradictorie a excepției prescripției, aceasta va fi analizată împreună cu motivele de recurs prin care s-a susținut încălcarea dispozițiilor de drept material referitoare la prescripția dreptului material la acțiune.

Prin cererea de recurs, în considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat aplicarea greșită de către curtea de apel a dispozițiilor de drept material privind prescripția dreptului material la acțiune, susținându-se că în cauză, dreptul la acțiune al recurentei de a solicita obligarea intimatei-pârâte să execute contractul și în caz contrar, să achite daune, a început să curgă de la data la care societatea A. S.R.L. a redobândit calitatea de creditor în contractul de locațiune ca urmare a constatării nulității, atât a cesiunii făcute în fals cu B., cât și a actelor subsecvente încheiate de aceasta cu intimata-pârâtă.

Înalta Curte constată că, în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel, deși reține că în absența înlăturării înscrisului fals, respectiv a cesiunii de contract din 17.06.2010, încheiat între A. S.R.L. și B., A. nu putea obține recunoașterea dreptului contractual, a stabilit că rămânerea definitivă a soluției de anulare a cesiunii de contract din 17.06.2010 nu poate marca începutul curgerii termenului de prescripție, întrucât Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București nu este parte în litigiul respectiv.

Astfel, se observă că, deși instanța de apel reține comportamentul diligent al recurentei și admite că aceasta nu putea obține recunoașterea dreptului său contractual fără a înlătura cesiunea de contract falsă, respectiv a actelor subsecvente, admite excepția prescripției.

Prin urmare, raționamentul instanței de apel prin care stabilește că dreptul la acțiune s-a născut la 14.01.2010, data încheierii actului adițional de locațiune dintre A. S.R.L. și Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București, iar prescripția dreptului de a cere executarea obligației de predare și deptul de a pretinde executarea în echivalent s-a împlinit la data de 14.01.2013, nu este în concordanță cu considerentele în care se menționează că:

"Este de asemenea real că, în absența înlăturării înscrisului fals (cesiunea de contract din 17.06.2010) și, consecutiv, a actului adițional nr. x/07.07.2010, creditoarea A. nu putea obține recunoașterea dreptului contractual..."

De altfel, instanța supremă constată că potrivit situației de fapt stabilite de curtea de apel, recurenta-reclamantă a demarat litigiul privind anularea înscrisului fals doar în contradictoriu cu B., întrucât intimata-pârâtă Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București nu avea calitate de parte contractantă. Dosarul nr. x/2016 s-a finalizat prin pronunțarea de către Tribunalul București a sentinței civile nr. 3307/26.09.2017, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune din 17.06.2010, soluție rămasă definitivă prin neapelare de către B.. Totodată se observă că ulterior, recurenta-reclamantă a demarat un alt litigiu, dosarul nr. x/2017, prin care a solicitat anularea actelor subsecvente cesiunii din 17.06.2010, în contradictoriu și cu intimata-pârâtă, având în vedere că de această dată Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București avea calitate de parte contractantă. Acest litigiu s-a finalizat prin sentința civilă nr. 4825 din 14.12.2017 pronunțată de Tribunalul București prin care a fost admisă cererea și anulate toate actele subsecvente cesiunii din 17.06.2010, sentință menținută în apel de Curtea de Apel București prin decizia nr. 2363 din 22.11.2018 și în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2725 pronunțată la 15.12.2021.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție evocă dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora:

"Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită".

Înalta Curte reține că stingerea dreptului material la acțiune prin prescripție are la bază o prezumție de pasivitate a titularului dreptului subiectiv. Așadar, ori de câte ori această premisă se infirmă, iar titularul dreptului subiectiv iese din pasivitate, efectul sancționator al prescripției nu se mai justifică.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că decizia recurată este contradictorie față de situația de fapt stabilită de instanța de apel și, în funcție de această împrejurare, a aplicat greșit prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, constatând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 și art. 497 din același cod, va admite recursul, va casa în parte decizia atacată, va trimite cauza instanței de apel, pentru o nouă judecată a apelului declarat de pârâta Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București și va menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 447/A din 20 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru o nouă judecată a apelului declarat de pârâta Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 noiembrie 2024.