ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2570/2020
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2570/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)
Ședința publică din data de 10 decembrie 2020
Asupra recursului de față;
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 28 august 2018, sub numărul x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul art. 1341 C. civ., obligarea pârâtei ADMINISTRATIA LACURI, PARCURI ȘI AGREMENT BUCUREȘTI la restituirea sumei de 1.515.940,83 RON, plată nedatorată achitată de reclamantă pârâtei, actualizată cu indicele inflației. A mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate, calculată de la momentul introducerii cererii, precum și în continuare, până la plata efectivă a întregii sume datorate și, totodată, obligarea pârâtei, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 262 din 6 februarie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București, ca nefondată
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.
Instanța de apel a pronunțat decizia civilă nr. 1622 din 15 octombrie 2019, prin care a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 262 din 6 februarie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Totodată, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelantă.
Împotriva deciziei civile mai sus menționate a declarat recurs reclamanta A. S.A., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 28 februarie 2020.
Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în baza cărora, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința desființării deciziei din apel, admiterea apelului astfel cum a fost formulat, și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea criticilor invocate, după prezentarea situației de fapt și a parcursului judiciar al cauzei, recurenta-reclamantă a susținut, din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., că instanța de apel nu a respectat prevederile imperative ale art. 22 C. proc. civ.
În privința motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat și interpretat în mod greșit dispozițiile legale referitoare la plata nedatorată, reținându-se, în mod eronat, că modul de facturare nu poate conduce, în nici un caz, la concluzia nedatorării absolute a sumelor pentru utilitățile consumate.
Recurenta-reclamantă a precizat că obligația de plată a utilităților este afectată de condiția suspensivă a întocmirii, în prealabil, a proceselor-verbale de constatare, potrivit art. 5.1 din contractul de închiriere, iar în privința concluziei inexistenței vreunei erori la momentul efectuării plății, a considerat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1341 și următoarele din C. civ.
Recurenta-reclamantă a făcut trimitere la modalitatea de facturare a serviciilor și de contestare a sumelor reflectate în facturile fiscale, arătând că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1341 și următoarele din C. civ. și, pe cale de consecință, sunt incidente dispozițiile art. 1635 alin. (1) teza I din C. civ.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.
În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor apreciind că recursul este admisibil, însă este tardiv formulat.
Prin încheierea din data de 23 iulie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin rezoluția din data de 15 septembrie 2020, în baza dispozițiilor art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborate cu cele ale art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen în completul de filtru la data de 10 decembrie 2020, fără citarea părților, pentru analizarea admisibilității în principiu a recursului.
Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția tardivității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 485 din C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel.
În conformitate cu prevederile art. 185 alin. (1) C. proc. civ.:
"când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".
Astfel, nerespectarea termenului pentru exercitarea căii de atac atrage decăderea părții din exercițiul acestui drept și sancțiunea nulității căii de atac astfel formulate.
Cum termenul de recurs de 30 zile prevăzut de textul art. 485 din C. proc. civ. curge de la data comunicării hotărârii recurate, rezultă că acest termen a început să curgă la data de 14 ianuarie 2020 (dată ce rezultă din dovada de înmânare a hotărârii atacate, aflată la dosarul de apel).
Fiind un termen stabilit pe zile, în cauză devin incidente dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., conform cărora, "când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește".
În condițiile în care, termenul de recurs de 30 zile a început să curgă la data de 14 ianuarie 2020, rezultă că acesta s-a împlinit în ziua de 14 februarie 2020, vineri, zi lucrătoare.
Cu privire la data declarării recursului, instanța supremă constată că recurenta-reclamantă a expediat cererea de recurs prin poștă, la data de 17 februarie 2020, astfel cum rezultă din data aplicată pe plicul conținând trimiterea poștală de la dosarul de recurs, fiind depășit termenul legal de 30 de zile de la data comunicării deciziei recurate, care s-a împlinit la data de 14 februarie 2020.
Având în vedere că recursul a fost declarat cu depășirea termenului imperativ de 30 zile prevăzut de textul art. 485 din C. proc. civ., în speță devin incidente dispozițiile art. 185 alin. (1) din același act normativ, care sancționează cu nulitatea căile de atac exercitate cu nerespectarea termenelor legale, consecința fiind aceea a pierderii de către recurenta-reclamantă a dreptului de a-i fi examinat recursul.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 185 alin. (1) și art. 485 C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția tardivității și va anula, ca tardiv formulat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1622 din 15 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează, ca tardiv formulat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1622 din 15 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Fără nicio cale de atac.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2020.