ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1982/2020

Ședința publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 26 februarie 2013, sub numărul x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului de cesiune (novație) din data de 17 iunie 2010, având ca părți pe S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L., și repunerea părților în situația anterioară, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 942 și 948 pct. 2 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 4728 din data de 10 iunie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei din urmă instanțe la data de 19 iulie 2013, sub nr. x/2013.

Prin sentința civilă nr. 19441 din data de 3 decembrie 2013, Judecătoria Sectorului 2 București a admis acțiunea și a dispus desființarea contractului de cesiune din data de 17 iunie 2010, înregistrat sub nr. x la data de 30 iunie 2010 la Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București, încheiat între reclamantă și pârâtă, ca urmare a nulității absolute.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, pe calea acțiunii oblice, S.C. C. S.R.L., pentru debitorul său, pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1011 din data de 18 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile tardivității, lipsei calității procesuale active și autorității de lucru judecat, a admis apelul formulat de apelanta S.C. C. S.R.L., a anulat în tot sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, cauza a fost înregistrată sub același număr de dosar (21617/300/2013).

SC C. S.R.L. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei S.C. B. S.R.L. și, totodată, cerere de intervenție principală, prin care a solicitat instanței să constate validitatea contractului nr. x din data de 29 decembrie 2011 încheiat cu S.C. B. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 12886 din data de 24 noiembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureșt i, secția a VII-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată la data de 10 februarie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a civilă, sub numărul de dosar x/2016

Prin sentința civilă nr. 2047 din data de 22 martie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a respins excepția necompetenței materiale, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.C. A. S.R.L. și a respins acțiunea în anulare, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin decizia civilă nr. 1246 din data de 5 septembrie 2016, Curtea de Apel București a admis apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L., a anulat sentința civilă nr. 2047 din data de 22 martie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă și a trimis cauza spre rejudecare, în primă instanță, Tribunalului București.

Cauza a fost reînregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă.

Prin încheierea interlocutorie pronunțată în ședința publică din data de 25 aprilie 2017, Tribunalul a admis în principiu cererea de intervenție principală formulată de intervenienta C. S.R.L..

Ulterior, prin sentința civilă nr. 3307 din data de 26 septembrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune (novație) din data de 17 iunie 2010, înregistrat sub nr. x din 30 iunie 2011 la Administrația Lacuri Parcuri și Agrement București, încheiat între A. S.R.L. și B. S.R.L., a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenție principală formulată de intervenienta S.C. C. S.R.L. și a obligat pârâta la plata sumei de 514 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel intervenienta S.C. C. S.R.L., solicitând schimbarea sentinței apelate, în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la cererea de intervenție principală.

Prin decizia civilă nr. 147/A din data de 23 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-intervenientă S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței civile mai sus menționate, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. și intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., ca nefondat.

La data de 13 martie 2019, pe rolul Curții de Apel București a fost înregistrată cererea formulată de către apelanta-intervenientă S.C. C. S.R.L. de completare a dispozitivului deciziei mai sus arătate.

Prin decizia civilă nr. 768/2019 din 24 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 147 din data de 23 ianuarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 147/A din 23 ianuarie 2019 și deciziei civile nr. 768/2019 din 24 aprilie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a formulat cereri de recurs intervenienta S.C. C. S.R.L.

Prin recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 147/A din 23 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, recurenta-intervenientă a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, instanței de apel, invocând motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

În temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-intervenientă a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea deciziei recurate.

A arătat că instanța de apel nu a respectat limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat, în sensul că, în mod greșit nu s-a considerat învestită instanța cu chestiunea nulității contractului de cesiune (novație) încheiat între S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. la data de 17 iunie 2010.

A arătat că instanța de apel nu a primit explicitările pe care le-a formulat prin cererea de apel, prin care a invocat incidența dispozițiilor art. 1819 alin. (2) din C. proc. civ., nesocotind, astfel, atât dreptul său la apărare, precum și dreptul de acces la un dublu grad de jurisdicție în materie civilă.

Recurenta a precizat că, prin cererea de intervenție principală, prin concluziile scrise depuse în cursul judecății în primă instanță și, totodată, prin cererea de apel, a invocat principiul ocrotirii bunei-credințe, excepție de la principiul resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis, sens în care a invocat dispozițiile art. 1819 alin. (2) C. civ.

A invocat, de asemenea, prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., susținând că în apel pot fi explicitate motivele cuprinse în cererile adresate primei instanțe, explicitare care include facultatea de a preciza o formulare anterioară inadecvată a motivelor, precum și facultatea de a preciza motivele prezentate de o manieră vagă.

Or, în opinia recurentei, instanța de apel a nesocotit facultatea recurentei de a-și explicita, în apel, motivul invocat prin cererea de intervenție principală referitor la principiul ocrotirii bunei-credințe.

Prin urmare, a considerat că instanța de apel a restrâns, în mod nejustificat, limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a suspus judecății primei instanțe.

Deopotrivă, recurenta a susținut că instanța de apel i-a nesocotit dreptul la apărare, cenzurând accesul său la un al doilea grad de jurisdicție în materie civilă, cu privire motivul pe care aceasta a încercat să îl expliciteze în apel.

Prin urmare, a arătat că decizia recurată este lovită de nulitate absolută întrucât, prin efectele sale, această decizie încalcă principiul dreptului la apărare, prevăzut de dispozițiile art. 13 din C. proc. civ. și o privează de accesul la cel de-al doilea grad de jurisdicție în materie civilă.

Procedând astfel, a apreciat că instanța de apel a încălcat și principiul disponibilității (art. 9 din C. proc. civ.).

În temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-intervenientă a susținut că decizia recurată a fost insuficient motivată, întrucât a lăsat nesoluționată chestiunea nulității absolute a contractului de cesiune (novație) din data de 17 iunie 2010, deși instanța de apel a fost legal învestită prin cererea de apel.

A considerat că instanța de apel a lăsat nesoluționat și aspectul privind incidența dispozițiilor art. 1819 alin. (2) C. civ., deși a fost legal învestită prin cererea de apel cu această chestiune.

Din această perspectivă, a apreciat că decizia recurată a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material (motiv de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), prin aceea că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit teoria aparenței în drept, în ceea ce privește conținutul elementului psihologic al aparenței și, de asemenea, a interpretat cu o exigență excesivă condițiile necesare pentru reținerea existenței elementului psihologic al aparenței.

A susținut că instanța de apel a raportat cerința erorii necesare pentru aplicarea teoriei aparenței în drept la eroarea comună și invincibilă, și că interpretarea condiției erorii necesare pentru aplicarea teoriei aparenței în drept a evoluat, în sensul "relaxării" sale, raportându-se, actualmente, la cerința erorii legitime.

A conchis recurenta că instanța de apel a reținut un înțeles al elementului psihologic al aparenței de o exigență excesivă, decizia recurată fiind pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material care reglementează teoria aparenței în drept, anume dispozițiile art. 17 din C. civ.

Pentru aceste motive, recurenta-intervenientă a solicitat admiterea cererii de recurs și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 768/2019 din 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, recurenta a susținut că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, indicând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-intervenientă a susținut, în esență, că urmare atât a deciziei civile nr. 768 din data de 24 aprilie 2019, prin care a fost respinsă cererea de completare formulată, cât și a deciziei civile nr. 147/A, prin care instanța a respins cererea de apel formulată, au fost nesocotite limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat.

Astfel, recurenta a arătat că a combătut, prin chiar cererea de intervenție principală, susținerile S.C. A. S.R.L. cu privire la nulitatea contractului, și că, prin cererea de apel, a reiterat toate argumentele formulate prin cererea de intervenție principală.

Prin urmare, deși a fost legal învestită prin cererea de apel cu privire la soluția de constatare a nulității absolute a contractului, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei chestiunii.

Recurenta a mai susținut că raționamentul instanței de apel a fost preluat inclusiv în cadrul considerentelor deciziei civile recurate, instanța considerând că limitele devoluțiunii au fost stabilite expres de apelantă, care a solicitat schimbarea sentinței apelate numai în ceea ce privește cererea de intervenție principală.

Ca atare, în raport cu limitele învestirii, instanța de apel a reținut faptul că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece apelul a fost motivat și limitat la soluția pronunțată de prima instanță cu privire la cererea de constatare a valabilității contractului nr. x din data de 29 decembrie 2011.

A precizat că, în temeiul efectului devolutiv al apelului, instanța era obligată să realizeze o nouă judecată a fondului, statuând atât în fapt, cât și în drept. Mai mult, pentru a verifica soluția primei instanțe în privința cererii de intervenție, instanța de apel trebuia, în opinia recurentei, să analizeze și soluția pronunțată asupra cererii de chemare în judecată, ca urmare a faptului că, fiind interdependente, cele două chestiuni nu pot fi analizate separat.

De asemenea, a considerat că, în cazul în care cererea de apel nu ar fi fost motivată pe larg cu privire la chestiunea nulității absolute a contractului, precum și în situația în care ar fi fost invocate motive sau dovezi noi cu privire această chestiune, instanța de apel trebuia să se pronunțe asupra acestei probleme, în baza susținerilor invocate în fața primei instanțe, potrivit art. 476 alin. (2) din C. proc. civ.

Ca atare, având în vedere aspectele menționate anterior, recurenta a apreciat căprin decizia recurată a fost încălcat principiul disponibilității, prevăzut de prevederile art. 9 din C. proc. civ., precum și principiul dreptului la apărare, statuat de textul art. 13 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, recurenta a solicitat admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.

Prin precizările depuse la 22 iulie 2019, recurenta-intervenientă a arătat că, în măsura în care recursul va fi declarat admisibil, nu este de acord ca acesta să fie soluționat de către completul de filtru.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a transmis la dosar întâmpinări cu privire la cele două cereri de recurs, solicitând respingerea căilor de atac, ca neîntemeiate, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor considerând recursurile declarate ca fiind admisibile.

Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 14 mai 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă și recurentul-pârât și a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României - Partea I nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluția din data de 21 mai 2020, Înalta Curte, constatând încetarea efectelor Decretelor nr. 195/2020 și nr. 240/2020 privind instituirea și, respectiv, prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, a dispus repunerea cauzei pe rol și a fixat termen în ședința publică din data de 15 octombrie 2020, pentru reluarea judecății.

Analizând recursurile formulate, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție le va respinge, ca nefiind fondate, pentru următoarele considerente:

Litigiul de față are ca obiect acțiunea principală, formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de cesiune (novație) din data de 17 iunie 2010, înregistrat sub nr. x din 30 iunie 2011 la Administrația Lacuri Parcuri și Agrement București (ALPAB), încheiat între A. S.R.L. și B. S.R.L. (contractul principal), precum și cererea de intervenție principală formulată de recurenta-intervenientă C. S.R.L., prin care aceasta, invocând principiul error communis facit jus (art. 17 din C. civ.), a solicitat să constate validitatea contractului de cesiune (novație) subsecvent, încheiat de recurenta-intervenientă cu intimata-pârâtă B. S.R.L., înregistrat la ALPAB sub nr. x din data de 29 noiembrie 2011, în baza căreia recurenta-intervenientă a preluat folosința imobilului din București, Șoseaua x, precum și toate drepturile și obligațiile intimatei-pârâte.

În ceea privește recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 147/A din 23 ianuarie 2019, verificând critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se constată că, astfel cum corect a reținut instanța de apel, prin sentința civilă nr. 3307 din data de 26 septembrie 2017, Tribunalul București a constatat nulitatea absolută a contractului principal de cesiune (novație) încheiat între S.C. A. S.R.L. și B. S.R.L., pentru lipsa consimțământului reprezentantului reclamantei la încheierea contractului, soluția dobândind autoritate de lucru judecat, prin neapelarea sa de către cele două părți contractuale.

Cu privire la contractul de cesiune (novație) subsecvent, ce face obiectul cererii de intervenție principale, instanța de apel a reținut că recurenta-intervenientă nu a invocat în fața primei instanțe, înainte de închiderea dezbaterilor, dispozițiile art. 1819 alin. (2) C. civ., și nici nu a solicitat, în temeiul acestei dispoziții legale, continuarea locațiunii pe o perioadă de un an în ipoteza desființării titlului locatorului, respectiv intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., astfel încât, în raport cu rigorile impuse de textul art. 478 din C. proc. civ., o eventuală analiză a indeplinirii acestor condiții nu poate fi făcută pentru prima dată în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Textul art. 1819 din C. civ. prevede, în alin. (1), că: "Desființarea dreptului care permitea locatorului să asigure folosința bunului închiriat determină încetarea de drept a contractului de locațiune.", iar alin. (2) precizează că, în situația locatarului de bună-credință, locațiunea va continua să producă efecte și după desființarea titlului locatorului pe durata stipulată de părți, fără a se depăși un an de la data desființării titlului locatorului.

Din examinarea actelor dosarului, rezultă că cererea de intervenție principală a avut ca obiect, în fața primei instanțe, constatarea valabilității contractului subsecvent, pe când, în apel, ceea ce intervenienta a dedus judecății a fost cererea de continuare a locațiunii, în temeiul nou invocat al dispozițiilor art. 1918 alin. (2) C. civ., asupra căruia instanța de fond nu s-a pronunțat, temeiul de drept fiind invocat doar după închiderea dezbaterilor pe fondul cauzei, prin concluziile scrise depuse de recurenta-intervenientă la dosar.

Or, această situație, care nu a fost negată de recurenta-intervenientă, echivalează cu schimbarea cauzei juridice a cererii de intervenție principală, prin schimbarea fundamentului juridic al acesteia, operațiune juridică inadmisibilă, în raport cu rigorile art. 478 alin. (2) și (3) din C. proc. civ.

Nu poate fi primit nici argumentul conform căruia, în temeiul textului art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., intervenienta ar fi dorit să expliciteze pretențiile formulate în fața primei instanțe, deoarece, pe de o parte, explicitarea pretențiilor nu echivalează cu schimbarea sau adăugarea la acestea, iar pe de altă parte, din textul legal menționat rezultă că o atare explicitare nu poate fi raportată decât la pretențiile formulate în cererile sau apărările inițiale adresate primei instanțe.

În speță, nu se poate aprecia că cererea adresată instanței, de aplicare a situației de excepție prevăzute de dispozițiile art. 1819 alin. (2) C. civ. reprezintă un temei juridic compatibil cu solicitarea de constatare a valabilității, încă de la încheiere, a contractului de cesiune (novație) subsecvent, în baza principiului error communis facit jus, fiind evident că prin invocarea acestui nou temei juridic în apel, recurenta-intervenientă a dorit să supună judecății instanței de apel o nouă pretenție, prin care instanța de apel era chemată să mențină contractual subsecvent pe o perioadă de un an de la data desființării titlului locatorului (în speță, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.)

Așadar, cum apelul recurentei-interveniente a vizat o cerere nouă, al cărei temei juridic nu a fost invocat și analizat de prima instanță, nu se confirmă argumentul recurentei, că în această manieră a dorit să expliciteze pretențiile deduse judecății la fond, fiind evident că prin cererea de apel a fost schimbată cauza acțiunii.

Această operațiune este prohibită de dispozițiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., astfel încât, soluția instanței de apel, de a nu analiza, pentru prima dată în apel, îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 1819 alin. (2) din Codul civile, este una corectă.

În plus, în cauză nu este incident nici textul art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum eronat susține recurenta, deoarece invocarea noului temei juridic mai sus menționat nu poate reprezenta o explicitare a motivelor cuprinse în cererea adresată primei instanțe, întemeiate cu claritate pe principiul error communis facit jus, ci reprezintă un nou obiect al cererii de intervenție, o pretenție nouă, subsecventă judecății în primă instanță, și, ca atare, inadmisibilă.

În atare situație, contrar argumentelor recurentei-interveniente, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a restrâns, în mod nejustificat, limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a suspus judecății primei instanțe.

Pentru rațiunile mai sus arătate, este nefondată și critica recurentei-interveniente referitoare la încălcarea, prin decizia recurată, a principiului dreptului la apărare, prevăzut de dispozițiile art. 13 din C. proc. civ., a principiului disponibilității (art. 9 din C. proc. civ.) și a accesului recurentei la cel de-al doilea grad de jurisdicție în materie civilă.

Dimpotrivă, în ipoteza în care, în urma analizării la fond a cererii de intervenție fundamentată pe art. 17 din C. civ., instanța de apel ar fi procedat la examinarea pretenției ulterior adăugate cererii, întemeiate pe textul art. 1819 alin. (2) C. civ., instanța de apel ar fi înfrânt atât principiul disponibilității, cât și principiile contradictorialității, al dreptului de apărare și al dreptului de acces la dublul grad de jurisdicție al celorlalte părți din cauză, care ar fi fost, astfel, în imposibilitatea de a face apărări în ambele faze procesuale privind o pretenție care nu figura în petitul cererii de intervenție principal.

În concluzie, Înalta Curte va respinge critica analizată, întrucât, în raport cu argumentele recurentei, nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Având în vedere cele mai sus expuse, cu referire la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod justificat a procedat instanța de apel prin aceea că, în aplicarea dispozițiilor art. 478 din C. proc. civ., nu a procedat la analiza incidenței în speță a textului art. 1819 alin. (2) C. civ.

Cât privește argumentul prezentat de recurenta-intervenientă, referitor la nesoluționarea de către instanța de apel, a chestiunii nulității absolute a contractului de cesiune (novație) principal, încheiat la data de 17 iunie 2010 între intimate, Înalta Curte îl va respinge, ca neîntemeiat, întrucât, astfel cum rezultă din cererea de apel formulată de recurentă, aceasta a solicitat schimbarea sentinței pronunțate de instanța de fond numai în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la cererea sa de intervenție principală, care, la rândul său, a vizat constatarea valabilității contractului de cesiune (novație) subsecvent, încheiat de recurentă cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., în baza principiului error communis facit jus.

Astfel, în considerarea limitelor devoluțiunii în apel, stabilite de dispozițiile art. 477 din C. proc. civ., în raport cu textul art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel a procedat corect, rejudecând în limitele stabilite, expres sau implicit, de către recurenta-intervenientă.

Având în vedere că soluția pronunțată la fond, privind nulitatea absolută a contractului de cesiune (novație) principal, dobândise autoritate de lucru judecat, prin neapelare, demersul instanței de apel nu putea avea ca obiect decât verificarea sentinței Tribunalului, din perspectiva soluției pronunțate cu privire la cererea de intervenție principală.

În consecință, Înalta Curte va respinge critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ca neîntemeiată.

A mai susținut recurenta-intervenientă că decizia recurată a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material (motiv de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), prin aceea că instanța a interpretat și a aplicat greșit teoria aparenței în drept, în ceea ce privește conținutul elementului psihologic al aparenței.

Potrivit deciziei instanței de apel: "Față de modalitatea de reglementare a erorii comune și invincibile prin dispozițiile legale menționate, Curtea apreciază că pentru a fi aplicabilă nu este suficientă buna credință a uneia din părțile contractului, or, în speță, apelanta a invocat doar buna sa credință."

S-a mai arătat că, față de dispozițiile art. 17 alin. (3) din C. proc. civ.: "în situația existenței bunei credințe, legea nu prezumă eroarea comună și invincibilă pentru ca să fie necesară o dovadă contrară, așa cum susține apelanta.", revenind, astfel, celui ce o invocă obligația de a face dovada, în condițiile art. 249 C. proc. civ., că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru ca aceasta să opereze.

În acest context, se reține că, în raport cu probele administrate în cauză, instanța de apel a conchis că recurenta-intervenientă avea posibilitatea de a afla situația juridică reală a imobilului, respectiv informațiile referitoare la adevăratul locatar al imobilului, care putea transmite în mod valabil dreptul de folosință asupra imobilului, astfel că recurenta nu a dovedit caracterul invincibil al presupusei erori invocate.

Din conținutul argumentelor menționate în dezvoltarea criticii, Înalta Curte constată că, desi se invocă greșita aplicare a teoriei aparenței de drept, în realitate, critica recurentei vizează o pretinsă apreciere eronată a instanței de apel asupra probelor administrate, în ceea ce privește caracterul invincibil al erorii în care recurenta a pretins că s-a aflat.

Or, existența sau inexistența elementului erorii invincibile la încheierea contractului reprezintă o componentă a stării de fapt specifică speței, recurenta-intervenientă urmărind, în fond, revizuirea aprecierii instanței asupra probelor administrate, cu consecința de a obține reanalizarea caracterului presupusei erori și a obține recunoașterea aparenței dreptului intimate S.C. B. S.R.L.

În consecință, având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, critica mai sus menționată apare ca inadmisibilă în recurs.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 768/2019 din 24 aprilie 2019, analizând motivul de casare invocat de recurenta-intervenientă referitor la încălcarea de către instanța de apel a limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat (motiv întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.), Înalta Curte reține că hotărârea recurată a fost pronunțată în soluționarea unei cereri formulate de recurentă pentru completarea dispozitivului deciziei civile nr. 147A din data de 23 ianuarie 2019.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, procedura prevăzută de art. 444 alin. (1) din C. proc. civ. are în vedere situația premisă a unei omisiuni (neintenționate) a instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri incidentale sau conexe.

În cererea sa, recurenta-intervenientă a invocat o asemenea presupusă omisiune a instanței de apel de a se pronunța asupra chestiunii nulității absolute a contractului de cesiune (novație) principal, încheiat la data de 17 iunie 2010 între intimate.

Acest argument a fost invocat, de altfel, și în recursul declarant de recurentă împotriva deciziei civile nr. 147/A din data de 23 ianuarie 2019.

În raport cu specificul procedurii de completare a dispozitivului, Înalta Curte constată ca fiind corectă soluția instanței de apel, care a respins cererea formulată de recurentă, reiterând faptul că apelul formulat de recurentă a vizat exclusiv soluția pronunțată asupra cererii de intervenție principale, prin care s-a solicitat doar constatarea valabilității contractului de cesiune (novație) subsecvent, încheiat de recurentă cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., în baza principiului error communis facit jus.

Respingând cererea de completare a dispozitivului, instanța de apel a reținut, în mod corect, că: "limitele devoluțiunii au fost stabilite expres de apelantă, care a solicitat, în mod expres, schimbarea sentinței apelate în ceea ce privește cererea de intervenție principală. De asemenea, prin motivele de apel, apelanta a formulat critici doar cu privire la soluția dată cererii sale de constatare a valabilității contractului nr. x/29.12.2011 pe care l-a încheiat cu Administrația Lacuri Parcuri și Agrement București și S.C. B., nefiind formulate critici cu privire la soluția dată cererii de chemare în judecată, toate criticile formulate de apelantă fiind analizate de instanță.".

A mai precizat instanța de apel că, în raport cu textul art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la rejudecarea cererii de intervenție principale în limitele stabilite de către recurenta-intervenientă prin motivele de apel, subliniind și faptul că sentința instanței de fond, prin care s-a admis acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune (novație) principal, a dobândit autoritate de lucru judecat, prin neapelare, astfel că această chestiune nu mai putea face obiectul vreunui examen al instanței de apel.

În plus, se mai constată că motivele invocate în cuprinsul cererii de completare a dispozitivului, aceleași cu cele invocate în prezentul recurs, nu vizează o eventuală omisiune a instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere, ci reprezintă nemulțumiri privind modul de soluționare a fondului cererii, aspecte ce nu pot fi invocate în procedura prevăzută de dispozițiile art. 444 alin. (1) din C. proc. civ.

Așadar, cu privire la decizia analizată, nu se poate vorbi despre încălcarea principiul disponibilității sau a dreptului la apărare a recurentei, soluția instanței de apel fiind corectă, cu consecința respingerii recursului, ca nefondat.

În concluzie, în baza considerentelor mai sus expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate de intervenienta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 147/A din 23 ianuarie 2019 și a deciziei civile nr. 768/2019 din 24 aprilie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de intervenienta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 147/A din 23 ianuarie 2019 și a deciziei civile nr. 768/2019 din 24 aprilie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2020.