ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2555/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Examinând recursul pe baza actelor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă la 26.03.2018, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. și pe intervenientul forțat C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 3.404,15 RON, reprezentând daune materiale și a sumei de 80.000 euro, în echivalent în RON la cursul afișat de B.N.R. în ziua plății, cu titlu de daune morale și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 413/17.03.2020, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a respins ca prescrisă acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1122/A/15.09.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul și a anulat în parte sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește daunele materiale și morale pretinse, ivite ulterior datei de 23.03.2015, și a trimis cauza spre continuarea judecării Tribunalului Ilfov, menținând, pentru restul pretențiilor, hotărârea primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, a susținut că, reținând că declarația pe care a dat-o la 15.10.2014 în dosarul penal nr. x/2014 "nu are valoare de constituire ca parte civilă în dosarul penal de natură să constituie caz de întrerupere a prescripției dreptului material la acțiune în sensul art. 2537 pct. 3 și art. 2541 alin. (6) C. civ..", instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 2537 pct. 3, 2541 alin. (6) C. civ. și art. 20 C. proc. pen.

A arătat recurenta că din interpretarea sistematică, gramaticală, teleologică, istorică și logică a art. 2537 alin. (3) teza I C. civ. rezultă că legiuitorul a atribuit valoare întreruptivă a cursului prescripției extinctive actului procedural reprezentat de constituirea ca parte civilă, în sensul de manifestare a dreptului de opțiune în exercitarea acțiunii civile pe care îl are la îndemână persoana vătămată.

Astfel, a apreciat autoarea căii de atac că prin constituirea ca parte civilă în procesul penal și-a manifestat dreptul de opțiune în exercitarea acțiunii civile, în baza principiului electa una via non datur recursus ad alteram, prezentând relevanță în contextul caracterului întreruptiv de prescripție manifestarea de voință în sine, în sensul de a fi despăgubită în cadrul procesului penal. În acest context, a subliniat că, prin manifestarea de voință în sensul constituirii de parte civilă, titularul dreptului la despăgubiri iese din pasivitate, astfel că nu se mai justifică intervenirea prescripției extinctive.

În opinia recurentei, esențial pentru această manifestare de voință este caracterul neechivoc și încadrarea în termen a constituirii de parte civilă - până la începerea cercetării judecătorești în procesul penal.

Prin urmare, a apreciat că, deși este adevărat că art. 2537 alin. (3) teza I C. civ. face trimitere la art. 20 C. proc. pen., din interpretarea coroborată a celor două texte de lege și prin raportare la scopul urmărit de legiuitor la edictarea fiecăreia dintre acestea, rezultă că exigențele de ordin formal și sancțiunea aferentă cuprinse în norma de procedură penală au efect doar în plan procesual penal, din perspectiva modului de desfășurare, de administrare și organizare a procesului penal. Or, a arătat recurenta, lipsurile cererii de constituire ca parte civilă pot fi complinite și ulterior, oricând înlăuntrul termenului prevăzut de lege pentru formularea acestei cereri, respectiv până la începerea cercetării judecătorești în procesul penal.

În continuare, a evocat doctrina și jurisprudența cu privire la constituirea de parte civilă și a subliniat că din interpretarea sistematică a art. 20 C. proc. pen.. rezultă că sancțiunii drastice prevăzute de alin. (4) al acestui articol îi corespunde grija legiuitorului ca dreptul părții vătămate de a se constitui parte civilă să fie cât mai bine ocrotit pe tot parcursul procesului penal.

Potrivit recurentei, manifestarea sa de voință în sensul de a fi despăgubită ca urmare a tragerii la răspundere civilă a autorului faptei în cadrul procesului penal este neechivocă în cuprinsul cererii din 15.10.2014, formulată în cauza penală nr. 3565/P/2014 și produce efectele juridice ale unei veritabile exercitări a dreptului de constituire ca parte civilă în procesul penal.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 22.12.2020 intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului și, în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

A susținut, în esență, că motivele de recurs invocate vizează netemeinicia deciziei atacate, astfel că nu pot fi analizate prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dar și că în mod judicios a reținut instanța de apel că declarația dată de recurentă la 15.10.2014 nu îndeplinește cerințele legale pentru a fi considerată o veritabilă cerere de constituire de parte civilă, astfel că nu avea aptitudinea de a conduce la întreruperea cursului prescripției extinctive.

Doar recurenta și-a exprimat acordul ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluționat de completul de filtru.

Potrivit dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., aplicabile în litigiu conform art. 24 din același cod, în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților.

Prin încheierea completului de filtru din 06.12.2021, a fost respinsă excepția nulității recursului și acesta a fost admis în principiu, părțile fiind citate pentru dezbateri, consemnate în această decizie.

Examinând motivele de casare fondate de recurentă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că problema de drept pretins greșit dezlegată în apel a vizat lipsirea de efectele prevăzute de lege a cererii prin care recurenta, cu prilejul audierii sale în procesul penal, a arătat că întelege să formuleze pretenții civile împotriva persoanei responsabile de producerea accidentului auto, faptă care făcea obiectul cercetărilor penale.

Instanța de apel a stabilit, examinând prescripția, că cererea formulată în procesul penal de reclamanta din acest dosar la 15.10.2014 nu are valoare de constituire de parte civilă și nu poate fi considerată un caz de întrerupere a cursului prescripției extinctive, potrivit art. 2537 pct. 3 C. civ. A motivat acest considerent arătând că, potrivit art. 20 C. proc. pen.., spre a fi conformă legii, constituirea de parte civilă în procesul penal se realizează oral sau în scris, cu indicarea naturii și a întinderii pretențiilor, iar în lipsa lor, actul evocat de parte - o declarație dată în fata organelor de urmărire penală care exprimă dorința de angajare a răspunderii civile a făptuitorului, fără indicarea valorii despăgubirii - nu poate primi această calificare. A mai subliniat instanța de apel că cererea de constituire de parte civilă în procesul penal este o veritabilă cerere de chemare în judecată, așa încât i se impun toate condițiile din art. 194 C. proc. civ., inclusiv cea referitoare la indicarea obiectului cererii și prețuirii sale, condiții a căror neîndeplinire imprimă cererii sancțiunea nulității, potrivit art. 200 C. proc. civ. Instanța de apel a înlăturat argumentul apelantei referitor la complinirea lipsurilor cererii de constituire de parte civilă până la începerea cercetării judecătorești în procesul penal, arătând că, o dată cu pronunțarea soluției de clasare a cauzei penale, neinfirmată judiciar, procesul penal a încetat în această fază, iar neregularitățile legate de lipsurile esențiale ale constituirii de parte civilă trebuie suportate exclusiv de către apelantă.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, cu privire la starea de fapt, deplin stabilită în apel și necontestată, că la data de 15.10.2014, în cuprinsul declarației date în fața organelor de urmărire penală, reclamanta-recurentă a arătat că se constituie parte civilă în cauză, arătând că precizarea pretențiilor sale va fi făcută ulterior.

În acest context, observând că cererii îi lipsește obiectul, a cărui întindere și natură nu au fost determinate, curtea de apel a statuat că actul părții, inserat în declarația dată în condițiile art. 111 C. proc. pen.., nu poate avea valența unei cereri de constituire de parte civilă, act de care legea civilă leagă întreruperea prescripției extinctive, transgresând, sub aceste aspect, prin analogie, în sfera dreptului procesual civil, în care sancțiunea nulității afectează o cerere informă prin lipsa obiectului său chiar în faza premergătoare a regularizării.

Acest argument a fost prezentat în apel fără a se avea în vedere etapele procedurii civile specifice regularizării unei cereri de chemare în judecată, obligatoriu de parcurs, premergătoare declarării nulității unei cereri pentru lipsa obiectului ei și fără a se demonstra dacă în procesul desfășurat în fața organelor de urmărire ori judiciare penale a existat și a fost parcursă o procedură echivalentă, astfel încât partea interesată să prefigureze consecințele procesuale ale promovării unei cereri informe. De asemenea, aplicând analogia, instanța de apel nu a avut în vedere nici dacă putea folosi acest procedeu în domenii juridice reglementate diferit din punct de vedere instituțional ori în privința normelor care instituie sancțiuni civile și nici dacă în materia prescripției există reglementări speciale care nu permit aplicarea normelor cu caracter general.

Mai departe, Înalta Curte arată că este adevărat că art. 20 alin. (2) C. proc. pen.. imprimă condiții de formă cererii pentru ca aceasta să fie, potrivit legii, considerată constituire de parte civilă în procesul penal și statuează prin alin. (4) al aceluiași articol că, în lipsa îndeplinirii acestor condiții, instanța penală nu poate soluționa pretențiile civile derivate din săvârșirea unei infracțiuni.

În cazul examinat, sesizarea organelor de urmărire penală cu pretenții neprecizate, lovită, deci, de vicii de formă, este inaptă să producă efectele proprii cererii de constituire de parte civilă în ansamblul de reguli procesuale care reglementează desfășurarea procesului penal și nu are efect util pentru învestirea organului jurisdicțional penal, însă, în planul legii civile, această situație de fapt, din perspectiva prescripției, nu este lipsită de efecte.

Înalta Curte reține că întreruperea pescripției extinctive este stabilită numai pentru cazurile prevăzute de lege în mod limitativ, așa încât cererea de constituire de parte civilă, ca situație de întrerupere a prescripției, a fost corect definită de instanța de apel din perspectiva legii penale, însă acest raționament nu a înglobat și situațiile asimilate de legea civilă aceluiași caz de întrerupere a prescripției, care se impunea a fi examinate.

De aceea, trebuie reamintit că stingerea dreptului material la acțiune prin prescripție are la bază o prezumție de pasivitate a titularului dreptului; ori de câte ori această premisă se infirmă, iar titularul dreptului subiectiv iese din pasivitate, efectul sancționator al prescripției nu se mai justifică.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție evocă dispozițiile art. 2539 alin. (1) C. civ. prin care se statuează că "în cazurile prevăzute la art. 2537 pct. 2 și 3, prescripția este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicție ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă"; prin aceste dispoziții este anihilată prezumția arătată.

Astfel, legea civilă asimilează cazului de întrerupere al prescripției determinat de constituirea de parte civilă în procesul penal, expres prevăzut de lege, și pe cel în care sesizarea organelor penale cu o pretenție civilă, derivată din fapta cercetată ca infracțiune, nu respectă condițiile de formă impuse de legea penală, cum este cazul în speță, în care recurenta a declarat în procesul penal că se constituie parte civilă cu pretenții neprecizate.

În acest caz, sesizarea organelor de urmărire penală afectată de vicii de formă, deși nu reprezintă o cerere de constituire de parte civilă, așa cum a reținut instanța de apel, semnifică ieșirea din pasivitate a subiectului activ prin afirmarea dreptului încălcat prin fapta cercetată penal, iar consecințele asupra prescripției sunt cele stabilite prin art. 2537 pct. 3 prin coroborare cu art. 2541 C. civ.

Fiind stabilită de lege ca echivalentă cazului de întrerupere a prescripției extinctive stabilit prin art. 2573 pct. 3 C. civ., această împrejurare trebuia verificată de instanța de judecată în cadrul examinării apărării opuse de reclamantă împotriva excepției. Or, prin neaplicarea în cauză a dispozițiilor legale amintite, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, lipsind de efecte actul întrerupător al prescripției extinctive, declarația dată în fața organelor de urmărire penală prin care recurenta a solicitat, deși această cerere nu respecta condițiile intrinseci impuse de legea penală, să se constituie parte civilă în cauză.

Consecința aplicării greșite a legii în apel a determinat lipsirea de efecte a dispozițiilor art. 2541 alin. (1) - (2) și alin. (6) teza I C. civ., prin care se statuează că actul întrerupător de prescripție șterge prescripția începută anterior și o nouă pescripție, de aceeași durată, începe să curgă după comunicarea ordonanței de clasare, a ordonanței de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecății sau după pronunțarea unei hotărâri definitive a instanței penale.

Or, astfel cum rezultă din actele cauzei și piesele dosarului de urmărire penală nr. 3565/P/2014, ordonanța de clasare a fost întocmită în cauză la 20.12.2017 și comunicată reclamantei-recurente la 27.12.2017, de la acest moment începând, potrivit legii, să curgă un nou termen de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în despăgubiri generate de evenimentul rutier din 01.09.2014. În raport cu aceste repere, cererea de chemare în judecată promovată de A. la 26.03.2018 a fost formulată în interiorul termenului de prescripție de 3 ani.

În concluzie, dreptul material la acțiune examinat nu era prescris în privința niciuneia dintre sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată și greșit s-a statuat în apel că prescripția este împlinită în privința despăgubirilor solicitate pentru daunele produse anterior datei de 23.03.2015, corespunzătoare unui moment determinat regresiv, prin calculul celor 3 ani, de la data introducerii cererii de chemare în judecată în fața instanței civile.

Constatând, așadar, potrivit acestor considerente, că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 496 - 497 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va casa decizia atacată și sentința pronunțată în cauză de prima instanță și va trimite cauza Tribunalului Ilfov pentru o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1122/A/15.09.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia civilă atacată și sentința civilă nr. 413/17.03.2020, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă și trimite cauza spre o nouă judecată primei instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2021.