ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2505/2021

HOTĂRÂRE

18.11.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2505/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 14 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Federația Română de Fotbal, contestație împotriva Deciziei nr. 4933/12.11.2020, emise de pârâtă, solicitând instanței ca, în considerarea argumentelor prezentate în cerere și a probatoriului ce urmează a fi administrat, să dispună: anularea deciziei contestate; repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei contestate, conform art. 80 alin. (2) din Codul muncii, prin reintegrarea reclamantului pe postul de manager de dezvoltare strategică al unității de management Programe și Proiecte, și obligarea pârâtei la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și la plata/acordarea celorlalte drepturi care i s-ar fi cuvenit pe perioada cuprinsă între momentul încetării contractului individual de muncă și până la data reintegrării pe postul anterior deținut, conform art. 80 alin. (1) din Codul muncii; totodată, reținând culpa procesuală a pârâtei, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.., a solicitat să se dispună obligarea acesteia la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de reclamant în vederea soluționării prezentului demers procesual.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1). Prin sentința civilă nr. 1839 din 12 martie 2021, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect "anulare act", privind pe reclamantul A. și pe pârâta Federația Română de Fotbal, în favoarea Tribunalului Cluj.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, că domiciliul reclamantului este în municipiul Cluj-Napoca jud. Cluj, conform sustinerilor părților și înscrisurilor dosarului, iar reclamantul nu a facut dovada schimbarii domiciliului sau reședinței.

Nu în ultimul rând, cu referire la dispozițiile art. 210, teza a II-a din Legea nr. 62/2010, instanța a reținut că, în prezent, cât și la momentul sesizării instanței, reclamantul nu mai avea nici locul de muncă în Mun. București, ca urmare a actului adițional nr. x/15.05.2020 la contractul individual de muncă, prin care locul de muncă a fost stabilit la domiciliul reclamantului și, ulterior, ca urmare a Deciziei nr. 4933/12.11.2019 emise de pârâtă, prin care contractul individual de muncă al reclamantului a încetat la data de 13.11.2020.

2.2). La data de 23 iunie 2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2020, iar prin sentința civilă nr. 2253/2021 din 16 septembrie 2021, a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâta Federația Română de Fotbal; a declinat competența de soluționare a cererii formulate de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Federația Română de Fotbal, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 se stabilește o competență teritorială derogatorie de la dreptul comun în materia litigiilor de munca, instituita în favoarea reclamantului, singurul îndreptatit sa aleaga în conformitate cu prevederile art. 116 C. proc. civ., între instantele deopotriva competente.

În consecinta, întrucât interesul ocrotit prin normele de competență teritioriala alternativa apartine reclamantului, el este cel care va decide care va fi instanta sesizata dintre doua instante deopotriva competente, potrivit legii.

Aceasta alegere este permisa de prevederile art. 216 din Legea 62/2011, care stabileste ca dispozitiile prezentei legi referitoare la procedura de solutionare a conflictelor individuale de munca, se completeaza în mod corespunzator cu prevederile C. proc. civ.

Cererea reclamantului fiind depusa la Tribunalul Bucuresti, sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, a reținut instanța că acesta și-a exercitat dreptul de a alegea între doua instanțe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competenta teritoriala în favoarea instantei de la locul său de munca.

Astfel, în raport de opțiunea expresă a reclamantului în ceea ce priveste instanta competenta, respectiv, Tribunalul Bucuresti - sectia a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, tribunalul a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâta Federația Română de Fotbal și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de către reclamantul A., în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente, stabilind competența soluționării acesteia în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant are ca obiect un conflict de muncă, astfel cum acesta este definit în dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din același act normativ stipulează: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Coroborând prevederile art. 210 și art. 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanțe, deopotrivă competente, respectiv, cea de la locul unde își are domiciliul, sau cea de la locul de muncă al acestuia.

Normele Codul muncii care reglementează competența teritorială, potrivit cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al acestuia.

În acest sens, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 945 din 07 iulie 2011 a stabilit că "reglementarea diferită a Codului muncii față de cea a C. proc. civ., referitoare la competența teritorială a instanțelor de judecată, este justificată de specificul și necesitățile ce decurg din raporturile de muncă; în acest sens trebuie observat că reglementarea criticată urmărește facilitarea accesului la justiție și a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant".

Reclamantul în speță, însă, a înțeles să învestească Tribunalul București cu soluționarea acțiunii sale, care este, deopotrivă, una dintre instanțele competente teritorial, astfel că, a învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea ei, în exercitarea opțiunii prevăzute de art. 116 C. proc. civ.

Prin urmare, Tribunalul București nu mai putea să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părți, declinarea competenței, declarându-se necompetent, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenței, câtă vreme criteriul valorificat de reclamant este unul dintre cele reglementate în mod alternativ printr-o normă de ordine publică.

Reținerile primei instanțe de declinare, în sensul că la momentul la care s-a dezînvestit, cât și la momentul sesizării instanței, reclamantul nu mai avea nici locul de muncă în București, și, ulterior, ca urmare a Deciziei nr. 4933/12.11.2020 emise de pârâtă, prin care contractul individual de muncă al reclamantului a încetat la data de 13.11.2020, nu pot fi avute în vedere ca determinante în înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, câtă vreme, în discuție, este însăși legalitatea acelei decizii de încetare a contractului de muncă.

Așa fiind, instanța care este competentă teritorial să judece pricina potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 este Tribunalul București.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., raportat la art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, coroborat cu art. 116 C. proc. civ.., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a prezentei cauze, în favoarea Tribunalului București.