ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2454/2021

HOTĂRÂRE

16.11.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2454/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.09.2020 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF. și GG. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Națională Anticorupție și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente acestora, conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 18.09.2017 la zi și în continuare, repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale prin obligarea pârâților la plată, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare prin obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit pentru perioada 18.09.2017 - viitor, precum și actualizarea sumelor cu indicele de inflație la zi, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă acestor sume, de la scadența fiecărei obligații de plată în parte și până la plata efectivă.

La termenul din 09.06.2021, s-a dispus disjungerea cererii formulate de reclamantul F., formându-se dosarul pendinte.

Prin sentința nr. 3971/2021 din 9 iunie 2021, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, declinând cauza în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

În motivare s-a reținut că, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, în vigoare de la 02.08.2018, reclamantul, persoană fizică, se adresează exclusiv instanței de la domiciliul său. Prin urmare, competentă să soluționeze cauza este instanța de la domiciliul reclamantului. Pe cale de consecință, având în vedere că reclamantul își are domiciliul în jud. Dâmbovița, a fost declinată competența de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Prin sentința civilă nr. 2545 din 29 septembrie 2021, Tribunalul Dâmbovita, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea inițială, din care a fost disjunsă cauza pendinte, partea reclamantă, alături de alți reclamanți având funcția de ofițeri de poliție judiciară în cadrul D.N.A., au solicitat obligarea părâților la recalcularea și plata drepturilor salariale raportat la valorile de referință sectoriale indicate.

Având în vedere natura litigiului, și anume litigiu de muncă, instanța sesizată de către reclamanți inițial, și anume Tribunalul București, este competentă teritorial să soluționeze cauza, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2010, conform cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, o dispoziție similară regăsindu-se și în art. 269 alin. (1) din Codul muncii.

În opinia instanței, împrejurarea că în exercitarea atribuțiilor lor privitoare la salarizarea categoriei de personal din care face parte și reclamantul, ordonatorii de credite emit anumite acte juridice ce pot avea natura unor acte administrative nu conduce către concluzia naturii juridice a litigiului ca fiind unul de contencios administrativ și, cu atât mai puțin, la aplicabilitatea unor dispoziții speciale în materie, în condițiile în care atât din petitul acțiunii, cât și din expunerea de motive, rezultă că partea a sesizat instanța strict cu un raport juridic individual de muncă invocând drepturi și obligații decurgând din acesta.

În opinia instanței, Tribunalul Dâmbovița nu este competent teritorial nici prin raportare art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. întrucât acestea au în vedere, pe de o parte, calitatea părților reclamante de magistrați sau prin asimilare de grefieri și/sau procurori și nu de ofițeri de poliție judiciară, iar pe de altă parte, activitatea părții nu se desfășoară nici la instanța competentă ori a uneia inferioare acesteia. Nu în ultimul rând, se constată și existența unui litisconsorțiu procesual prin învestirea instanței cu o singură acțiune a mai multor angajați în cadrul aceluiași angajator, caz în care competența teritorială este aceeași, potrivit art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 14 octombrie 2021.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență, în temeiul dispozițiilor art. 136 alin. (1), raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prezentul litigiu are natura juridică a unui litigiu de muncă, întrucât reclamantul solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi bănești de natură salarială.

Dreptul comun pentru soluționarea conflictelor de muncă este dat de art. 248-253 din Codul muncii și de Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din același act normativ stipulează că "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

În conformitate cu prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (2), "în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii".

De asemenea, art. 127 alin. (2)

din același cod statuează că dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau pârât, după caz, iar potrivit alin. (3), dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

Se reține că Legea nr. 310/2018 a modificat prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., extinzându-i sfera de aplicare, în sensul că este incidentă competența facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, ci și atunci când cererea este de competența unei instanțe inferioare celei la care magistratul își desfășoară activitatea, dispozițiile aplicându-se în mod corespunzător procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

În speță, reclamantul are calitatea de ofițer de poliție judiciară în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție. Prin urmare, având în vedere calitatea reclamantului, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ.

În aceeași ordine de idei, litigiului nu-i este aplicabilă nici teza prevăzută de art. 127 alin. (2)

din cod, întrucât aceasta are în vedere numai ipoteza în care o instanță de judecată are, după împrejurări, calitatea de reclamant sau de pârât, ceea ce nu este cazul în speță. Este de subliniat faptul că prevederile art. 127 din C. proc. civ., privind competența facultativă, sunt norme juridice de excepție, motiv pentru care sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse prin analogie.

În consecință, competența teritorială se va determina potrivit dreptului comun, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011, care prevede o competență alternativă în sensul că reclamantul poate sesiza, fie instanța de la domiciliul său, fie instanța de la locul de muncă.

În cauză, reclamantul a optat pentru instanța de la locul său de muncă, respectiv Tribunalul București, exercitându-și dreptul de a alege între două instanțe deopotrivă de competente.

În raport cu această opțiune procesuală, manifestată în sensul dispozițiilor art. 116 din C. proc. civ., Înalta Curte constată incidența în cauză a dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, raportate la cele ale art. 210 și 216 din Legea nr. 62/2011, situație față de care competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Față de considerentele expuse și de dispozițiile legale evocate, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.