ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2451/2021

HOTĂRÂRE

16.11.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2451/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.07.2020, inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. și X., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, au solicitat plata ajutorului la trecerea în rezervă cuvenit fiecărui reclamant, care a fost trecut în rezervă între anii 2011-2017 (după caz), cu drept la pensie în conformitate cu art. 20 din Anexa VII, Secțiunea a III-a din Legea nr. 284/2010, având ca bază de calcul solda funcției de bază în vigoare la data trecerii în rezervă și raportat la numărul de solde cuvenit în conformitate cu art. 20 din Anexa VII, Secțiunea a III-a din Legea nr. 284/2010, după cum urmează: conform art. 20 alin. (1), un ajutor pentru vechimea efectivă avută până la data trecerii în rezervă în sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională; conform art. 20 alin. (2), un ajutor egal cu câte 2 solde pentru fiecare an rămas până la împlinirea limitei de vârstă în grad până la care putea fi menținut în activitate; de asemenea, au solicitat actualizarea sumelor la plata cărora urmează a fi obligat pârâtul, cu indicele prețurilor de consum comunicat de I.N.S., precum și plata dobânzii legale (conform Deciziei nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), începând cu momentul de la care trebuia efectuată plata (data trecerii în rezervă) și până la momentul plății integrale a sumelor datorate reclamanților, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Ministerul Apărării Naționale, prin întâmpinare, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, raportat la domiciliile reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 3333/11.05.2021 Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, dispunând declinarea judecării cererii formulate de reclamanții C., D., Y., N. și O., în favoarea Tribunalului Constanța.

În motivare, s-a reținut că obiectul acțiunii cu care reclamanții inițiali au învestit instanța îl constituie plata unor drepturi bănești pe care Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia nr. 5/2018, le-a calificat ca fiind drepturi de natură salarială sau asimilate acestora, deoarece derivă din raporturi de muncă sau de serviciu care au încetat.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul muncii, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Având în vedere că reclamanții sunt domiciliați în județul Constanța și nu au locul de muncă în București, fiind trecuți în rezervă, s-a considerat că instanța competentă este Tribunalul Constanța.

Prin sentința civilă nr. 3105/17.08.2021 Tribunalul Constanța, secția I civilă, la rândul său, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, declinând competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții C., D., I., N. și O., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în favoarea Tribunalului București, sesizând, totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență.

Dosarul a fost înregistrat la data de 6 octombrie 2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naționale la plata unor drepturi aferente trecerii lor în rezervă.

După disjungerea cererilor, în cauza pendinte sunt reunite cererile formulate de reclamanții C., D., I., N. și O., toți având domiciliul în județul Constanța.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, litigiul are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora conflictul individual de muncă este conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează "instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul". Se constată, totodată, că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, în lumina dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., competența teritorială de soluționare a cauzei aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului, pentru situația în care salariatul este reclamant.

Înalta Curte reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Se observă că Tribunalul București a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată înregistrate sub nr. x/2020 privind inclusiv pe reclamanții din cauza pendinte, formând un dosar nou.

În dosarul nr. x/2021, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei, pentru salariații domiciliați în județul Constanța.

În speță, fiecare dintre reclamanți (militari trecuți în rezervă între anii 2011-2017) urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecății, precum și modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiași angajator la plata drepturilor bănești.

Această împrejurare nu este, însă, de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

Astfel, în cauză, pentru o parte dintre reclamanți, instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit un dosar separat, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competență ce operează ca urmare a dispozițiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului București și care nu poate fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul regulator de competență.

În consecință, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, Tribunalul București, competent să judece cauza pentru reclamanții din dosarul nr. x/2020, care au domiciliul în Municipiul București, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții din dosarul disjuns, având nr. x/2021, care au domiciliul pe raza județului Constanța, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competență.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă.