ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2410/2021

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

La data de 03.04.2019 reclamantul A. a formulat o cerere de chemare în judecată împotriva pârâtelor B., C. și D., pe care a precizat-o în etapa procedurii prealabile prin cererea înregistrată la data de 30.04.2019 solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună:

- obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 68 363,22 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin practicile incorecte folosite în derularea contractului de credit imobiliar nr. HL 4605 din 02.08.2006;

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 4.3, 4.4, 4.5, 4.6, 4.7 și 5.2 din contractului de credit imobiliar nr. HL 4605 din 02.08.2006;

- obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 3990, 43 euro, încasată în temeiul clauzelor contestate;

- compensarea sumelor datorate reciproc de părțile litigante.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 03.04.2019, sub nr. x/2019 și repartizată spre soluționare, aleatoriu în sistem informatic prin programul Ecris, conform art. 101 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, completului de judecată nr. 25 fond.

Prin sentința civila nr. 3720 din 11.12.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele C. și D..

Impotriva acestei sentinte a formulat apel reclamantul A., solicitand admiterea apelului, schimbarea sentintei si, pe fond, admiterea cererii.

Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 1297 din 13 octombrie 2020 a respins excepția tardivității apelului.

A admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 3720 din 11.12.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele B. S.A. și C. și D.

A schimbat sentința civilă atacată, în sensul că:

A admis acțiunea.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absoluta a clauzei cuprinse în art. 4.3 din contractual de credit.

A obligat pârâta B. la plata sumei încasată în plus, în temeiul clauzei constatate ca fiind abuzivă, respectiv, art. 4.3 din contract.

A respins celelalte capete de cerere ca, nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele C. și D..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se critică decizia instanței de apel sub aspectul interpretării greșite a normelor de drept material statuate în cauză.

Astfel, recurentele susțin că instanța de apel nu a avut în vedere prevederile Directivei 93/13 cu privire la statuarea asupra caracterului abuziv al clauzelor contractuale și a condițiilor pe care aceste clauze urmează a le îndeplini.

Clauza contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000, dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.

Or, în prezenta cauză, susțin recurentele că aceste clauze contractuale din contractele de credit nu au caracter abuziv întrucât pe de o parte nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de altă, unele dintre acestea se referă la prețul contractului, instanța nefăcând o analiză a îndeplinirii cumulative a acestor condiții.

Sub al doilea aspect, recurentele susțin că această clauză contractuală privind modalitatea de stabiliere și modificare a dobânzii este abuzivă, întrucât părțile au agreat în mod clar modalitatea de calcul a dobânzii.

Dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba de o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii, iar acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți, atât de către consumator, cât și de către bancă la momentul încheierii contractului.

În ceea ce privește structura dobânzii variabile, aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice sau în funcție de indicele de referință al băncii.

Clauzele contractuale referitoare la caracterul variabil al dobânzii nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispozițiile legale anterior menționate, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din prețul contractului, devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar întrucât la data încheierii contractului de credit împrumutatului i-a fost înmânat și un grafic de ramsursare pe toată durata contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobânda era precizată într-o sumă fixă, rezultă că împrumutatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

Astfel, arată recurentele, este îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar mențiunile acestuia conduc la lămurirea clauzelor referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală.

Prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului strict aleatoriu al modului de formare a dobânzii.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și, pe cale de consecință, va respinge recursul, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Reglementarea condițiilor și a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituție și nu încalcă drepturile reglementate ale justițiabililor.

Este de necontestat că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Se constată că în speță, hotărârea atacată, respectiv decizia civilă nr. 1297 din 13 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost pronunțată în cadrul judecății în apel, fiind definitivă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018:

"Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate (...) în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor (...)".

Înalta Curte constată că obiectul prezentului dosar înregistrat la data de 03.04.2019, îl constituie acțiunea privind obligarea pârâtelor C. și D. S.A. (D.), în solidar, la plata sumei de 68 363,22 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin practicile incorecte folosite în derularea contractului de credit imobiliar nr. HL 4605 din 02.08.2006; constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 4.3, 4.4, 4.5, 4.6, 4.7 și 5.2 din contractului de credit imobiliar nr. HL 4605 din 02.08.2006; obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 3990, 43 euro, încasată în temeiul clauzelor contestate; compensarea sumelor datorate reciproc de părțile litigante.

Conform art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., având în vedere că litigiul are drept cauză juridică un contract de credit bancar încheiat la data de 02.08.2006, litigiul a fost soluționat conform prevederilor C. civ. din 1864.

În speță, au fost apreciate incidente și dispozițiile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, având în vedere întrunirea cele două condiții cumulative prevăzute la art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/1999 pentru aplicabilitatea acestui act normativ, respectiv având în vedere definiția legală a noțiunii de "investiție imobiliară", prevăzută la art. 2 lit. g) din Legea nr. 190/1999 și împrejurarea că reclamantul a încheiat contractul de credit imobiliar nr. HL 4605 din 02.08.2006 în vederea achiziționării unei construcții cu destinația de locuință și a garantat restituirea împrumutului cu o ipotecă de gradul I constituită chiar asupra acestui imobil, astfel cum rezultă din clauza de la punctul 6 din contractul de credit bancar.

Se observă, astfel, că litigiul dedus judecății este unul născut în materia protecției consumatorilor, în condițiile în care despăgubirile solicitate de reclamant, decurg dintr-un contract de credit, în considerarea celor două capete ale cererii de chemare în judecată, primul privind obligarea pârâtelor la repararea prejudiciului pe care reclamantul susține că l-ar fi cauzat în executarea contractului de credit bancar și al doilea privind constatarea caracterului abuziv al unora dintre clauzele prevăzute în contract.

Art. 483 alin. (2) Cod procedură, cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074/2018, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanțe, respectiv 14 ianuarie 2019, prevede că "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j

3

), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, hotărârile judecătorești pronunțate în materia protecției consumatorilor nu sunt supuse recursului, urmare a modificării legislative introduse prin Legea nr. 310/2018.

Așadar, începând cu data intrării în vigoare a modificărilor aduse C. proc. civ. prin acest act normativ - 21 decembrie 2018 - în materiile prevăzute expres de alin. (2) al art. 483, inclusiv în litigiile din materia protecției consumatorilor, calea de atac a recursului este suprimată, noile reguli de procedură aplicându-se cererilor de chemare în judecată introduse ulterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 310/2018.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs".

În acest context, cum textul de lege evocat exclude dreptul la recurs în materia protecției consumatorilor, rezultă că decizia instanței de apel este o hotărâre definitivă de la data pronunțării, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentele-pârâte C. și D. S.A. (D.) împotriva deciziei civile nr. 1297 din 13 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentele-pârâte C. și D. S.A. (D.) împotriva deciziei civile nr. 1297 din 13 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2021.