ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2407/2021

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 23 aprilie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să îl oblige pe pârât la restituirea către reclamantă a sumei de 250.000 RON, reprezentând aportul adus de reclamantă în baza contractului de asociere în participațiune, autentificat prin încheierea nr. 4892 din 9 decembrie 2014 de către B.N.P. C., completat cu actul adițional nr. x din 19 ianuarie 2017, act adițional prin care pârâtul s-a obligat la restituirea sumelor până la 31 octombrie 2017; să îl oblige pe pârât la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculată de la 31 octombrie 2017 până la data plății efective a debitului, precum și la actualizarea debitului cu rata inflației. A solicitat cheltuieli de judecată.

La 23 iulie 2018, reclamanta a formulat o cerere de completare a acțiunii, solicitând în subsidiar, pentru cazul în care instanța ar valida susținerile pârâtului din întâmpinare, în sensul că actul adițional nr. x din 19 ianuarie 2017 nu ar produce efecte juridice, obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând beneficiile din asociere, ca și la plata dobânzii aferente, calculată până la data plății efective.

La 18 decembrie 2018, pârâtul a formulat o cerere reconvențională, care a fost disjunsă prin încheierea din 13 februarie 2019, cu consecința formării dosarului nr. x/2019 În dosarul disjuns, prin sentința civilă nr. 527 din 27 martie 2019 instanța a anulat cererea ca netimbrată.

Prin sentința civilă nr. 811/2019 din 8 mai 2019, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins ca neîntemeiată cererea completată și a obligat-o pe reclamantă să îi achite pârâtului suma de 3.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 271/2020 din 30 iunie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul și a obligat-o pe apelantă la plata către intimat a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea recurată este nelegală, deoarece între părțile litigante există un singur raport juridic, întemeiat pe contractul de asociere în participațiune.

A subliniat faptul că hotărârea este nemotivată, câtă vreme instanța de apel s-a raportat în mod generic la existența unui alt raport juridic fără a arăta care este acesta, reținând că "nu există posibilitatea reală de a fi depus".

Sub acest aspect, a susținut că instanța de apel avea obligația de a solicita pârâtului depunerea înscrisului doveditor, în raport cu art. 293 C. proc. civ. și a invocat dispozițiile alin. (2) din același articol, care prevăd că "cererea de înfățișare va fi admisă, dacă înscrisul este comun părților din proces, dacă însăși partea adversă s-a referit în proces la acest înscris sau dacă, după lege, ea este obligată să înfățișeze înscrisul".

În continuarea argumentației, recurenta a arătat că în apărare pârâtul a invocat existența unui alt contract încheiat cu societatea reclamantă, însă fără a face vreo dovadă în acest sens, situație în care instanța nu putea să constate existența acestuia și nici imposibilitatea părții de a îl depune, ci dimpotrivă, trebuia să constate inexistența acestuia.

După ce a redat conținutul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel nu respectă nici exigențele art. 6 C.E.D.O., întrucât, neexistând un alt contract între părți, dacă s-ar menține hotărârea instanței de apel, recurenta ar fi pusă în imposibilitatea de a solicita pârâtului plata sumei de 250.000 RON, ce a fost recunoscută, întrucât s-ar impune cu putere de lucru judecat existența "generică" a unui alt contract, dar pe care recurenta nu 1-ar putea dovedi câtă vreme nu există.

Recurenta a mai arătat că la pagina 10 ultimul alineat din hotărâre instanța de apel a reținut că probele administrate (neprecizate în concret) "duc la concluzia existenței unor raporturi juridice complexe și multiple".

Totodată, a arătat că instanța de apel a mai făcut referire și la existența dosarului nr. x/2018, în care reclamant este o altă persoană și care vizează un alt contract de asociere în participațiune, pretențiile fiind diferite.

Recurenta a mai relevat faptul că, în măsura în care ar fi existat mai multe raporturi juridice încheiate între părți, ar fi existat și contabilitate distinctă pentru fiecare asociere în participațiune.

În continuare, a arătat că, sub aspectul nemotivării, instanța de apel nu a făcut nicio referire la recunoașterile exprese ale pârâtului cu privire la încasarea de la recurentă a sumei de 250.000 RON în baza convenției, recunoaștere cu atât mai relevantă cu cât pârâtul este avocat, cunoscând înțelesul juridic al actelor procesuale întocmite.

A mai arătat recurenta că instanța de apel și-a motivat hotărârea pe o apărare nou invocată în apel de către pârât, privitoare la o altă stare de fapt, expusă de asemenea pentru prima dată în apel.

În finalul argumentației subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a conchis că hotărârea recurată este contradictorie în ceea ce privește faptul că suma de 250.000 RON a fost virată de recurentă în contul bancar al pârâtului anterior datei autentificării la notar a contractului de asociere în participațiune. Aceasta întrucât, deși instanța a reținut că nu există nicio dispoziție legală care să interzică plata în avans, a apreciat ulterior că, atâta vreme cât plata este făcută în avans, nu poate constata faptul că această plată ar fi fost achitată în baza contractului de asociere în participațiune, chiar dacă între părți nu există un alt contract.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a arătat că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 1.270, art. 1.470 și art. 1.949 - 1.954 C. civ.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că, dacă într-adevăr ar exista un alt contract de asociere în participațiune încheiat între părți, pârâtul ar fi trebuit să facă dovada lui, cu atât mai mult cu cât a susținut că l-a și redactat.

Totodată, a arătat că plățile efectuate prin cele trei ordine de plată cuprind mențiunea "contribuție la asociere în participațiune", nefiind făcută vreo mențiune că a fost făcută plata pentru altul sau că aceasta ar viza contractul din 20 aprilie 2012, iar potrivit art. 1.470 C. civ. "Orice plată presupune o datorie".

Prin urmare, a apreciat că, dacă ar fi fost aplicate corect prevederile art. 1.270, art. 1.530 și art. 1.535 C. civ., instanța de apel ar fi trebuit să pronunțe o hotărâre prin care să admită acțiunea recurentei, având în vedere aspectele legate de modul în care s-au desfășurat relațiile contractuale dintre părți, ce au fost prezentate pe larg.

La 15 ianuarie 2021, recurenta a depus la dosar o cerere de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 406 alin. (5) C. proc. civ.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, în temeiul art. 483 alin. (2) C. proc. civ., excepția inadmisibilității motivelor invocate, în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și, în consecință, a solicitat anularea recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând că în realitate se critică situația de fapt și nu nelegalitatea hotărârii atacate. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, dând eficiență dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., raportat la art. 24 alin. (1) și (2), coroborat cu art. 32 și cu art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a luat în examinare excepția insuficientei timbrări a cererii de recurs, invocată din oficiu, care primează față de cercetarea altor aspecte procesuale și care este întemeiată pentru următoarele considerente:

Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menționat, taxe datorate atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, "Recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din C. proc. civ..", iar la alin. (2) se prevede că "În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON; în aceeași ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON".

Dispozițiile art. 32 din aceeași ordonanță stabilesc că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege, iar art. 33 statuează că acestea se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege.

În cauză, Înalta Curte constată că cererea de recurs a fost timbrată doar cu suma de 3.152,50 RON și că recurenta nu s-a conformat obligației de a depune la dosar, în completare, dovada achitării taxei judiciare de timbru cu suma de 1.277 RON aferentă capătului de cerere privind dobânzile legale solicitate, astfel cum le-a cuantificat prin adresa din 21 octombrie 2020, în cadrul căreia recurenta a menționat, de altfel, că depune dovada plății sumei de 1.277 RON, însă nu a făcut-o. Toate aceste aspecte au fost arătate și în cuprinsul raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului întocmit în baza art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., ce i-a fost comunicat recurentei.

De asemenea, se constă că în cauză nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de la obligația timbrării, motiv pentru care urmează a da eficiență dispozițiilor art. 32 și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 și art. 197 C. proc. civ., în sensul anulării cererii de recurs ca insuficient timbrată.

În aplicarea dispozițiilor art. 494, raportat la art. 482 și la art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurentă, ca parte care a pierdut procesul, la plata sumei de 2.000 RON către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 271/2020 din 30 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimat a sumei de 3.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2021.