ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2286/2021

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2021

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 09 iulie 2014 sub nr. x/2014, reclamantul MUNICIPIUL BUCUREȘTI a chemat în judecată pârâta A. S.A., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 2.034.162,30 RON, reprezentând garanția de bună execuție - suma asigurată conform poliței privind asigurarea de garanție de bună execuție nr. 367/30.11.2010 aferentă contractului de proiectare și execuție de lucrări nr. x/02.12.2010 pentru obiectivul de investiții Pasaj suprateran Mihai Bravu - Splaiul Unirii.

Prin sentința civila nr. 5608 din 13 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, a fost respinsă cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată; a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 10.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată (onorariu avocat, redus).

Prin decizia civilă nr. 1216 din 4 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în baza art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, s-a luat act de încetarea acțiunii în cauza având ca obiect apelul declarat de apelanta MUNICIPIUL BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 5608 din 13 octombrie 2015 și a încheierii din 15 septembrie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu intimata A. S.A.; a fost anulată sentința atacată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

În susținerea recursului declarat, recurentul-reclamant arată că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 75 alin. (1), respectiv cu încălcarea art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

În opinia recurentului-reclamant, dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu sunt aplicabile, societatea în insolvență fiind o societate de asigurare, sens în care se aplică exclusiv dispozițiile exprese și speciale ale art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

Recurentul-reclamant apreciază că, spre deosebire de dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în privința societăților de asigurare, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile imperative și derogatorii ale art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, exclusiv posibilitatea suspendării judecății.

Astfel cum susține recurentul-reclamant, hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare. Prin urmare, în această situație, nu poate interveni încetarea acțiunii, aceasta nefiind prevăzută de legiuitor.

Mai mult decât atât, recurentul-reclamant susține că, potrivit dispozițiilor art. 242 din Cap. IV din Legea nr. 85/2014, prevederile Cap. I, cu excepția celor cuprinse în secțiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăților de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol.

Recurentul-reclamant conchide că dispozițiile art. 262 alin. (4) din Cap. IV din Legea nr. 85/2014, care prevăd exclusiv suspendarea, derogă în privința încetării acțiunilor de la dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Așa fiind, opinia recurentului-reclamant este în sensul că dispozițiile art. 75 alin. (1) ultima teză din Legea nr. 85/2014 nu pot completa dispozițiile art. 262 alin. (4) din aceeași lege, nefiind compatibile cu acestea din urmă.

Un alt argument în susținerea acestei teze este, în opinia recurentului-reclamant, faptul că instanța de apel a dispus inițial suspendarea judecării apelului MUNICIPIULUI BUCUREȘTI (la 08.02.2017), iar ulterior a menținut această măsură (la 27.06.2018), chiar în baza art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2006, deși la ambele momente exista o situație de fapt și de drept identică cu cea de la data pronunțării deciziei în prezent recurate, respectiv deschiderea procedurii falimentului împotriva intimatei-pârâte rămăsese definitivă prin decizia civilă nr. 168/28.01.2016 a Curții de Apel București.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă, prin întâmpinare, a invocat excepția nulității recursului, solicitând, în subsidiar respingerea acestuia.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, în cameră de consiliu, s-a dispus preschimbarea termenului de judecată stabilit în complet de filtru la data de 13 ianuarie 2021, pentru termenul din 24 februarie 2021.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din 16 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității și a admis în principiu recursul declarat, fixându-se termen la data de 13 octombrie 2021, cu citarea părților.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul declarat de recurentul-reclamant este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență: "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor. (...) La data rămânerii definitive a procedurii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează".

Dispozițiile art. 262 alin. (4) din menționata lege reiterează, la rândul lor, regula suspendării de drept a tuturor acțiunilor judiciare și extrajudiciare, precum și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare, de la data hotărârii de deschidere a falimentului, urmând ca sumele pretinse în aceste procese, să fie înregistrate în dosarul de faliment al tribunalului, în cadrul căruia vor fi examinate și înscrise în tabelul creanțelor, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că ambele texte de lege stabilesc regula suspendării ope legis a acțiunilor judiciare și extrajudiciare, precum și a executărilor silite pentru ipoteza intrării în faliment a societății debitoare, inclusiv a societății de asigurare/reasigurare, cele două texte de lege clarificând astfel soarta juridică a tuturor demersurilor judiciare declanșate împotriva societății debitoare și aflate pe rol la data pronunțării hotărârii de deschidere a falimentului. Claritatea normelor legale citate înlătură orice altă posibilitate de interpretare a instanțelor de judecată în ceea ce privește aplicarea măsurii procedurale a suspendării de drept a acțiunilor judiciare și extrajudiciare, precum și a executărilor silite pornite împotriva debitoarei, după momentul deschiderii procedurii falimentului.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, totodată, că textul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, face un pas înaintea textului din art. 262 alin. (4) din aceeași lege, clarificând și ipoteza legală a acelorași demersuri judiciare declanșate împotriva societății falite, dar la un alt moment procedural, respectiv, la data rămânerii definitive a hotărârii de faliment, statuând că acțiunile judiciare și extrajudiciare, precum și executările silite suspendate conform tezei I a alin. (1) al art. 75, încetează. Această dezlegare din art. 75 alin. (1) teza finală se aplică deopotrivă și demersurilor judiciare suspendate conform art. 262 alin. (4) demarate împotriva societății de asigurare/reasigurare falită. O atare concluzie este impusă de metoda de interpretare sistematică a dispozițiilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. Astfel, potrivit art. 242 din Capitolul IV al Titlului II al legii supusă interpretării, capitol dedicat falimentului societăților de asigurare/reasigurare, toate prevederile din Capitolul I al Titlului II, cu excepția celor incluse în secțiune a 6-a: "(...) se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăților de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute de acest capitol" (se înțelege Capitolul IV). Așadar, este cert că dispozițiile incluse în materia falimentului societăților de asigurare/reasigurare se completează cu dispozițiile de drept comun incluse în Capitolul I, inclusiv art. 75 supus interpretării, mai puțin cu dispozițiile din secțiune a 6-a, respectiv, art. 132-144 din legea interpretată.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, însă, că aplicarea normelor de drept comun din Capitolul I este supusă unei condiții, respectiv, ca normele din Capitolul IV să nu cuprindă dispoziții derogatorii față de dreptul comun. Examinând sub acest aspect cele două texte de lege supuse interpretării, respectiv, art. 75 alin. (1) și art. 262 alin. (4), Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile art. 262 alin. (4) se completează cu dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, întrucât norma specială din art. 262 alin. (4) nu acoperă ipoteza legală reglementată în teza finală art. 75 alin. (1), respectiv, soarta juridică a demersurilor judiciare pornite împotriva debitoarei falite, suspendate de la momentul deschiderii procedurii de faliment, după ramânerea definitivă a hotărârii de faliment, lăsând neacoperită această situație juridică. Or, derogarea legislativă la care face trimitere textul din art. 242, presupune existența în norma specială a unei soluții legislative distincte pentru una și aceeași ipoteză legală, în raport cu soluția din norma generală.

Întrucât interpretarea sistematică și literară a textelor din art. 75 alin. (1) și art. 262 alin. (4) din legea supusă interpretării impun această concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge motivul de recurs invocat de recurentul-reclamant în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că dispozițiile art. 242 din menționata lege exclud de la aplicare norma din art. 75 alin. (1) teza finală privind încetarea procesului după rămânerea definitivă a hotărârii de faliment, întrucât art. 262 alin. (4) ar institui o derogare de la art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Înalta Curte reține că, atâta timp cât art. 262 din lege, ca normă specială în materia falimentului societăților de asigurare/reasigurare, nu conține nicio soluție legislativă pentru acțiunile și măsurile de executare silită după rămânerea definitivă a hotărârii de faliment, care să deroge de la dispozițiile art. 75, completarea art. 262 cu dispozițiile art. 75 este permisă de regulile de interpretare.

Înalta Curte va respinge și motivul de recurs privind consacrarea unei singure soluții legislative în materia falimentului societăților de asigurare/reasigurare, respectiv, suspendarea procesului, dată fiind natura imperativă și derogatorie a art. 262 prin raportare la dispozițiile art. 75 din menționata lege, întrucât art. 262 alin. (4) nu conține o dispoziție care să acopere ambele momente procedurale -pronunțarea hotărârii de faliment și, respectiv, rămânerea definitivă a acesteia, făcând o distincție clară, în sensul că reglementează exclusiv ipoteza legală de la data pronunțării hotărârii de faliment care, la fel ca și în ipoteza de la art. 75 alin. (1) atrage suspendarea ope legis, fără să mai dispună cu privire la ce se întâmplă după rămânerea definitivă a acestei hotărâri.

Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge și argumentul invocat de către recurentul-reclamant în finalul motivelor de recurs, relativ la faptul că instanța de apel a dispus suspendarea procesului, iar ulterior a menținut această măsură deși în ambele momente procedurale exista o hotărâre definitivă de faliment, întrucât obiectul prezentei căi de atac nu îl reprezintă încheierile de suspendare supuse unor căi de atac distincte, ci decizia finală prin care s-a dispus încetare procesului.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 497, văzând și dispozițiile art. 430 și urm. din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant MUNICIPIUL BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 1216 din 4 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2021.