ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1286/2021

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 30.03.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General și intervenienții forțați B. și C., a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București la plata sumei de 57.800 euro și la plata cheltuielilor de judecată, invocând răspunderea civilă delictuală.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 606 din 14 martie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de majorare a onorariului de expert, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, a admis cererea, astfel cum a fost precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General și intervenienții B. și C. și a admis cererea de chemare în judecată a altor persoane, formulată de reclamant. Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamant și intervenienții forțați a sumei 34.000 Euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune materiale, reprezentate de contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, spațiu comercial, situat în București, Calea 13 septembrie nr. 194-196, pentru perioada 20.03.2014-20.01.2016. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6.799 RON, cheltuieli de judecată și a obligat pârâtul la plata către intervenienta forțată C. a sumei de 3.100 RON, cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentinței a declarat apel principal pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1008A din 18 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 606 F/14.03.2018, pronunțate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și a fost schimbată, în parte, sentința în sensul că: a fost obligat pârâtul la plata sumei de 23.188 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, aferentă perioadei 20.03.2014 - 22.06.2015, a imobilului spațiu comercial situat în București, Calea 13 septembrie nr. 194 - 196, către reclamant și intervenienții forțați; a fost obligat pârâtul la plata sumei de 5.815,1 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamant; au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței; a fost respinsă cererea intimaților reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1008A din 18 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs atât reclamantul A., cât și intervenienții B. și C., fiind invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs recurentul-reclamant A. a susținut, în esență, că deși reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în răspundere delictuală, în mod greșit, curtea de apel a analizat cauza din perspectiva unei acțiuni având ca obiect îmbogățire fără justă cauză, acest aspect rezultând din faptul că instanța de apel a reținut în considerente că pârâtul trebuie să răspundă doar cât a beneficiat de imobil, respectiv doar pentru perioada în care a încasat, în mod nelegal, chiria sau pentru perioada în care 1-a folosit în vreun fel, astfel că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii. Hotărârea recurată este dată cu aplicare greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel trebuia să facă aplicarea art. 998-999 din vechiul C. civ. și să pronunțe o hotărâre prin care să fie reparat întregul prejudiciu provocat de pârât, iar nu doar valoarea cu care s-a îmbogățit acesta. Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale sus arătate, ca urmare a analizării greșite a condițiilor răspunderii civile delictuale. Astfel, în cauză s-a probat că reclamantul nu a intrat în posesia imobilul decât cu ajutorul forței publice în 20.01.2016, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită. Reclamantul nu a putut intra în posesia imobilului, întrucât terțul (chiriaș la pârâtului) s-a împotrivit, inclusiv la executarea silită, formulând contestație la executarea silită, prin care a invocat faptul că pârâtul este proprietarul imobilului și nu recurentul. În mod greșit nu a fost avută în vedere perioada 22.06.2015 - 20.01.2016, în care reclamantul a fost lipsit de folosința imobilului, întrucât pentru stabilirea întinderii prejudiciului nu era relevantă perioada în care a fost folosit imobilul de o anumită persoana (pârâtul sau terțul chiriaș), ci mai degrabă trebuia avută în vedere perioada în care reclamantul a fost împiedicat de a-și folosi imobilul (chiar dacă imobilul a stat o perioada nefolosit de nimeni, respectiv nu a fost folosit în interes propriu de cei care au săvârșit faptele ilicite - pârâtul și terțul). De asemenea, evaluarea prejudiciului produs de pârât nu trebuia să se limiteze doar la valoarea chiriei încasate de acesta (valoarea cu care s-a îmbogățit fără justă cauza), ci trebuie să cuprindă toate consecințele negative pe care reclamantul le-a suportat și care au fost determinat de faptele ilicite ale pârâtului (încurajarea unui terț să folosească proprietatea reclamantului). Numai prin analizarea corectă a condițiilor răspunderii civile delictuale (existența faptei ilicite, existența prejudiciului, legătura de cauzalitate și vinovăția) se putea da o hotărâre prin care să se facă aplicarea corecta a art. 998-999 din vechiul C. civ. În concluzie, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea hotărârii instanței de fond. În dezvoltarea motivelor de recurs, intervenienții B. și C. au formulat, în esență, aceleași critici încadrate în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.: Deși în cauză instanța a fost învestită cu o acțiune în răspundere delictuală, din motivarea hotărârii rezultă că instanța de apel a analizat cauza din perspectiva unei acțiuni având ca obiect îmbogățire fără justă cauză, limitând prejudiciul doar la valoarea de care a profitat pârâtul. Hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 998-999 din vechiul C. civ., temei de drept invocat în susținerea cererii introductive de instanță, instanța de apel cenzurând, în mod greșit, hotărârea instanței de fond și obligând pârâtul la plata unui prejudiciu egal cu valoarea cu care acesta s-a îmbogățit și nu la plata întregului prejudiciu suferit de coproprietarii imobilului. Soluția la care a ajuns instanța de apel este urmarea nemijlocită a greșitei analizări a condițiilor răspunderii civile delictuale. Astfel, instanța de apel reține în mod eronat că faptele ilicite ale pârâtului reprezintă doar încasarea fructelor civile la care nu avea dreptul și nu faptul de a instiga fostul chiriaș la folosirea ilegală a proprietății reclamanților, timp de 9 ani după ce imobilul le fusese retrocedat. Așa cum rezultă din probele administrate în dosar, coproprietarii au putut intra în posesia imobilului doar în anul 2016, chiriașul pârâtului împotrivindu-se evacuării printr-o contestație la executare în care a invocat faptul că pârâtul este proprietarul imobilului, contestație care nu a avut câștig de cauză. Această împotrivire a terțului chiriaș de a părăsi imobilul nu este altceva decât consecința faptelor ilicite ale pârâtului care 1-a încurajat pe fostul chiriaș să folosească proprietatea reclamanților, lipsindu-i pe aceștia de beneficiul dreptului lor de proprietate. Eludând aspectele susmenționate, respectiv neluând în calcul întreaga perioadă în care reclamanții coproprietari au fost lipsiți de folosința imobilului, instanța de apel a evaluat prejudiciul doar pentru perioada în care a fost folosit imobilul de către terțul chiriaș și de către pârât, luând în calcul doar chiria încasată efectiv de acesta din urmă. Or, în mod legal evaluarea prejudiciului trebuia să cuprindă toate consecințele negative pe care reclamanții le-au suportat și care își au originea în faptele ilicite ale pârâtului, care a determinat și încurajat un terț să folosească fără drept proprietatea reclamanților. În concluzie, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 iulie 2020 noiembrie 2020, s-a admis, în principiu, recursul și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 5 noiembrie 2020. Față de decesul reclamantului A., intervenit la 17 septembrie 2020, prin încheierea din 22 aprilie 2021 s-a dispus introducerea în cauză a lui D., moștenitoarea testamentară universală a reclamantului, aceasta dobândind calitatea de recurentă - reclamantă. II. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: Unul dintre principiile considerate fundamentale sub aspectul reparării prejudiciului cauzat unei persoane printr-o faptă ilicită delictuală este acela potrivit căruia reparația trebuie să fie integrală, iar nu parțială. "Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel", stabilește art. 1385 alin. (1) C. civ., ceea se înseamnă că se poate vorbi despre integralitatea reparației doar atunci când sunt înlăturate toate consecințele dăunătoare ale faptei ilicite. Corelativ, prin alin. (3) al art. 1385 C. civ. este afirmată și o altă regulă cu valoare de principiu în planul întinderii reparației de care cel vătămat trebuie să beneficieze: "Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului". Rezultă, în sensul acestor dispoziții legale, că la determinarea întinderii prejudiciului este necesar să se țină seama nu doar de pierderea efectiv suferită de victimă (damnum emergens), ci și de beneficiul nerealizat (lucrum cessans) dar pe care aceasta, în condiții obișnuite, l-ar fi putut obține, precum și, în sensul tezei finale a alin. (3), de cheltuielile pe care victima le-a făcut pentru evitarea sau diminuarea prejudiciului. Cele de mai sus trimit inclusiv la concluzia că la stabilirea întinderii reparației cuvenite celui prejudiciat este lipsit de relevanță dacă și în ce măsură autorul faptei ilicite a obținut el însuși un beneficiu material, ca o consecință a săvârșirii faptei, esențial fiind a se determina întinderea prejudiciului cauzat victimei, fără a interesa însă (și) eventualul beneficiu pe care autorul faptei ilicite și l-ar fi atras. Având ca fundament aceste considerații cu valoare teoretică și generală, Înalta Curte înțelege să observe, în prezentul proces, că instanța de apel a schimbat în parte hotărârea primei instanțe, înlăturând obligația de dezdăunare a recurenților pentru perioada 23.06.2015 - 20.01.2016 sub motivul că pentru această din urmă perioadă, "nu rezultă nici că pârâtul ar fi primit sume de bani pentru transmiterea folosinței imobilului proprietatea reclamantului și a intervenienților și nici că ar fi folosit spațiul respectiv în alt mod, în cauză nefiind administrate probe care să conducă la o altă concluzie" (pag. 6 paragraful 2 din decizie). Corelativ, instanța de apel a mai menționat și că "Ulterior datei de 22.06.2015 rezultă în mod cert că apelantul pârât nu a mai încasat nicio sumă de bani, ca preț al folosinței imobilului, fără a rezulta cine a folosit imobilul până la data de 20.01.2016, când reclamantul a intrat în posesia acestuia" (pag. 6, paragraful nr. 5), adăugând și că " … chiar dacă reclamantul se afla încă din octombrie 2014 în posesia unui titlu executoriu în baza căruia putea proceda la evacuarea silită a S.C. E. S.R.L., împrejurarea că ulterior acestui moment, pârâtul a continuat să primească contravaloarea lipsei de folosință, reprezintă dovada că acesta a săvârșit fapta ilicită, care a înțeles să culeagă fructele civile cu privire la un bun, față de care nu deținea nici o prerogativă a dreptului de proprietate." (pag. 7 paragraful 1). Se poate observa că instanța de apel a pus în relație încasarea de către pârât a unei sume cu titlu de chirie de la S.C. E. S.R.L. cu săvârșirea unei fapte ilicite prejudiciabile pentru actualii recurenți, considerând că în sarcina pârâtului se poate reține săvârșirea contra recurenților a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu numai pentru perioada în care pârâtul a încasat chirie de la evocata societate comercială. Or, din interpretarea prevederilor art. 1381 alin. (1) și art. 1385 alin. (1) și (3) C. civ., sus-menționate, rezultă că este insuficient a se lua în considerare exclusiv perioada în care pârâtul a încasat chirie de la un terț, fiind necesar a se stabili inclusiv dacă ulterior perioadei pentru care s-a încasat chirie au existat, direct sau indirect, însă îndeajuns de cert alte acte sau fapte săvârșite de pârât în contra recurenților prin care acesta să-i fi împiedicat pe recurenți să intre în stăpânirea fizică a imobilului ori, în genere, să se bucure de acesta potrivit calității lor de proprietari. Astfel fiind, rezultă că era necesar ca instanța de apel să stabilească dacă în sarcina pârâtului se poate reține săvârșirea vreunei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu în perioada 23.06.2015 - 20.01.2016, administrându-se probele utile în lămurirea acestui aspect. Doar în măsura în care după administrarea, în limitele legii, a unor asemenea dovezi, s-ar stabili că începând cu 23.06.2015 pârâtul nu a săvârșit nicio faptă care, având semnificația uneia ilicite delictuale, să-i fi împiedicat pe recurenți să intre în posesia imobilului și deci că, prin conduita sa directă sau indirectă, pârâtul nu le-a cauzat recurenților nici un prejudiciu susceptibil de reparație în condițiile art. 1381 și 1385 C. civ., s-ar putea considera că, într-adevăr, pretențiile reclamanților erau neîntemeiate pentru perioada 23.06.2015 - 20.01.2016. Față de cele ce preced, conchide Înalta Curte că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 1381 alin. (1) și art. 1385 alin. (1) și (3) C. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., obligând la admiterea recursului conform art. 496 alin. (1) și art. 497 C. proc. civ., la casarea deciziei atacate și la trimiterea cauzei spre rejudecare în apel către aceeași instanță. În rejudecare, se vor clarifica, administrându-se probele pe care instanța le va considera utile, aspectele mai sus-relevate, fiind de observat și că în ce privește despăgubirea acordată pentru perioada 20.03.2014 - 22.06.2015 decizia dată în apel nu a fost supusă recursului, cele tranșate între aceste limite de către instanța de apel devenind definitive prin nerecurare. În ce privește cererile recurenților de a le fi acordate cheltuielile de judecată, observă Înalta Curte că atâta vreme cât, ca o consecință a admiterii recursurilor, soluția pronunțată este aceea de casare a deciziei atacate și de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel, soluționarea în recurs a cererilor recurenților privitoare la cheltuielile de judecată nu se justifică, acestea urmând a fi analizate și soluționate cu ocazia rejudecării apelului. Este de avut în vedere că doar la acest moment procesual se va putea cunoaște pe deplin măsura în care pârâtul Municipiul București a căzut în pretenții, putându-se determina în mod riguros întinderea culpei sale procesuale și, deci, întinderea obligației sale de a suporta cheltuieli de judecată.