ÎCCJ, decizie (scj.ro #230246)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București- Secția a IV-a civilă, în data de 10.04.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtul Municipiul București, prin primar general, solicitând obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului proprietatea lor, în suprafață de 5.600 mp situat în București, începând cu data de 08.03.2019 cât timp se menține regimul juridic actual al imobilului, contravaloare pe care o estimează provizoriu ca fiind de 59.431 euro/an, adică 4.952 euro/lună, echivalentul a 0,8844 euro/mp/lună, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 194, art. 430 alin. (2) C.proc.civ., art. 11, art. 20, art. 44 din Constituție, art. 480, art. 481, art. 998-999, art. 1075-art. 1077 C.civ. 1864, art. 555, art. 556, art. 559, art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1530-art. 1533 C.civ., Legea nr. 50/1991, Legea nr. 350/2001, art. 1 din Primul Protocol adițional al CEDO și art. 17 alin. (1) din CDFUE.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1818 din 23.11.2020, astfel cum a fost îndreptată și completată prin sentința nr. 912 din 22.06.2021, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul București, prin primar general, la plata către reclamanții A. și B. a sumei de 2.089.007,43 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat constând în lipsa de folosință, pentru perioada 08.03.2019-07.09.2020, precum și după data de 07.09.2020, atât timp cât se menține regimul juridic actual al imobilului, precum și la plata către reclamanți a sumei de 8.430 lei, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în fond și în apel și onorariu expertiză.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 665A din 5.05.2023, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis excepția netimbrării apelului formulat de apelanții-reclamanți, a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1818/2020, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă. A respins excepția prescripției, invocată de apelantul-pârât, ca inadmisibilă. A admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin primar general, împotriva sentinței civile nr. 1818/2020, astfel cum a fost îndreptată și completată prin sentința civilă nr. 912/2021 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că suma pe care pârâtul este obligat să o plătească reclamanților este de 161.700,89 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat constând în lipsa de folosință pentru perioada 08.03.2019 – 07.09.2020. A obligat pârâtul la plata către reclamanți și a prejudiciului cauzat constând în lipsa de folosință pentru perioada 08.09.2020-31.03.2023, în cuantum de 8983,38 euro/lună. A respins cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor pentru perioada ulterioară datei de 31.03.2023, ca neîntemeiată și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Cererea de recurs Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., iar împotriva acestei decizii și a încheierilor de ședință din 25.11.2022 și 3.03.2023, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general. 4.1. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, după prezentarea aspectelor de fapt ale litigiului și a considerațiilor proprii în primele opt pagini ale recursului, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1349, art. 1357 și art. 1385 C.civ., prin raportare la modalitatea în care a calculat întinderea prejudiciului, cu încălcarea regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus și cu ignorarea elementelor de actualizare a prețului pieței, respectiv cu ignorarea indicelui prețului de consum în construcții, așa cum este stabilit de Institutul Național de Statistică. Au mai susținut recurenții-reclamanți că instanța de apel a aplicat greșit normele juridice privind principiul disponibilității cu referire la întinderea prejudiciului, pârâtul necontestând raportul de expertiză și nici modalitatea de stabilire a prejudiciului de către prima instanță, iar modalitatea de apreciere a instanței de apel este una subiectivă ce pornește de la elemente de tip general. Instanța de apel s-a limitat, în mod nelegal, la plata despăgubirilor până la data rămânerii în pronunțare în apel, și nu până la schimbarea conduitei culpabile a autorității locale, nesocotind regulile de drept material care impun principiile reparării prejudiciului și, cu toate că a reținut corect existența faptei ilicite în sarcina pârâtului, nu a procedat la reparația integrală a prejudiciului suferit de reclamanți, deși trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1385 C.civ., întrucât se impune ca despăgubirile să fie stabilite și pentru viitor, câtă vreme va subzista regimul actual al terenului cu privire la care reclamanții au fost expropriați de facto. Dispozițiile art. 1385 alin. (3) C.civ. stabilesc elementele componente ale prejudiciului, pierderea suferită și câștigul nerealizat, pe care instanța de apel nu le-a avut în vedere când a diminuat excesiv despăgubirile stabilite în cauză. Raportat la dispozițiile art. 1357 C.civ., care reglementează condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, recurenții-reclamanți au susținut că doar condiția existenței faptei ilicite a fost analizată de către instanța de apel. Aceasta constă în refuzul autorităților de a permite utilizarea terenurilor conform destinației, pe motiv că ar fi afectat de utilități publice (spațiu verde), fără a emite însă decizia de expropriere și fără a despăgubi reclamanții pentru lipsa de folosință. Au mai arătat recurenții-reclamanți că, deși odată cu intrarea în vigoare a OUG nr.114/2007 nu au mai beneficiat de toate atributele dreptului de proprietate, fiind lipsiți integral, în mod nelegal, de folosința bunului, această situație a fost perpetuată prin fapta ilicită a pârâtului care menține în mod abuziv caracterul de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată a unor persoane fizice, fără să fi declanșat procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică locală, pârâtul fiind cel care a făcut posibilă ingerința, ca urmare a faptului că nu a actualizat documentația urbanistică într-un context în care acest demers era imperativ. Astfel, individualizarea despăgubirii, prin raportare la gravitatea ingerinței, dar și a consecințelor acesteia asupra proprietății reclamanților, este derizorie, calculată într-o manieră restrictivă și nelegală, instanța de apel ignorând susținerile temeinice și considerentele primei instanțe, dar și opinia expertului, iar alegerea unei opțiuni care este cea mai puțin costisitoare pentru autoritatea publică nu este realizată prin aplicarea principiului legalității, în acest sens fiind și considerentele Deciziei nr. 1416/2008 a Curții Constituționale. Or, în exact același context în care Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 1416/2008, instanța de apel a considerat că întocmai dispozițiile dreptului comun (aceleași de la data pronunțării deciziei) ar împiedica persoanele care au suferit un prejudiciu cauzat de aceeași interdicție (și acutizat prin inacțiunea autorităților publice locale) să solicite repararea pagubei produse chiar subiectelor de drept indicate expres de instanța de contencios constituțional. Concluzionând, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, făcând referire la decizia nr. 512/07.03.2019 pronunțată în speța anterioară pentru același teren, când s-a respins recursul Municipiului București. 4.2. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate și trimiterea cauzei instanței de apel spre o nouă judecată, cu cheltuieli de judecată. După prezentarea cadrului procesual în primele șapte pagini ale recursului, cu privire la încheierea din 25.11.2022, recurentul-pârât a susținut că este nelegală prin raportare la dispozițiile art. 13, art. 1270, art. 1381 și art. 1385 - art.1386 C.civ. coroborate cu art. 408 C.proc.civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ. A arătat că prin demersul procesual ce a făcut obiectul dosarului nr. y/3/2019, reclamanții au urmărit atragerea răspunderii delictuale a Municipiului București și, implicit, repararea prejudiciului generat de pretinsa încălcare a dreptului de proprietate reprezentată de încadrarea urbanistică a Terenului în zona V1a și menținerea acestei funcțiuni urbanistice. Prin sentința civilă nr. 2856 din 16.12.2019, pronunțată în dosarul nr. y/3/2019, Tribunalul București a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat Municipiul București la plata sumei de 1.420.032 euro. Prin declarația autentificată sub nr. 100 din data de 11.03.2022, reclamanții au renunțat la dreptul pretins în dosarul nr. y/3/2019, aflat pe rolul Curții de Apel București- Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, iar prin încheierea din 02.05.2022, pronunțată în dosarul nr. y/3/2019, Curtea de Apel București a luat act de renunțarea la drept și a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, apreciind că dreptul subiectiv pretins a fost abandonat de către titulari, făcând inutilă desfășurarea unui proces civil. Ulterior, prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, reclamanții au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea Municipiului București la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, începând cu data de 8.03.2019 cât timp se menține regimul juridic actual al imobilului. Prin încheierea din 25.11.2022, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată solicitarea pârâtului de a se lua act de renunțarea la dreptul pretins de către intimați, materializată prin declarația autentificată sub nr. 100 din data de 11.03.2022, raționamentul logico-juridic exhibat de instanță fiind nelegal întrucât este restrictiv, operând o distincție superficială între dreptul de a solicita contravaloarea terenului expropriat în fapt și dreptul de a solicita despăgubirea pentru lipsirea de folosință a terenului. Dreptul ce a făcut obiectul dosarului nr. y/3/2019, cât și cel ce face obiectul prezentului dosar, ambele sunt reprezentate de dreptul de creanță constând în repararea prejudiciului generat prin încadrarea terenului în zona V1 a și menținerea acestuia în această funcțiune urbanistică în temeiul atragerii răspunderii delictuale a pârâtului. Exproprierea de fapt nu este o specie a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, astfel că dreptul la despăgubire nu se naște din dispozițiile Legii nr. 255/2010 sau ale Legii nr. 33/1994, ci, fiind o creație jurisprudențială a Curții Europene a Dreptului Omului în interpretarea și aplicarea Protocolului nr. 1 la CEDO, aceasta poate reprezenta temeiul pentru atragerea răspunderii delictuale a Municipiului București și, implicit, repararea prejudiciului cert suferit de către reclamanți. Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din 3.03.2023, recurentul-pârât a susținut că încheierea recurată este nelegală prin raportare la dispozițiile art. 478 alin. (2) coroborate cu art. 254 C.proc.civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.. Instanța de apel a respins solicitarea pârâtului de a administra proba cu expertiză tehnică evaluatorie, deși, potrivit art. 478 alin. (2) C.proc.civ., în etapa apelului, părțile pot solicita administrarea de probe atât prin cererea de apel, cât și prin întâmpinare. Chiar dacă prin cererea de apel pârâtul nu a solicitat administrarea probei cu expertiza tehnică evaluatorie, a cerut încuviințarea acestei probe prin întâmpinarea depusă la cererea de apel a reclamanților, respectând termenul instituit de dispozițiile art. 478 alin. (2) C.proc.civ., probă care, și în ipoteza în care nu ar fi fost cerută, era necesar a fi administrată în temeiul art. 22 alin. (2) C.proc.civ., pentru determinarea certitudinii prejudiciului întrucât prin repararea pagubei, reclamanții nu pot obține o îmbogățire fără justă cauză. Or, nelegalitatea încheierii din 03 martie 2023 din această perspectivă determină nelegalitatea hotărârii recurate, întrucât problema de drept a certitudinii prejudiciului a rămas nedezlegată și, implicit, nemotivată, fiind incident motivul de casare instituit de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. Referitor la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 665A din 5.05.2023, din perspectiva interpretării și aplicării greșite a normelor de drept substanțial și procedural privind regimul juridic al prescripției extinctive, recurentul-pârât a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C.proc.civ. Prin decizia recurată, instanța de apel a respins, ca inadmisibilă, excepția prescripției extinctive invocate de pârât prin întâmpinarea la apelul formulat de reclamanți, fiind nelegal raționamentul juridic al instanței de apel cu privire la limitele efectului devolutiv al apelului prin raportare la regimul juridic al excepțiilor de ordine publică, fundamentat pe interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 470 alin. (1) și (3) C.proc.civ., cu nesocotirea art. 247 alin. (1) și (3) din cod, incidente în speță. Având ca premisă caracterul de ordine publică al excepției de fond invocate, atât partea, cât și instanța de judecată, din oficiu, aveau posibilitatea să invoce excepția pe tot parcursul judecării apelului, având în vedere dispozițiile art. 247 alin. (1) și (3) C.proc.civ., potrivit cu care excepția poate fi invocată în orice stare a procesului, inclusiv în recurs. Prin urmare, invocarea excepției prescripției extinctive prin întâmpinarea împotriva apelului nu poate atrage decăderea părții din dreptul de a o invoca, ci, cel mult, obligarea părții la acoperirea prejudiciului cauzat, în condițiile art. 189 - art.191 C.proc.civ., întrucât posibilitatea invocării excepției pe tot parcursul procesului este de esența regimului juridic al excepțiilor de ordine publică, având în vedere și considerentele Deciziei nr. 1/17.02.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. A mai susținut recurentul că dispozițiile art. 470 alin. (1) și (3) C.proc.civ., invocate de instanța de apel, nu înlătură aplicarea în apel a dispozițiilor art. 247 alin. (1) C.proc.civ., care dispun inclusiv cu privire la judecata în căile de atac. Astfel, instanța de apel, care a rejudecat fondul litigiului ca urmare a admiterii apelului declarat de pârât, nu a avut în vedere dispozițiile art. 476-479 C.proc.civ., potrivit cărora, în faza apelului, părțile se pot folosi și de alte mijloace de apărare în afara celor invocate în primă instanță, cu respectarea regimului lor juridic, iar neregularitatea ce constituie obiectul excepției prescripției extinctive poate fi invocată în apel și ca motiv de ordine publică. Prin urmare, excepția prescripției dreptului material la acțiune, întemeiată pe dispozițiile Decretului nr. 167/1958, fiind o chestiune de ordine publică, poate fi invocată direct în calea de atac a apelului, atât ca mijloc de apărare împotriva apelului declarat împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, cât și ca motiv de ordine publică de către apelantul-pârât, partea interesată să invoce prescripția extinctivă neputând fi limitată la invocarea neregularității exclusiv pe calea motivelor de apel. Sub un alt aspect, reținerea de către instanța de apel a incidenței dispozițiilor noului Cod civil în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, argumentată de către instanța de apel, în subsidiar, în motivarea soluției de respingere a excepției, este nelegală întrucât dezlegarea este fundamentată pe interpretarea și aplicarea eronate a dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 103 din Legea nr. 71/2011 și ale art. 6 alin. (4), art. 1386, art. 2512 și art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil coroborate cu art. 481 C.proc.civ., înlăturând, în mod nelegal, incidența în cauză a dispozițiilor speciale ale art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În vederea soluționării excepției, instanța de apel a calificat fapta ilicită imputată pârâtului, constând în lipsirea de folosința terenului începând cu data de 8.03.2019, cât timp se menține regimul juridic actual al imobilului, ca fiind faptă continuă, cu privire la care termenul de prescripție ar curge distinct pentru fiecare zi din intervalul de timp de referință. Recurentul-pârât a susținut că raționamentul juridic al instanței de apel este eronat din mai multe perspective. Cu privire la momentul de început al prescripției extinctive, în mod greșit a apreciat instanța de apel că este guvernat de dispozițiile noului Cod civil, încălcând art. 481 C.proc.civ.. Prima instanță a apreciat că dreptul aplicabil pentru fapta pretins ilicită este Codul civil de la 1864, iar dreptul procedural aplicabil este noul Cod de procedură civilă. Or, având în vedere că apelul reclamanților a fost anulat, ca netimbrat, schimbarea de către instanța de apel a considerentelor primei instanțe cu privire la legea de drept material aplicabilă litigiului, cu consecința respingerii excepției, ca inadmisibilă, contravine principiului de drept procesual non reformatio in pejus. Instanța de apel învestită cu soluționarea excepției prescripției trebuia să determine data producerii/săvârșirii faptelor ilicite și legea aplicabilă prescripției dreptului material la acțiune. Pretinsele fapte ilicite s-au produs anterior dobândirii dreptului de proprietate de către reclamanți, respectiv la data reconstituirii dreptului de proprietate privată în temeiul Legii nr. 18/1991 în patrimoniul autorului reclamanților. Astfel, repararea prejudiciului cuantificat ca lipsă de folosință, cauzat prin săvârșirea unor pretinse fapte ilicite de către Municipiul București, nu implică existența mai multor drepturi de creanță, pentru realizarea cărora ar curge tot atâtea prescripții cu puncte de plecare diferite, cum în mod vădit eronat a apreciat Curtea de Apel București, ci există un singur drept la acțiune pentru repararea tuturor prejudiciilor certe, indiferent de caracterul succesiv al acestora, iar termenul de prescripție a început să curgă în 25.07.2007, la data achiziționării terenului de către reclamanți, sau cel târziu în data de 22.10.2007, reprezentând data intrării în vigoare a interdicției de schimbare a încadrării urbanistice de spațiu verde prin adoptarea OUG nr. 114/2007. Printr-o altă critică, recurentul-pârât a susținut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva interpretării și aplicării greșite a normelor juridice privind atragerea răspunderii civile delictuale, precum și a celor privind autoritatea de lucru judecat, raportat la dispozițiile art. 998- 999 C.civ. 1864, art. 1349, art. 1532, art. 1534 C.civ., precum și față de dispozițiile art. 430 alin. (l)-(2) coroborate cu dispozițiile art. 431 alin. (1) C.proc.civ., fiind incidente motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ. Sub un prim aspect, a arătat că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva efectelor procesuale ale deciziei civile nr. 1048A din 04.12.2017, pronunțate în dosarul nr. x/3/2015, reținută cu putere de lucru judecat de către Curtea de Apel București cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a Municipiului București pentru pretinsa lipsire de folosință începând cu data de 8.03.2019 până în prezent. Astfel, deși învestită cu un raport juridic litigios diferit de cel dedus anterior judecății în dosarul nr. x/3/2015, instanța de apel a stabilit că premisa analizei privind îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale este cea a puterii de lucru judecat raportat la decizia civilă nr. 1048A din 04.12.2017, respectiv a soluționării definitive anterioare a tuturor aspectelor litigioase deduse judecății, cu excepția cuantumului prejudiciului pretins de reclamanți. Or, omisiunea instanței de apel de a cerceta în integralitate fondul cauzei, din perspectiva îndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale constituie caz de casare a deciziei recurate care, sub acest aspect, este nemotivată în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) și art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., fiind incidente și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 față de aplicarea eronată în cauză a dispozițiilor art. 430 alin. (1)-(2) coroborate cu dispozițiile art. 431 alin. (2) C.proc.civ., având în vedere că puterea lucrului judecat facilitează sarcina probațiunii în chestiuni litigioase identice, fără a înlătura obligația instanței de judecată a analiza cauza în integralitate. Sub un al doilea aspect, raționamentul juridic al instanței de apel, potrivit căruia aprobarea PUZ al Sectorului 3 al Municipiului București, prin adoptarea HCGMB nr. 49/2019, „nu ar putea fi luat în considerare în sensul de a fi apreciat derogatoriu de la prezumția legală a puterii de lucru judecat” este nelegal ca urmare a faptului că nu are în vedere dispoziții de drept substanțial privind prejudiciul și fapta ilicită din perspectiva obligațiilor legale a căror neîndeplinire este reținută în sarcina Municipiului București. Concluzia instanței de apel, în sensul că perioada de 10 luni cât timp a fost în vigoare PUZ aprobat prin HCGMB nr. 49/2019 nu le-ar fi acordat reclamanților posibilitatea reală de a utiliza bunul conform propriei voințe, este răsturnată de dispozițiile art. 56 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, care instituie un caz de prelungire a valabilității documentației de urbanism în ipoteza inițierii procedurii de autorizare a executării lucrărilor de construire. Or, față de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 350/2001 coroborate cu dispozițiile art. 2 alin. (2 1 ) lit. a) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții, reclamanții aveau posibilitatea inițierii procedurii de autorizare a lucrărilor de construcții potrivit PUZ Sector 3 al Municipiului București, începând cu data de 31.01.2019, caz care atrăgea de drept prelungirea valabilității documentației de urbanism, astfel că perioada de 10 luni în care PUZ sector 3 a fost în vigoare este lipsită de relevanță în cauză, atât din perspectiva analizei privind fapta ilicită, cât și a prejudiciului pretins de reclamanți începând cu data de 8 martie 2019 din cauza inacțiunii pârâtului. Așadar, prin modificarea încadrării urbanistice a terenului prin adoptarea HCGMB nr. 49/2019, prin care terenul a fost încadrat încă din data de 31.01.2019 în UTR M2- Subzona mixtă, nu se mai poate reține în sarcina pârâtului fapta ilicită a menținerii încadrării urbanistice cu consecința ingerinței în dreptul de proprietate privată al reclamanților. Faptul că nu s-a emis actul administrativ de expropriere a terenului este lipsit de relevanță față de modificarea încadrării urbanistice existente anterior, astfel că premisele puterii de lucru judecat vizavi de existența faptei ilicite, a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, în absența unui act formal de expropriere, sunt inexistente în speță. Prin urmare, prin ieșirea din pasivitate a Municipiului București, este eronată concluzia instanțelor de fond potrivit căreia ar exista în continuare fapta ilicită a pârâtului ce constă în inacțiunea autorității pârâte, autoritate abilitată atât în procedura de actualizare a planului urbanistic general, cât și în procedura exproprierii. Totodată, reclamanții sunt cei care au rămas în pasivitate, respectiv nu au solicitat emiterea vreunei autorizații de construire, contribuind astfel la producerea prejudiciului pretins constând în lipsa de folosință pentru imposibilitate de construire. Cu ocazia judecății apelului și a rejudecării fondului cauzei, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere incidența în cauză a dispozițiilor art. 1532 și art. 1534 C.civ., privind certitudinea prejudiciului și efectele omisiunii culpabile a reclamanților în exercitarea dreptului de dispoziție materială asupra terenului aflat în proprietatea privată a acestora. Or, instanța de apel a reținut că Municipiului București îi este imputabilă în continuare fapta ilicită a menținerii încadrării urbanistice a terenului, fiind obligat să acopere prejudiciul constând în lipsa de folosință a imobilului, în ciuda faptului că, prin adoptarea HCGMB nr. 49/2019, Municipiul București a înlăturat cauza acțiunii civile reținute în dosarul nr. 39806/3/2015 constând în exproprierea de fapt. Concluzionând, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Apărările formulate în cauză Recurentul Municipiul București a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanți, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând, cu prioritate, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, Înalta Curte va expune următoarele considerații: II.1. Un prim motiv de recurs formulat de recurentul-pârât a vizat încheierea din 25.11.2022 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/3/2019, prin care a fost respinsă cererea formulată de apelantul-pârât Municipiul București, prin primar general, de a se lua act de renunțarea reclamanților A. și B. la dreptul pretins în dosarul nr. x/3/2019. Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurentul-pârât a criticat soluția instanței de apel din cuprinsul încheierii din 25.11.2022, pe motiv că atât dreptul ce face obiectul dosarului nr. y/3/2019, cât și cel ce face obiectul dosarului pendinte, sunt reprezentate de dreptul de creanță constând în repararea, în temeiul răspunderii civile delictuale, a prejudiciului generat prin încadrarea terenului în zona V1 a și menținerea sa în această funcțiune urbanistică, raționamentul instanței de apel fiind unul restrictiv, reprezentat de o distincție superficială între dreptul de a solicita contravaloarea terenului expropriat în fapt și dreptul de a solicita despăgubirea pentru lipsirea de folosință a terenului. Astfel, recurentul-pârât a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor cuprinse în art. 13 C.civ. (potrivit cu care renunțarea la drept nu se prezumă), art. 1270 C.civ. (forța obligatorie a contractului), art. 1381 C.civ. (obiectul reparației), art. 1385 - art.1386 C.civ. (întinderea și formele reparației) prin raportare la art. 408 C.proc.civ. (renunțarea la dreptul pretins). Critica formulată, deși poate fi subsumată motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., întrucât pune în discuție o pretinsă încălcare a normelor de procedură cuprinse în art. 408 C.proc.civ. și a normelor de drept material reglementate în art. 13 C.civ., apare ca nefondată, reținându-se, totodată, că dispozițiile de drept material cuprinse în art. 1270, art. 1381 și art. 1385-1386 C.civ., a căror încălcare a invocat-o recurentul-pârât, au fost indicate formal, întrucât nu s-a precizat în concret cum anume instanța de apel a încălcat aceste norme de drept material. Dispozițiile legale pretins încălcate de către instanța de apel, prin raportare la care va fi analizat recursul declarat împotriva încheierii din 25.11.2022, respectiv art. 13 C.civ. statuează în sensul că renunțarea a drept nu se prezumă, iar art. 408 C.proc.civ. prevede că „(1) Reclamantul poate, în tot cursul procesului, să renunțe la însuși dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul pârâtului. (2) În caz de renunțare la dreptul pretins, instanța pronunță o hotărâre prin care va respinge cererea în fond, dispunând și asupra cheltuielilor de judecată. (3) Renunțarea se poate face atât verbal în ședință, consemnându-se în încheiere, cât și prin înscris autentic.” Totodată, potrivit art. 409 alin. (1) C.proc.civ., „Când renunțarea este făcută în instanța de apel, hotărârea primei instanțe va fi anulată în tot sau în parte, în măsura renunțării, dispozițiile art. 408 aplicându-se în mod corespunzător.” Aplicând aceste dispoziții legale la cauza dedusă judecății, se observă că situația de fapt, reținută de instanța de apel în cuprinsul încheierii recurate și necontestată de părțile litigante, relevă că dosarul nr. y/3/2019, desfășurat între aceleași părți, a avut ca obiect acordarea de despăgubiri în sumă de 1.444.800 euro reprezentând contravaloarea terenului expropriat în fapt, proprietate a reclamanților, în suprafață de 5600 mp situat în București, respectiv înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea Municipiului București cu titlu de expropriere. Prin sentința civilă nr.2856 din 16.12.2019, pronunțată de Tribunalul București-Secția a IV-a civilă, în dosarul nr. y/3/2019 a fost admisă, în parte, cererea reclamanților și a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 1.420.032 euro, sumă plătibilă în lei la cursul de referință stabilit de BNR în data plății, reprezentând contravaloarea terenului situat în București; s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea pârâtului Municipiul București, prin primar general, a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 1500 de lei cheltuieli de judecată onorariu de expert și s-a luat act că onorariul de avocat va fi cerut pe cale separată. Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâtul Municipiul București, prin primar general. Prin declarația autentificată sub nr. 100 din 11.03.2022 de B.I.N. X, reclamanții B. și A. au declarat că renunță la dreptul pretins în dosarul nr. y/3/2019, aflat pe rolul Curții de Apel București-Secția a III -a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Instanța de apel a luat act de manifestarea de voință a reclamanților, iar prin decizia civilă nr. 633 din 02.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. y/3/2019, definitivă prin nerecurare, au fost admise apelurile formulate de apelanții reclamanți A. și B. și de apelantul pârât Municipiul București, prin primar general, împotriva sentinței civile nr.2856 din 16.12.2019, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr. y/3/2019, a fost anulată sentința civilă apelată și, rejudecând, instanța a luat act de renunțarea la drept exprimată de reclamanți prin declarația autentificată de B.I.N. X sub nr. 100 din 11.03.2022, iar, în consecință, a respins cererea, ca neîntemeiată. În paralel, prin cererea ce face obiectul cauzei deduse judecății, înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, în data de 10.04.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului proprietatea lor, același cu cel care a făcut obiectul dosarului anterior, începând cu data de 08.03.2019 cât timp se menține regimul juridic actual al imobilului. Prima instanță, prin sentința civilă nr. 1818 din 23.11.2020, astfel cum a fost îndreptată prin sentința nr. 912 din 22.06.2021, a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 2.089.007,43 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat constând în lipsa de folosință, pentru perioada 08.03.2019 - 07.09.2020, precum și după data de 07.09.2020, atât timp cât se menține regimul juridic actual al imobilului, precum și la plata către reclamanți a sumei de 8.430 lei, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în fond și în apel și onorariu expertiză. În etapa apelului, prin concluziile scrise depuse de apelantul-pârât pentru termenul de judecată din 25.11.2022, a solicitat să se ia act de renunțarea reclamanților la dreptul pretins prin cererea de chemare în judecată, având în vedere că, prin declarația autentificată sub nr. 100 din 11.03.2022, reclamanții au renunțat la dreptul pretins în dosarul nr. y/3/2019 și nu mai pot valorifica același drept subiectiv prin alt demers procesual, manifestarea de voință a reclamanților fiind obligatorie potrivit principiului obligativității efectelor actului juridic civil, atât în sens pozitiv, cât și sub aspect negativ, potrivit dispozițiilor art. 408 alin. (2) C.proc.civ. raportat la art. 1270 C.civ.. În acest context factual, contrar susținerilor recurentului-pârât, se constată că instanța de apel a apreciat corect asupra lipsei identității de obiect între cele două dosare, chiar dacă cauza juridică a ambelor acțiuni este aceeași, respectiv pretinsa ingerință a pârâtului în dreptul de proprietate al reclamanților prin menținerea încadrării urbanistice a terenului ulterior reconstituirii dreptului de proprietate asupra acestuia. Aceasta, întrucât primul dosar a avut ca obiect despăgubiri constând în valoarea reală a terenului și înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea pârâtului, iar prezenta cauză are ca obiect despăgubiri solicitate pentru lipsa de folosință a bunului imobil începând cu 8 martie 2019. Înalta Curte constată că cererea de renunțare la dreptul pretins formulată de reclamanți în cuprinsul declarației autentificate sub nr. 100 din 11.03.2022, astfel cum a fost exprimată, a reprezentat manifestarea de voință a părților cu privire la dreptul subiectiv ce a făcut obiectul dosarului nr. y/3/2019 al Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie (despăgubiri constând în valoarea de circulație a terenului), voința părților fiind una expresă și neechivocă. Totodată, se reține că prin renunțarea reclamanților la drept, conform art. 408 C.proc.civ., părțile nu au pierdut posibilitatea de a se adresa instanței cu o nouă cerere de chemare în judecată, prin care să urmărească valorificarea unui alt drept subiectiv pretins împotriva pârâtului (despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului), chiar dacă are aceeași cauză juridică cu cea care a determinat promovarea primei acțiuni. În consecință, reținând distincția dintre cele două drepturi subiective valorificate în litigiile menționate, nu se poate aprecia că prin încheierea din 25 noiembrie 2022, instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 408 C.proc.civ. și art. 13 C.civ., nefiind incidente motivele de recurs invocate. II.2 . Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C.proc.civ., recurentul-pârât a criticat încheierea din 3.03.2023 , susținând că, în cauză, s-au încălcat normele de procedură, prevăzute de art. 478 alin. (2) coroborate cu art. 254 C.proc.civ., referitoare la posibilitatea părților de a se folosi înaintea instanței de apel de mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului sau întâmpinare. Această critică este fondată și determină prin ea însăși casarea încheierii atacate, și implicit a deciziei recurate, și rejudecarea cauzei, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale ale părților litigante. Astfel, în cauza dedusă judecății, Curtea de Apel București, prin încheierea din 3.03.2023 a respins proba cu expertiza tehnică evaluatorie, solicitată de apelantul-pârât prin întâmpinarea depusă la apelul reclamanților, considerând că această parte este decăzută din dreptul de a mai solicita încuviințarea acestei probe având în vedere dispozițiile art. 478 alin. (2) raportat la art. 254 C.proc.civ. și că nu a formulat solicitarea de probatoriu prin cererea de apel declarată, în cuprinsul căreia avea obligația de a propune probele, iar nu ulterior. A mai apreciat instanța de apel că necesitatea administrării probei nu a rezultat din dezbateri, pentru că anterior solicitării încuviințării probei cu expertiză nu au avut loc dezbateri. Procedând în acest mod, cu neobservarea dispozițiilor legale, prin încălcarea regulilor de desfășurare a procesului civil, în sensul avut în vedere de art. 478 alin. (2) C.proc.civ., și cu nerespectarea dreptului la apărare al părților garantat de art. 13 alin. (2) C.proc.civ., instanța de apel a pricinuit pârâtului o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin reluarea judecății, deci cu reanalizarea solicitării părții de încuviințare în apel a probei cu expertiza tehnică evaluatorie. Trebuie subliniat că împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel atât pârâtul, cât și reclamanții, a căror cale de atac formulată a fost anulată, ca netimbrată, dată fiind lipsa de interes a acestor părți în susținerea apelului, ca urmare a îndreptării hotărârii primei instanțe prin sentința nr. 912 din 22.06.2021 a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă. În concret, prin sentința civilă nr. 1818 din 23.11.2020, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a obligat pârâtul Municipiul București, prin primar general, la plata către reclamanții A. și B. a sumei de 1.392.671,62 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat constând în lipsa de folosință, pentru perioada 08.03.2019 - 07.09.2020, și a sumei de 8430 lei, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în fond și în apel și onorariu expertiză. Prin sentința civilă nr. 912 din 22.06.2021, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis cererea de îndreptare eroare materială și de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1818 din 23.11.2020 pronunțate de Tribunalul București- Secția a IV-a civilă, în dosarul nr.x/3/2019, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primar general, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința civilă nr.1818 din 23.11.2020, în sensul că în dispozitiv se va insera: „Admite acțiunea, iar paragraful următor va avea următorul conținut: Obligă pârâtul Municipiul București, prin Primarul General cu sediul în (...), la plata către reclamanții A. și B., ambii cu domiciliul ales la (… ), a sumei de 2.089.007,43 Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat constând în lipsa de folosință, pentru perioada 08.03.2019 - 07.09.2020, precum și după data de 07.09.2020, atât timp cât se menține regimul juridic actual al imobilului.” Pentru a hotărî astfel, prima instanță a apreciat, având în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză și soluția de admitere a acțiunii, că din eroare nu s-a menționat că pretențiile trebuie acoperite și după data de 07.09.2020, cât timp se menține regimul juridic actual al imobilului. Împotriva sentinței civile nr. 1818/23.11.2020 au declarat apel reclamanții A. și B., precum și pârâtul Municipiul București. Reclamanții au renunțat la judecarea apelului, dată fiind soluția de îndreptare și completare a dispozitivului sentinței primei instanțe, însă pentru că nu au achitat taxa de timbru ce a fost stabilită de instanță pentru judecarea căii de atac, au solicitat anularea apelului, ca netimbrat, așa cum reiese din cuprinsul încheierii din 4.03.2022. Pârâtul Municipiul București a formulat apel împotriva hotărârii primei instanțe, precum și întâmpinare la apelul reclamanților, în cuprinsul căreia a solicitat încuviințarea administrării probei cu expertiza tehnică evaluatorie. Prin urmare, în mod nelegal, instanța de apel a respins, prin încheierea din 3.03.2023, încuviințarea probei solicitate, întrucât pârâtul nu era decăzut din probă, iar instanța nu intrase în dezbaterea căii de atac. De altfel, se reține că prin Decizia nr. 9/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut în considerente că „74. (...) instanța de apel poate administra orice probe noi, indiferent dacă au fost sau nu solicitate în fața primei instanțe, cerința impusă de către legiuitor pentru etapa procesuală a apelului fiind ca acestea să se fi propus în condiții procedurale prin cererea de apel sau prin întâmpinare, iar instanța de apel să aprecieze că sunt necesare soluționării cauzei.” Or, garanțiile procesuale ce formează conținutul procesului echitabil trebuie asigurate, în mod egal și obiectiv, tuturor părților implicate în această procedură. Astfel, instanța de recurs reține că, în cauza dedusă judecății, este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C.proc.civ. și că vătămarea procesuală pricinuită pârâtului căruia nu i s-a încuviințat proba cu expertiza tehnică evaluatorie pe motiv că mijlocul de probă nu a fost solicitat prin cererea de apel, ci prin întâmpinarea la apelul reclamanților, nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii pronunțate cu nerespectarea prescripțiilor legale și rejudecarea cauzei, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale. Acest motiv de nelegalitate a deciziei recurate este unul peremptoriu care conduce prin el însuși la casarea deciziei recurate și reluarea judecății în cauză, astfel încât se impune, din considerente de judecare unitară a cauzei, admiterea ambelor recursuri exercitate în cauză. Înalta Curte apreciază că incidența acestui motiv de casare, care privește formele de procedură și garanțiile procesuale, nu poate însă determina, la acest moment procesual, și cenzurarea motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct. 8 C.proc.civ. privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material în cauza dedusă judecății, întrucât, dacă în această etapă procesuală s-ar da dezlegări pe fondul cauzei, ar fi afectat principiul dublului grad de jurisdicție pe care legea îl acordă părților în această materie, în raport de valoarea obiectului pricinii, și de care acestea trebuie, în mod necesar, să beneficieze. În același sens, urmare a reținerii incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., instanța de recurs nu va mai analiza motivul prevăzut la pct.6 al aceluiași articol, invocat de recurentul-pârât în susținerea nelegalității încheierii din 3.03.2023. În rejudecare, instanța de apel va analiza ansamblul criticilor și apărărilor substanțiale formulate de părți, atât din perspectiva probei cu expertiză evaluatorie solicitate care trebuie realizată în acord cu categoria de folosință a terenului (spații verzi), cât și din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, aceste aspecte reprezentând circumstanțe factuale și legale pe care instanța de apel trebuie să le stabilească în virtutea atribuțiilor sale legale, în limitele cererii apel cu care a fost învestită și a apărărilor formulate, deci cu respectarea limitelor devoluțiunii, și pe care instanța de recurs nu le poate cenzura la acest moment procesual. II.3. Totodată, Înalta Curte va menține dispozițiile deciziei recurate referitoare la admiterea excepției netimbrării și anularea apelului declarat de reclamanți, întrucât părțile nu au formulat, prin cererile de recurs, critici sub acest aspect, precum și cele referitoare la respingerea excepției prescripției. Astfel, sunt nefondate criticile recurentului-pârât privind respingerea, ca inadmisibilă, a excepției prescripției invocată direct în apel. Prin decizia recurată, instanța de apel a respins, ca inadmisibilă, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinarea la apelul reclamanților, reținându-se, în esență, pe de o parte că această excepție ar fi putut fi formulată numai ca un motiv de apel, pârâtul fiind decăzut din dreptul de a o invoca ulterior prin întâmpinare sau în cursul judecării apelului, iar pe de altă parte, că sunt aplicabile dispozițiile referitoare la prescripție din noul Cod civil., nu și cele din Decretul-lege nr. 167/1958, astfel că excepția prescripției trebuia invocată de pârât prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe. Înalta Curte reține că este lipsit de relevanță raționamentul instanței de apel în sensul că pârâtul nu putea invoca excepția prescripției extinctive decât prin cererea de apel, nu și prin întâmpinarea formulată la apelul părților adverse, în condițiile în care în speță, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată (contravaloare lipsă de folosință ulterioară datei de 8 martie 2019) s-a reținut corect incidența dispozițiilor noului C.civ., iar nu ale Decretului-lege nr. 167/1958. Nu se poate aprecia că prin reținerea de către instanța de apel a aplicabilității dispozițiilor din noul Cod civil i s-ar fi cauzat pârâtului o situație mai grea în propria cale de atac, raportat la data de la care reclamanții au solicitat pretențiile. În acest sens, cu privire la fundamentarea în drept a pretențiilor formulate de către reclamanți, în acord cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Alin. (2) al aceluiași text statuează că „dispozițiile Codului civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, (...), din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor si din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzist[ după intrarea în vigoare a Codului civil.” În aceste condiții, sunt aplicabile dispozițiile art. 2512 C.civ., potrivit cu care prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună credință, iar organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu, chiar dacă aceasta ar fi în interesul statului sau a unităților sale administrativ-teritoriale. Momentul până la care poate fi invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune este reglementat la art. 2513 C.civ., potrivit cu care „Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.” Esențial de subliniat este aspectul că în noul Cod civil, prescripției extinctive i-a fost conferit un caracter dispozitiv, fiind reglementată prin norme de ordine privată, spre deosebire de regimul imperativ, de ordine publică, pe care îl consacra reglementarea anterioară reprezentată de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Acest caracter dispozitiv al noilor norme a fost statuat și de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care, prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, a arătat că, într-o viziune diametral opusă față de cea a Decretului nr. 167/1958, „legiuitorul actual a reglementat prescripția extinctivă ca instituție de ordine privată care nu mai operează de plin drept, ceea ce produce consecințe asupra duratei termenelor de prescripție, care nu mai sunt imperative, ci, în anumite marje, pot rămâne la disponibilitatea p