ÎCCJ, decizie (scj.ro #150110)

Apelul. Decăderea apelantului din dreptul de a propune probe în apărare. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Apelul

Index alfabetic : apel

plată nedatorată

probe

decădere

C. proc. civ., art. 254, art. 470 alin. (1) lit. d), alin. (3), art. 478

Dispozițiile art. 478 C. proc. civ. statuează la alineatul 2 că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în fața primei instanțe sau arătate prin motivele de apel ori în întâmpinare, precum și că instanța de apel va putea încuviința administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

În cazul în care apelantul nu a propus probe specifice fondului prin cererea de apel, sancțiunea decăderii cu privire la acestea nu poate fi operabilă decât dacă, în condițiile art. 254 C. proc. civ., acestea nu ar fi fost propuse prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, deși dispozițiile art. 470 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că neindicarea probelor este sancționată cu decăderea, totuși, nu poate fi ignorat că această sancțiune vizează, potrivit art. 470 alin. (1) lit. d), probele pentru susținerea motivelor de apel.

În aceste condiții, decăderea din acest drept ar fi putut fi invocată de instanța de apel exclusiv cu privire la dovedirea motivelor de apel, iar nu a temeiniciei acțiunii, dacă în fața primei instanțe probele au fost propuse în condițiile legii.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4804 din 13 noiembrie 2018

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la 22.10.2015, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâții B. și C. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la restituirea sumei de 415.000 euro cu titlu de plată nedatorată, cu plata cheltuielilor de judecată.

În esență, reclamantul a arătat că a consimțit să împrumute societatea D. SRL cu suma de 415.000 euro, sumă care avea să reprezinte avansul pentru cumpărarea părților sociale deținute în această societate de către cei doi pârâți, iar ulterior, la 19 decembrie 2009 s-a încheiat în fața notarului contractul de cesiune a părților sociale urmare căruia reclamantul a virat în contul cedenților suma de 985.000 euro care reprezenta întregul preț al cesiunii. Deși aceste aspecte au fost recunoscute într-un alt litigiu de către ambii pârâți, aceștia au refuzat restituirea sumei de 415.000 euro plătiți în plus de către reclamant, aspect care reprezintă fundamentul de fapt al acestei acțiuni.

Prin sentința civilă nr. 240 din 17.02.2016, Tribunalul Tulcea, Secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a avut în vedere că reclamantul a solicitat obligarea pârâților la restituirea sumei de 415.000 Euro pe care a plătit-o acestora în baza contractului de împrumut autentificat sub nr. 1356 de către B.N.P. E., convenție cu privire la care, prin sentința civilă nr. 239/2014 a Tribunalului Tulcea, definitivă prin neapelare, s-a reținut că suma de 415.000 Euro a fost primită de către S.C. D. S.R.L. cu titlu de împrumut.

În aceste condiții, tribunalul a considerat că nu se poate reține în prezenta cauză că plata sumei de bani a fost făcută pârâților, căci s-ar încălca principiul autorității de lucru judecat și efectele acestuia reglementate de art. 430 și art. 431 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 144 /C din 19.11.2016, Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă s-a admis apelul reclamantului, a anulat sentința nr. 240/2016, pronunțată de Tribunalul Tulcea la data de 17.02.2016, în dosarul nr. x/88/2015 și s-a fixat termen pentru evocarea fondului la data de 13.01.2017 când au fost citate părțile.

S-a reținut că dreptul la repetițiune (plata a ceea ce nu era debit) se raportează, nu la contractul de împrumut, ci la contractul de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. 1417/19.12.2009, din conținutul căruia a rezultat că a existat o plată având ca debitor reclamantul A. și drept creditori pârâții B. și C.

După admiterea apelului și anularea sentinței civile nr. 240 din 17 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. X/88/2015, a acțiunii civile având ca obiect pretenții, formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și C., s-a pronunțat decizia civilă nr. 64/C din 20 aprilie 2017 de Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă.

Instanța de apel a reținut, în esență, că reclamantul a criticat soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive, reclamantul solicitând după reținerea spre soluționare de către instanța de apel, doar admiterea acțiunii fără a propune vreun fel de probă prin cererea de apel. S-a reținut că, după anularea cu reținere pronunțată prin decizia civilă nr. 144/C din 09 noiembrie 2016 - la ale cărei dezbateri din ședința din 26 octombrie 2016, apărătorul reclamantului a învederat că nu are vreun fel de cerere, deci nici probatorii - în temeiul art. 476 alin. 2 și art. 478 alin. 2 C. proc. civ., instanța a constatat decăzut apelantul din dreptul de a propune probe în apărare, apelantul reclamant neavând o cerere distinctă de probatorii în apel.

După cum a reieșit din considerentele deciziei civile nr. 144/C/2016 a Curții de Apel Constanța, în temeiul contractului de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. 1417 din 19 decembrie 2009 pârâților B. și C. li s-a făcut o plată, în sensul că reclamantul și-a stins pe această cale o obligație asumată față de aceștia.

Referitor la caracterul parțial „nedatorat” al plății efectuate prin contractul autentificat sub nr. 1417 din 19 decembrie 2009, instanța de apel a statuat că acesta trebuia dovedit de reclamantul A. conform regulilor generale instituite de art. 249 C. proc. civ. Din perspectiva dovedirii împrejurării invocate în acțiunea introductivă - că plata unei sume de 415.000 Euro a fost făcută anterior, în temeiul unui alt act -, instanța de apel a constatat că materialul probator administrat în cauză nu permite stabilirea caracterului nedatorat al plății efectuate. Din succesiunea de acte autentice încheiate între părți (reclamantul A. și pârâții C. și B. - în nume propriu sau ca reprezentanți ai S.C. D. S.R.L.) a rezultat că fiecare dintre aceștia au fost pe deplin conștienți de existența și întinderea drepturilor și obligațiilor lor referitoare la cesiunea de părți sociale. Astfel, s-a încheiat un antecontract de părți sociale în care a fost indicat atât prețul total pentru părțile sociale ale capitalului S.C. D. S.R.L. fiind indicată și valoarea participației fiecăruia dintre pârâți; mai mult, s-au stabilit instrucțiuni clare de plată a prețului ambelor pachete de părți sociale, sume care au fost depuse de reclamant în conturile fiecăruia dintre pârâți înainte de vânzarea propriu-zisă a părților sociale, astfel încât documentele de plată au putut fi menționate în contract.

Este adevărat că, într-o altă cauză, pârâții C. și B. au arătat în cuprinsul unei întâmpinări, că, în realitate, „contractul de împrumut reprezintă, de fapt, o plată a contravalorii părților sociale deținute de pârâți pentru ca acestea să fie transferate către A. libere de sarcini”.

Această poziție procesuală - care, teoretic, ar putea fi folosită și în altă cauză decât în cea în care a fost exprimată - nu este însă suficientă pentru a schimba natura juridică a actului în discuție și, drept consecință, să conducă la restituirea părții din preț menționată în contractul nr. 1415/2009 care ar fi fost achitată anticipat prin contractul nr. 1356/2009. Având în vedere că voința părților fusese exprimată printr-un act autentic care se bucură de credință deplină în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile pe care le declară și de o prezumție de validitate și autenticitate, singura cale pentru a face să dispară efectele juridice pe care acestea le-a produs (în cazul în care nu se contestă legalitatea) este acțiunea în declararea simulației. În lipsa admiterii unei astfel de acțiuni nu poate fi lipsit de efecte contractul de împrumut autentificat sub nr. 1356 din 11 decembrie 2009 la care reclamantul ar fi consimțit „din infantilism și prea multă încredere în oameni” și nu se poate da o altă însemnătate dispozițiilor contractului de cesiune de părți sociale, principiul obligativității efectelor actului juridic impunându-se nu doar părților acestor contracte ci și instanțelor, care nu pot ignora realitatea juridică creată și care nu a fost răsturnată prin singura cale permisă de lege (pentru situația invocată de reclamant) acțiunea în declararea simulației contractului de împrumut care, în fapt ar conține decât un avans al prețului părților sociale achiziționate de reclamant.

Împotriva deciziei nr. 64/C din 20 aprilie 2017 a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

O primă critică a recursului s-a fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul arătând că instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute la art. 478 C. proc. civ., referitoare la probele și mijloacele de apărare permise în apel. Astfel, instanța de apel a greșit apreciind că după reținerea cauzei spre soluționare, pentru evocarea fondului, apelantul a solicitat admiterea acțiunii fără a propune probe, atâta vreme cât probele au fost propuse în fața primei instanțe, prin cererea de chemare în judecată, iar propunerea unui nou probatoriu nu era necesară în faza de apel, de vreme ce prima instanță a pronunțat soluția doar pe baza unei excepții, fără analiza fondului.

Este deopotrivă greșită și respingerea cererii de probe la ultimul termen de judecată în apel, cu argumentul că probe nu au fost solicitate în apel și, deopotrivă pe temeiul art. 194 lit. e) C. proc. civ.

O a doua critică de nelegalitate a deciziei atacate vizează fundamentarea soluției adoptate pe omisiunea reclamantului de a promova o acțiune în declararea simulației, în condițiile în care analiza condițiilor plății nedatorate, care a reprezentat fundamentul acțiunii, nu a fost realizată. De asemenea, instanța de apel a făcut o distincție neutilă pentru soluționarea cauzei, arătând că nu este relevant dacă plata nedatorată a avut caracter relativ sau absolut, deoarece acțiunea în repetițiune este admisibilă în oricare dintre cele două ipoteze.

În concluzie, în lipsa valorificării probelor administrate, instanța de apel a refuzat să stabilească în mod concret situația de fapt care să fundamenteze soluția pronunțată, exonerând pe pârâți de obligația de plată a sumei achitate nedatorat de către reclamant.

Împotriva recursului, intimații nu au formulat întâmpinare.

Potrivit dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., s-a efectuat raportul asupra recursului, iar după comunicarea acestuia, recursul a fost declarat admisibil în principiu, conform dispozițiilor art. 493 alin. (7) din același cod.

Recursul este fondat și a fost admis, pentru următoarele considerente:

Împotriva sentinței primei instanțe, prin care acțiunea reclamantului, fundamentată pe plata nedatorată, a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive, reclamantul a declarat apel, iar prin cererea de apel motivată, este adevărat, apelantul nu a propus probe.

Deși dispozițiile art. 470 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că sancțiunea neindicării probelor este sancționată cu decăderea, totuși, nu poate fi ignorat că această sancțiune vizează, potrivit art. 470 alin. (1) lit. d), probele pentru susținerea motivelor de apel.

În aceste condiții, sancțiunea decăderii din acest drept, ar fi putut fi invocată de instanța de apel exclusiv cu privire la dovedirea motivelor de apel, iar nu a temeiniciei acțiunii.

Cu toate acestea, atunci când s-a luat în dezbatere apelul, motivele evocate cu privire la nelegalitatea soluției primei instanțe, mai exact în ședința din 26 octombrie 2016, nu s-a pus în dezbatere decăderea apelantului din dreptul de a proba motivele de apel, dimpotrivă, conform celor consemnate în încheierea de dezbateri, reclamantul a fost întrebat asupra probelor care vizau fondul cauzei, acesta a arătat care sunt probele pe care își întemeiază susținerile, fiind implicit depășită problema probațiunii motivelor de apel.

Urmare acestor dezbateri, a fost pronunțată decizia 144/C din 9 noiembrie 2016, prin care s-a admis apelul reclamantului și a fost anulată sentința apelată, cu consecința fixării unui termen pentru evocarea, pentru prima dată, în apel, a fondului.

Așadar, depășită fiind faza dovedirii motivelor de apel, la evocarea fondului, nu mai puteau fi invocate dispozițiile art. 470 alin. (3) C. proc. civ. pentru sancționarea reclamantului-apelant cu decăderea, deoarece s-a pășit la judecata fondului, adică la cercetarea judecătorească asupra cererii de chemare în judecată.

În acest sens, au devenit deplin operabile dispozițiile art. 478 C. proc. civ., care statuează la alineatul 2 că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în fața primei instanțe sau arătate prin motivele de apel ori în întâmpinare, dar și că instanța de apel va putea încuviința administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Chiar și dacă apelantul nu a propus probe specifice fondului prin cererea de apel, sancțiunea decăderii cu privire la acestea nu putea fi operabilă decât dacă, în condițiile art. 254 C. proc. civ.,  când acestea nu ar fi fost propuse prin cererea de chemare în judecată.

De aceea, motivul de recurs fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este întemeiat, iar instanța de apel a încălcat dispozițiile procesuale evocate în decizie, statuând că în această fază a apelului devin incidente dispozițiile art. 470 C. proc. civ., dar și că prin dovezi invocate în fața primei instanțe, în sensul dat de art. 478 din același cod, trebuie avute în vedere probele instrumentate, adică administrate în fața primei instanțe.

Dovezile invocate și conținute în cuprinsul art. 478 din Cod, se referă, în mod neîndoielnic, la probele propuse în fața primei instanțe, iar nu neapărat administrate, cu atât mai mult cu cât, prin soluționarea cauzei la prima instanță pe baza unei excepții procesuale, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., administrarea probelor care susțineau fondul cauzei, nu a mai fost posibilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, dincolo de greșita interpretare și aplicare a normelor de procedură arătate, care a prilejuit vătămarea părții prin încălcarea dreptului acesteia de a-și dovedi pretențiile, în realitate nu a existat o dezbatere publică asupra probelor apelantului la judecata fondului în apel

Exceptând împrejurarea că prin încheierea din 13 ianuarie 2017 instanța de apel a dispus exclusiv decăderea pârâtului B. din dreptul de a propune probe, prilej cu care a ordonat probe din oficiu, respectiv înfățișarea antecontractului dintre părți, la niciunul dintre termenele ulterior acordate în cauză apelantul nu a fost decăzut din dreptul de administrare a probelor propuse prin cererea de chemare în judecată. Deși s-a constatat, la 20 aprilie 2017 că acesta nu mai are probe de propus, aceasta nu semnifică o desistare a părții de probele deja propuse prin cererea de chemare în judecată, în condițiile impuse de legea procesuale civilă. Or, omisiunea instanței de a încuviința și administra în apel probe deja propuse, semnifică o încălcare a normelor procesuale și o soluționare nelegală a cauzei prin ignorarea, cel puțin a probelor consemnate la dosar, cu atât mai mult a celor ordonate din oficiu.

Instanța de recurs a arătat că eludarea completă a probelor cauzei face imposibilă verificarea legalității soluției din perspectiva corectei aplicări a legii la o stare de fapt deplin stabilită, de aceea, admițând recursul, a dispus casarea deciziei pentru reluarea cercetării fondului cauzei.

Din această perspectivă nu este utilă analiza motivului subsecvent de recurs referitor la greșita aplicare a legii prin neverificarea condițiilor plății nedatorate în cauză.

Urmează ca instanța de apel, reluând judecata, să soluționeze cauza în limita cauzei acțiunii, prin verificarea condițiilor plății nedatorate după stabilirea deplină a situației de fapt, delimitându-se de invocarea unor instituții care nu au fost solicitate de părți, pentru respectarea principiului disponibilității și al legalității.

Astfel, casarea deciziei recurate a fost dispusă în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin 1 pct. 5 C. proc. civ., reținându-se că pentru această fază procesuală recurentul a arătat că vor fi solicitate separat.