ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1391/2017

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. București și cu pârâtul - chemat în garanție D. au solicitat nulitatea/desființarea contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/22.07.2011 la BNP E., nulitatea/desființarea actului de ieșire din indiviziune autentificat sub nr. x/22.07.2011 la BNP E., nulitatea/desființarea contractului nr. x din data de 29.07.2011 emis de BNP F. ce a avut drept obiect vânzarea -cumpărarea imobilelor înscrise în CF nr. x Zăbrani nr. top x, CF nr. x Zăbrani nr. top x, CF nr. x Zăbrani nr. top x, nulitatea/desființarea actelor subsecvente încheiate în baza contractului nr. x/29.07.2011.

Prin sentința civilă nr. 1562/25.11.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Arad a respins excepția lipsei calității de reprezentant a mandatarului H. și a lipsei calității de reprezentant avocatului I., excepții invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Pe fond, a admis acțiunea civilă precizată formulată de reclamantele A. și B. reprezentate de mandatar H., în contradictoriu cu pârâții C. S.A. și pârâtul chemat în garanție D. și în consecință:

A anulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/22.07.2011 la BNP E.;

De asemenea, a anulat actul de ieșire din indiviziune autentificat sub nr. x/22.07.2011 la BNP E. precum și contractul nr. x/29.07.20144 emis de BNP G., ce au avut drept obiect vânzarea-cumpărarea imobilelor înscrise în CF nr. x Zăbrani nr. top. x, CF nr. x Zăbrani nr. top. x, CF nr. x Zăbrani nr. top. x.

A luat act de renunțarea la judecată a reclamantelor la punctul patru din acțiune, respectiv de anulare a actelor subsecvente încheiate în baza contractului nr. x/29.07.2011, în temeiul prevederilor art. 1254 alin. (2) Noul C. proc. civ.

Totodată, a obligat pârâții în solidar la plata către reclamante a sumelor de 28,138.00 RON și 3,447.00 RON taxă judiciară de timbru și la suma de 12.000 RON, onorariu avocat.

De asemenea, tribunalul a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C. S.A împotriva chematului în garanție D. și în consecință a obligat chematul în garanție, dl. D., la plata sumei de 500.000 Euro, în echivalent RON, calculat la cursul Băncii Naționale a României de la data plății efective, reprezentând prețul vânzării (conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.07.2011), sau după caz, restituirea prețului plătit de pârâta C. în temeiul contractului menționat, proporțional cu valoarea părții de care am fost evinși, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, până la data plății efective;

Drept urmare, a obligat chematul în garanție, dl. D. la restituirea sumelor reprezentând impozite, în cuantum de 6.100 RON, plătite de subscrisa C. în perioada 2012 - 2014, sau, după caz, restituirea acestor cheltuieli proporțional cu valoarea părții în care au fost evinși, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, până la data plății efective.

În final, a obligat chematul în garanție la plata către pârâta C. S.A. a sumei de 26.028 RON taxă judiciară de timbru și suma de 24.522,43 RON onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. S.A. București.

Prin decizia civilă nr. 107 din 4 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a respins apelul declarat de pârâta C. S.A. București împotriva încheierii din data de 04.11.2014 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2014.

S-a admis apelul aceleiași pârâte, declarat împotriva sentinței civile nr. 1562/25.11.2014 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2014.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligat intimatul - chemat în garanție să plătească apelantei - pârâte și sumele de 14.069 RON și de 1.724 RON reprezentând taxe judiciare precum și suma de 6.000 RON reprezentând onorariu avocat, reprezentând toate 1/2 din suma datorată în solidar de pârâtă și chematul în garanție D., cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantelor intimate A. și B..

S-a menținut în rest sentința apelată.

A fost obligat intimatul D. să plătească apelantei C. S.A. București suma de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, cu obligarea intimatelor - reclamante la plata cheltuielilor de judecată. După prezentarea istoricului și a soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta - pârâtă a susținut, în esență, următoarele critici de nelegalitate, invocând practica și jurispudența în materie, precum și aspecte doctrinare:

Recurenta - pârâtă consideră că decizia pronunțată de instanța de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), întrucât în mod greșit instanța de apel a considerat că nu se poate reține incidența principiului ocrotirii bunei credințe.

Contrar celor reținute de instanța de apel, prevederile art. 36 din Legea nr. 7/1996 nu sunt incidente în cauză. În speță, intimatele -reclamante au formulat o acțiune în constatarea nulității absolute a actelor juridice a căror valabilitate s-a contestat și nu o acțiune în rectificare de carte funciară, sens în care instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Totodată, recurenta - pârâtă susține că în mod greșit, instanța de apel a considerat că nu sunt aplicabile excepțiile de la principiul resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis, deoarece contrar celor reținute în considerentele deciziei recurate, excepția dobândirii unui bun de către un terț de bună - credință de la principiul enunțat, este pe deplin aplicabilă în cauză. Raportat la prevederile art. 30 alin. (1) și art. 31 din Legea nr. 7/1996 este lipsit de echivoc că principiul ocrotirii terțului de bună -credință este consacrat chiar de art. 36 din același act normativ, reținut de instanța de apel, aplicarea acestuia în astfel de situații fiind prioritară.

Recurenta -pârâtă mai arată și faptul că în mod eronat, instanța de apel a reținut că în cauză nu ar fi incident principiul bunei -credințe, întrucât pe de o parte, la data cumpărării imobilului de către pârâtă nu era înregistrată nicio acțiune prin care să se conteste cuprinsul cărților funciare, iar, pe de altă parte, din cuprinsul cărților funciare nu a rezultat nicio cauză care să justifice rectificarea acestora în favoarea altor persoane. De asemenea, susține că, în speță, la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr. x/2011, nu exista posibilitatea reală de a se cunoaște inexactitatea cuprinsului cărților funciare.

Astfel, arată că, raportat la situația de fapt și de drept incidentă în speță, în momentul în care societatea pârâtă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, nu a avut și nici nu putea avea cunoștință de adevărații proprietari ai acestuia, având convingerea fermă și nezdrunciantă că starea de fapt coincide cu starea de drept, în sensul că vânzătorul avea calitatea de proprietar al imobilului în litigiu.

Totodată, contrar celor reținute de instanța de apel, principiul validității aparenței în drept, al stabilității și predictibilității raporturilor juridice sunt de natură a paraliza acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare -cumpărare nr. x/2011, decizia atacată fiind nelegală.

O altă critică susținută de recurenta -pârâtă, încadrată în dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se referă la faptul că, contrar celor reținute de instanța de apel, indicarea în primă instanță a temeiului de drept de către intimatele -reclamante reprezintă o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată. Prin urmare, contrat celor reținute de instanța de apel, indicarea temeiului de drept al cererii introductive nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute în mod limitativ de art. 204 alin. (2) C. proc. civ., reprezintând o modificare a cererii de chemare în judecată de către intimatele - reclamante, cu depășirea termenului imperativ prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta -pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și cu privire la faptul că, în mod greșit instanța de apel a admis în parte apelul societății pârâte sub aspectul cererii de chemare în garanție, în condițiile în care în speță se impunea modificarea sentinței apelate în sensul obligării intimatului - chemat în garanție la plata integrală a sumelor la care pârâta a fost obligată.

Consideră că în cauză sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru a putea opera obligația vânzătorului privind garanția pentru evicțiune prevăzută de art. 1337și art. 1341 din C. civ. și anume: existența unei tulburări de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător, acesta din urmă fiind de bună - credință.

Pentru aceste considerente, recurenta -pârâtă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara.

Intimatele -reclamante A. și B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate, cu obligarea recurentei -pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta - pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a reiterat cele susținute în cererea de recurs.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în sensul că decizia atacată ce formează obiectul recursului are caracter executoriu de la pronunțarea sa, astfel că este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea recurată înscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 9 martie 2016, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Părțile nu au depus puncte de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin încheierea nr. 162 din 1 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea spre competentă soluționare secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin încheierea nr. 560 din 24 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă s-a admis excepția necompetenței funcționale a acestei secții, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și s-a înaintat cauza spre competentă soluționare secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a suspendat judecata cauzei, înaintându-se dosarul spre competentă soluționare Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia civilă nr. 144 din 8 mai 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători s-a stabilit competența de soluționare a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2014, în favoarea secției a II-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost reînregistrat la data de 4 iulie 2017 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul formulat de reclamantă este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privește ipoteza "când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" și a fost raportat la nelegalitatea soluției de respingere a excepției tardivității modificării cererii de chemare în judecată și a decăderii pârâtei din dreptul de a solicita administrarea probei cu înscrisuri suplimentare.

În conformitate cu principiul disponibilității, părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia, cum este cazul în speță.

Astfel, prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la primul termen de judecată stabilit la 21.10.2014, reclamantele au renunțat la capătul patru al cererii de chemare în judecată și au precizat temeiul de drept al acțiunii, invocând prevederile art. 480, art. 948, art. 966 C. civ., precum și art. 34 și art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Din dispozițiile art. 204 alin. (1) teza I din Noul C. proc. civ. se observă că a fost stipulat un termen fix, până la care ar putea fi făcută modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată și să se propună noi dovezi, respectiv primul termen la care reclamantul este legal citat, acesta din urmă neputând să solicite un nou termen pentru modificarea sau completarea acțiunii sale, cu excepția situației reglementate de dispozițiile art. 204 alin. (3) din Noul C. proc. civ.

În mod legal curtea de apel a reținut că precizarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată a fost făcută în cadrul reglementat de C. proc. civ., iar soluția pronunțată de prima instanță cu privire la excepția tardivității invocată de pârâtă prin întâmpinare a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pe de altă parte, indiferent de conduita reclamantului în ceea ce privește invocarea mijloacelor de probațiune, judecătorul are obligația de a-și exercita rolul activ prevăzut de art. 22 alin. (2) și art. 254 alin. (5) C. proc. civ. și de a ordona administrarea tuturor probelor necesare cauzei, pentru a evita pronunțarea unei soluții nefundamentate sub aspect probator care să intre sub autoritate de lucru judecat.

Potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (1), probele se propun de reclamant prin cererea de chemare în judecată, sub sancțiunea decăderii, alin. (2) prevăzând cinci situații în care decăderea nu operează, una dintre ipoteze fiind situația în care necesitatea probei rezultă din modificarea cererii.

De aceea, depunerea în probațiune a unor înscrisuri nemenționate în cererea de chemare în judecată, la primul termen de judecată se supune rigorilor modificării cererii de chemare în judecată și este admisibilă câtă vreme nu duce la amânarea judecății cauzei.

Prin urmare, este nefondat motivul de casare întemeiat pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a încălcat nicio regulă de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității, constatând în mod legal că tribunalul a respins corect excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată, precum și a decăderii reclamantelor din dreptul de a solicita administrarea probei cu înscrisuri.

Este nefondat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. raportat la faptul că instanța de apel în mod nelegal a considerat că nu se poate reține incidența principiului ocrotirii bunei credințe.

Contrar susținerilor recurentei, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea în cauză a art. 36 din Legea nr. 7/1996, dat fiind caracterul imperativ al acestei norme care instituie un termen de prescripție de trei ani al acțiunii în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii titlului care a stat la baza acestuia sau pe greșita calificare a drepturilor înscrise, termen după trecerea căruia această acțiune nu mai poate fi îndreptată împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare.

De aceea, legal s-a statuat că, întrucât prima instanță a constatat caracterul nelegal al actelor translative de proprietate prin care dobânditorul inițial al terenurilor în cauză a dobândit dreptul de proprietate, pentru a analiza și dispune anularea actelor subsecvente s-a impus tratarea acestora prin prisma normelor de drept incidente, inclusiv cele prevăzute de Legea nr. 7/1996.

Astfel, deși reclamantele nu au formulat o acțiune în rectificarea de carte funciară, rectificarea este solicitată de acestea ca efect al nevalabilității sau ineficacității actului care a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate în favoarea recurentei - pârâte.

Această acțiune are un caracter subsidiar, de obicei fiind grefată pe o acțiune având ca obiect constatarea nulității sau anularea unui act, simulația sau rezoluțiunea acestuia, iar cazurile de exercitare a acestei acțiuni sunt prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Astfel, orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil, dreptul înscris a fost greșit calificat, nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, ori dacă înscrierea în cartea funciară nu mai este în concordanță cu situația reală actuală a imobilului.

Din interpretarea textului de lege menționat rezultă, astfel, că rectificarea mențiunilor din cartea funciară poate fi cerută doar dacă anterior a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat existența vreuneia din situațiile prevăzute.

Toate aspectele vizând valabilitatea sau lipsa de valabilitate a titlului, buna sau reaua credință nu pot fi examinate în cadrul unei acțiuni în rectificare de carte funciară, câtă vreme titlul în baza căruia s-a înscris dreptul real al pârâtei nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Instanța de apel a reținut în mod judicios că excepțiile de la principiul resoluto iure dantis, rezolvitur ius accipientis nu sunt incidente în cauză, în acest sens făcând trimitere la dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Pentru ipoteza existenței a doua sau mai multe acte juridice succesive, de transmisiune a bunului imobil, respectiv de desființare ulterioară a primului act juridic, din perspectiva principiului de drept resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, desființarea actului primar (inițial) atrage după sine desființarea actului secundar (subsecvent), situația de excepție semnificând menținerea dreptului subdobânditorului de buna-credință si cu titlu oneros in virtutea altor principii de drept, asigurarea securității si stabilității circuitului civil, ocrotirea bunei-credințe.

Într-adevăr, principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial se prezintă ca o consecință firească în plan juridic a celorlalte două principii care guvernează materia nulității actului juridic, anume retroactivitatea (ceea ce înseamnă că orice act nul repune părțile în situația anterioară încheierii lui), respectiv principiul nemo dat quod non habet (ceea ce arată că nimeni nu poate transmite valabil ceea ce nu are/deține).

Buna-credință, ridicată la rang de principiu și regulă de bază în desfășurarea raporturilor juridice, constituie elementul definitoriu, necesar să existe la momentul încheierii oricărui contract. Dacă în cazul actelor cu titlu oneros se înfățișează și ca o prezumție de valabilitate, nu mai puțin, se înscrie în ansamblul stării de fapt și poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, iar succesul în operațiune străbate întreaga stare de drept, întrucât reaua - credință se înscrie în sfera ilicitului dat de fraudarea intereselor părților contractante ori terților, sau nesocotirea legii.

În sprijinul afirmației sunt și dispozițiile art. 31 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, după care "cuprinsul cărții funciare se consideră exact numai în folosul acelei persoane care în virtutea unui act juridic cu titlu legal, a dobândit cu bună - credință un drept real înscris în cartea funciară" (alin. (1). Legea (alin. (2) statuează că dobânditorul este considerat de bună - credință dacă la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nici o acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții funciare nu reiese vreo neconcordanță între acesta și situația juridică reală.

Normele arătate sunt consacrate și de art. 33 din Decretul - Lege nr. 115/1938 încă aplicabil până la terminarea lucrărilor de cadastru și în consecință buna - credință este pusă sub semnul întrebării dacă în cartea funciară era notată vreo acțiune ori inexactitatea dintre situația din cartea funciară și cea reală nu a fost cunoscută pe altă cale. Nu trebuie omis că potrivit art. 30 din Decretul - Lege nr. 115/1938 notările faptelor și raporturilor juridice în legătură cu drepturile înscrise în cartea funciară au efect de opozabilitate și chiar și notările din sistemul Legii nr. 7/1996, chiar dacă numai de informare, pun în gardă părțile contractante atunci când, voit sau nu, încearcă să fraudeze drepturile terților.

Din perspectiva expusă, în mod legal a constatat instanța de apel că nu se poate reține incidența principiului ocrotirii bunei credințe în favoarea recurentei - pârâte, fiind aplicabilă excepția de la acest principiu, întrucât la momentul perfectării contractului de vânzare - cumpărare recurenta - pârâtă era obligată să verifice concordanța dintre titlul transmițătorului și situația juridică reală.

Pentru pronunțarea hotărârii recurate, instanța de apel a avut în vedere o situație de fapt necontestată de părți, reținând în mod corect că actelor încheiate de părți le lipsesc două elemente esențiale și anume, consimțământul și cauza licită, având în vedere că terenurile au fost dobândite în proprietate de pârâtul D. și înstrăinate ulterior, fără acordul reclaamntelor, deși acesta nu deținea un mandat din partea reclamantelor. Or, câtă vreme pârâtul se afla în posesia unei singure procuri s-a reținut cu justețe că a vândut ceea ce nu avea, câtă vreme procura se refera la cu totul alte terenuri.

Prin susținerile potrivit cărora instanța de apel ar fi statuat greșit cu privire la aplicarea normei de drept raportului juridic dedus judecății, recurenta - pârâtă pretinde, în realitate, o reevaluare a unor aspecte de fapt ale pricinii, cu consecința statuării asupra bunei sale credințe, justificată pe necunoașterea existenței unei neconcordanțe între cuprinsul cărții funciare și situația reală a imobilului, lucru inadmisibil în recurs.

Or, evaluarea probatoriilor, inclusiv a celor în baza cărora se apreciază asupra caracterului licit al cauzei unor acte de înstrăinare, este dată însă în competența exclusivă a judecătorilor fondului, iar controlul instanței de recurs se rezumă la verificarea aplicării corecte a normei de drept la situația de fapt stabilită la judecata în fond.

Este nefondată și critica recurentei- pârâte privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1337 și art. 1341 din C. civ. în sensul că intimatul- chemat în garanție trebuia obligat la plata integrală a sumelor la care pârâta a fost obligată.

Antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, conform art. 1337 și urm. C. civ., răspundere contractuală, are ca premisă pierderea proprietății (totale sau parțiale) de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț asupra obiectului vânzării.

Potrivit art. 1341 C. civ., dacă cumpărătorul este evins total are dreptul să ceară de la vânzător atât restituirea prețului cât și daune - interese.

Contrar susținerii recurentei- pârâte, în mod legal instanța de apel a acordat cheltuielile de judecată cu respectarea art. 453 C. proc. civ. referitoare la culpa procesuală, proporțional cu nivelul obligației stabilite în sarcina părții chemate în garanție, culpa procesuală fiind o noțiune distinctă de cea a culpei în raportul juridic obligational.

Față de considerentele prezentate, reținând că nu sunt întrunite cerințele motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 107 din 4 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2017.