ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2251/2023

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă în data de 30.03.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, și intervenienții forțați B. și C., obligarea pârâtului Municipiul București la plata sumei de 57.800 euro, reprezentând daune materiale constând în lipsa de folosință a imobilului - spațiu comercial situat în București, Calea 13 septembrie nr. 194-196, în perioada 20.03.2014-20.01.2016, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998-999 C. civ. de la 1864.

Prin sentința nr. 606/14.03.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de majorare a onorariului de expert; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General; a admis cererea, astfel cum a fost precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, și intervenienții B. și C.; a admis cererea de chemare în judecată a altor persoane, formulată de reclamant; a obligat pârâtul la plata către reclamant și intervenienții forțați a sumei 34.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune materiale, reprezentate de contravaloarea lipsei de folosință a imobilului - spațiu comercial, situat în București, Calea 13 septembrie nr. 194-196, pentru perioada 20.03.2014-20.01.2016; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6.799 RON, cheltuieli de judecată, și către intervenienta forțată C. a sumei de 3.100 RON, cu același titlu.

Prin decizia nr. 1008/A/18.06.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul pârâtului împotriva sentinței; a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a fost obligat pârâtul la plata sumei de 23.188 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, aferentă perioadei 20.03.2014-22.06.2015, pentru imobilului spațiu comercial situat în București, Calea 13 septembrie nr. 194-196, către reclamant și intervenienții forțați; a obligat pârâtul la plata sumei de 5.815,1 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamant, fiind păstrate restul dispozițiilor sentinței și respinsă cererea intimaților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondată.

Prin decizia nr. 1286/10.06.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul A. și continuat de D., precum și de intervenienții B. și C. împotriva deciziei menționate mai sus, care a fost casată, și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 1252/A/19.09.2022, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva sentinței; a obligat apelantul-pârât la plata către intimații- intervenienți a sumei de 9.039 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Recurentul a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina sa, inclusiv pentru perioada 22.06.2015-20.01.2016, pe considerentul că recurentul nu a predat intimaților-reclamanți spațiul pe care îl dețineau în proprietate.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a considerat că se impune ca instanța de apel să stabilească dacă în sarcina pârâtului se poate reține săvârșirea vreunei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu în perioada 23.06.2015-20.01.2016, urmând a se administra probe în lămurirea acestui aspect.

Recurentul învederează că imobilul în litigiu a fost restituit în natură, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin dispoziția nr. x/2007.

Având în vedere limitele rejudecării impuse de Înalta Curte, instanța de apel urma să aibă în vedere doar perioada ce a urmat încheierii fișei de calcul nr. 35/06.01.2011, care și-a încetat efectele la data de 06.01.2012.

Cu toate acestea, instanța de apel motivează soluția pronunțată prin aceea că, deși intimații-reclamanți dețineau imobilul încă din 2007, apelantul-pârât s-a erijat în proprietar al imobilului ulterior acestei date.

Or, întrucât fișa de calcul nr. 35/2011 și-a încetat efectele la 06.12.2012, fapta ilicită nu mai poate fi reținută ca începând cu această dată.

Instanța de apel stabilește în mod eronat momentul încetării acțiunii ilicite a pârâtului, considerând că acesta este cel la care intimații-reclamanți au reintrat în posesia imobilului în cadrul procedurii executării silite, întrucât deși în data de 22.06.2015 spațiul a fost predat de către chiriaș către pârât, totuși, nu a fost predat în folosința intimaților-reclamanți.

Față de această apreciere, recurentul arată că încă de la data obținerii titlului de proprietate, intimații-reclamanți aveau la îndemână procedura executării silite, pe care au înțeles să o inițieze abia în anul 2014, prin acțiunea obiect al dosarului civil nr. x/2014

În măsura în care există instrumente legale împotriva celui care nu aduce la îndeplinire de bunăvoie titlul executoriu, această neexecutare nu poate produce un beneficiu titularului, atâta timp cât acesta nu a uzat într-un termen rezonabil de exercitarea acestei proceduri.

Pe de altă parte, existența sau inexistența faptei ilicite nu poate fi apreciată prin prisma probei testimoniale, așa cum greșit arată instanța de apel când face referire la declarația martorului audiat la fondul cauzei.

Prin urmare, începând cu data de 06.01.2012, recurentului nu i se poate imputa nicio acțiune care să împiedice intimații-reclamanți să intre în posesia imobilului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 mai 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 22.11.2023.

Prin întâmpinare, intimata-intervenientă C. a solicitat respingerea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, pentru care a depus chitanță și factură la dosar.

A arătat intimata-intervenientă că în mod corect instanța de apel a reținut că în cauză sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru perioada 22.06.2015-20.01.2016, în contextul în care acesta nu a predat reclamanților spațiul pe care îl dețineau în proprietate.

Astfel, reclamanții au fost nevoiți să formuleze acțiunea în evacuare împotriva persoanei căreia i-a fost predat în folosință spațiul de către pârât și să pună în executare silită titlul executoriu obținut, respectiv sentința de evacuare.

Instanța de apel a ajuns la această concluzie luând în considerare faptul că, deși reclamanții dețineau un titlu de proprietate din 2007, pârâtul s-a erijat în proprietar al imobilului ulterior acestei date, dispunând în sensul transmiterii folosinței acestuia către o terță persoană și încasând chiria de la aceasta cu nesocotirea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 10/2000, conform cărora în situația în care imobilul restituit face obiectul unui contract de locațiune/concesiune, noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă acesta a fost încheiat cu respectarea legii.

În acest mod, a fost dovedită în cauză săvârșirea, de către pârât, a unei fapte ilicite continue, respectiv folosirea pe nedrept a imobilului.

Momentul în care a încetat acțiunea ilicită a pârâtului este cel în care reclamanții au reintrat în posesia imobilului, în cadrul procedurii de executare silită, în cauză fiind dovedit că în data de 22.06.2015 spațiul respectiv a fost predat de chiriaș către pârât, potrivit procesului-verbal la care face referire AFI în adresa nr. x/28.06.2017, fără a se face, însă, dovada că spațiul ar fi fost predat în folosință reclamanților proprietari.

Faptul că reclamanții, proprietari ai spațiului, au intrat în posesia lui abia în data de 20.01.2016 și nu imediat după ce chiriașul a predat imobilul către pârât, în data de 23.06.2015, este tot culpa acestuia din urmă, pe de o parte, pentru că acesta este cel care a atribuit în mod ilegal folosința imobilului către E. S.R.L., care s-a împotrivit să elibereze spațiul de bunăvoie, susținând mereu că pârâtul este proprietar, iar pe de altă parte pentru că pârâtul a fost cel care a emis titlul de proprietate al reclamanților, respectiv dispoziția de restituire nr. 8004/21.05.2007.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă D. a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat intimata-reclamantă că, în rejudecarea apelului, instanța a respins în mod corect apelul și a constatat că și pentru perioada 23.06.2015-20.01.2016 trebuie reținută în sarcina Municipiului București, prin Primarul General, existența faptei ilicite pentru care este obligat la reparare în temeiul răspunderii civile delictuale.

Fapta ilicită a pârâtului constă în aceea că nu a predat bunul imobil către proprietarii săi de drept, continuând să permită folosința imobilului de către alte persoane, cu toate că avea cunoștință că nu mai deținea proprietatea imobilului încă din anul 2007, când a emis dispoziția de restituire nr. 8004/21.05.2007, prin care a restituit proprietatea adevăraților proprietari.

Pârâtul a continuat, în mod ilegal, să exercite posesia asupra imobilului, inclusiv prin aceea că a cules o perioadă de timp fructele civile ale acestuia, reprezentând sumele de bani pe care le-a încasat cu titlu de chirie în perioada 20.03.2014 - 20.01.2016, și a refuzat predarea imobilului către proprietarii săi, care au fost nevoiți să recurgă la preluarea posesiei asupra imobilului prin executare silită.

Deși în perioada 22.06.2015 - 20.01.2016, recurentul nu a încasat chirie, obligația de a preda imobilul a subzistat și, pe cale de consecință, prejudiciul generat de lipsa de folosință s-a produs în mod continuu până în momentul predării efective.

Prin urmare, proprietarii imobilului au fost lipsiți de folosința asupra acestuia pe întreaga perioadă până la preluarea sa prin executare silită, iar nu doar pe perioada cât a încasat chirie pârâtul.

În mod corect a stabilit instanța de apel că nu are relevanță în cauză dacă în perioada 23.06.2015-20.01.2016 pârâtul a încasat sau nu sume de bani cu titlu de chirie, ci faptul că pârâtul a refuzat punerea în posesie asupra imobilului, iar predarea folosinței acestuia s-a realizat abia în data de 20.01.2016, prin executare silită.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:

- În primul rând, în prezentarea pretinselor aspecte de nelegalitate, se constată că recurentul-pârât demonstrează o neînțelegere și nesocotire a limitelor rejudecării dispuse prin decizia de casare, atunci când susține că instanța de apel trebuia să aibă în vedere, în verificarea faptei ilicite "doar perioada ce a urmat încheierii fișei de calcul nr. 35/6.01.2011 și care și-a încetat efectele la data de 6.01.2012".

Aceasta, în contextul în care, potrivit deciziei de casare, nr. 1286/10.06.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a stabilit că, ceea ce trebuie să analizeze instanța de apel este "dacă în sarcina pârâtului poate fi reținută săvârșirea vreunei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii în perioada 23.06.2015 - 20.01.2016", reținându-se, în același timp, că "în ce privește despăgubirea acordată pentru perioada 20.03.2014 - 22.06.2015, decizia dată în apel nu a fost supusă recursului, cele tranșate între aceste limite devenind astfel definitive prin nerecurare".

În același sens, eronat și cu nesocotirea limitelor rejudecării, recurentul susține că instanța de apel ar fi încălcat dezlegările deciziei de casare și ar fi respins apelul pârâtului invocând faptul că "deși intimații dețineau imobilul încă din anul 2007, pârâtul s-a erijat în proprietar al bunului ulterior acestei date".

Astfel, instanța de apel nu statuează asupra unei "dețineri" a bunului de către reclamant și intervenienți începând din 2007 (ceea ce ar fi presupus ca aceștia să fi intrat de la acel moment în posesia și folosința bunului), ci reține, ca situație factuală necontestată, redobândirea doar a proprietății asupra imobilului, conform dispoziției nr. 8004/21.05.2007 emisă de către Primarul Municipiului București și intrarea în stăpânirea (folosința) bunului abia la 21.01.2016, urmare a unei proceduri execuționale.

De asemenea, potrivit celor arătate anterior în legătură cu limitele rejudecării, instanța nu a avut de analizat și nu a verificat săvârșirea unei fapte ilicite - deduse din împiedicarea folosinței bunului începând cu anul 2007 - și a unui eventual prejudiciu atașat acesteia, câtă vreme perioada care interesa în legătură cu ilicitul civil reclamat era doar aceea ulterioară intervalului pentru care apelantul nu mai încasase chirie de la S.C. E. pentru spațiul aparținând intimaților (respectiv, 23.06.2015 - 20.01.2016).

Împrejurarea că instanța de apel face referire la deținerea unui titlu de către intimații-reclamanți, începând cu anul 2007, când, prin dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001, le-a fost restituit imobilul și la încălcarea prevederilor art. 14 din acest act normativ (nepermițându-se noilor proprietari să se subroge în drepturile unității deținătoare, în contractul de închiriere încheiat cu un terț, cu renegocierea clauzelor acestuia) nu constituie decât prezentarea situației factuale complete a pricinii, pentru ca în raport cu aceasta să se verifice când a încetat acțiunea ilicită a pârâtului (respectiv, dacă intervalul de timp rămas în dispută se situează sau nu în sfera ilicitului).

- Este, de asemenea, eronată susținerea recurentului-pârât conform căreia instanța ar fi făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1357 C. civ., atunci când a stabilit existența unei fapte ilicite, angajatoare de răspundere civilă delictuală, deși cea reținută în sarcina pârâtului nu ar avea caracter cert, întemeindu-se pe o simplă prezumție, în sensul că pârâtul "a fost cel care i-a lipsit pe intimați de folosința spațiului pe care îl dețineau în proprietate în baza dispoziției nr. 8004/2007".

Formulând o astfel de critică, recurentul ignoră obligațiile legale ce îi reveneau în calitate de unitate deținătoare, în temeiul Legii nr. 10/2001 și care presupuneau nu doar emiterea unei dispoziții de restituire, ci predarea bunului în natură, în starea în care se afla și liber de orice sarcini.

Împrejurarea că pârâtul a continuat să închirieze spațiul retrocedat către terțe persoane, ceea ce i-a angajat deja răspunderea civilă (stabilită cu autoritate de lucru judecat, conform sentinței civile nr. 8349/2014 a Judecătoriei sector 6, de obligare la plata contravalorii lipsei de folosință pentru intervalul iunie 2010 - iulie 2013 și respectiv, pentru perioada martie 2014 - iunie 2015, potrivit statuărilor definitive din prezenta cauză) nu înseamnă că aceasta (închirierea spațiului) este singura formă de ilicit prin care poate fi adusă atingere drepturilor legitime ale proprietarilor care, deși au recunoscut dreptul, nu au putut intra în stăpânirea de fapt a imobilului și că acest ilicit ar înceta în momentul în care pârâtul nu a mai încheiat un alt contract de închiriere, nemaiprimind o contraprestație a folosinței bunului.

Dimpotrivă, pârâtul a rămas în aceeași atitudine, circumscrisă unei acțiuni ilicite continue, de a nu preda imobilul reclamanților, chiar și după momentul la care fostul chiriaș i-a predat spațiul (la 22.06.2015), astfel încât a făcut necesară desfășurarea unor demersuri suplimentare de către reclamanți, care au intrat în stăpânirea bunului doar în urma procedurii execuționale finalizate prin procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la 20.01.2016.

Instanța de apel face referire la existența unei prezumții simple, judiciare care o îndreptățește să tragă concluzia că, raportat la situația factuală, pârâtul este cel care i-a lipsit pe reclamanți de folosința spațiului și în perioada 22.06.2015 - 20.01.2016, ceea ce este corect raportat la dispozițiile art. 329 C. proc. civ., câtă vreme intrarea în posesia de fapt a imobilului realizându-se pe cale de executare silită, consecința evidentă pe care o poate trage judecătorul din acest fapt cunoscut este aceea a neîndeplinirii de bunăvoie, din proprie inițiativă, a obligațiilor directe ce îi reveneau pârâtului, ca emitent al dispoziției de restituire în natură a bunului (la aproximativ 20 ani de la momentul emiterii).

Așadar, ceea ce a sancționat instanța nu este o faptă ilicită căreia i-ar lipsi caracterul "cert" ci, dimpotrivă, inacțiunea pârâtului de a nu-și îndeplini obligația impusă de un act normativ de a preda imobilul liber de orice sarcini foștilor proprietari, aducând astfel atingere drepturilor și intereselor legitime ale reclamanților, identificându-se astfel corect fundamentul răspunderii delictuale dat de dispozițiile art. 1349 C. civ..

- Este, de asemenea, lipsită de orice fundament legal susținerea recurentului conform căreia s-ar fi stabilit eronat momentul încetării acțiunii ilicite (20.01.2006, data reintrării în posesia imobilului) câtă vreme intimații ar fi avut la îndemână procedura executării silite încă din anul 2007, când au obținut dispoziția de restituire în natură, întrucât prevederile art. 622 C. proc. civ., statuează că "în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită".

Prin formularea unei asemenea critici, recurentul-pârât nesocotește în mod flagrant principiul care trebuie să stea la baza îndeplinirii obligațiilor stabilite printr-un titlu executoriu, acela al bunei-credințe și al executării de bunăvoie.

În acest sens, dispozițiile art. 622 alin. (1) C. proc. civ. statuează că "Obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Numai în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită" (alin. (2).

Rezultă, potrivit textelor menționate, că pentru subiectul pasiv al raportului juridic, executarea prestației nu este o facultate ci, dimpotrivă, o îndatorire juridică și aceasta, fiind obligatorie, trebuie adusă la îndeplinire de îndată ce este exigibilă, fără nicio acțiune din partea creditorului, care nu trebuie pus în situația suportării altei proceduri (judiciare sau execuționale) pentru valorificarea dreptului său, suportând astfel, cheltuieli suplimentare (ulterior recunoașterii dreptului său printr-un titlu executoriu).

Or, în speță, intimații dețineau un astfel de titlu încă din anul 2007 (dispoziția de restituire având această valoare conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001), iar obligația de predare a imobilului revenea chiar emitentului dispoziției, adică recurentului-pârât.

Fără să-și îndeplinească obligația de bunăvoie, recurentul impută celeilalte părți - creditorul din raportul juridic - împrejurarea că nu a procedat, încă de la început, la o executare silită, nesocotind, în felul acesta, principiul fundamental care trebuie să stea la baza acestei proceduri și care este, așa cum s-a arătat, al îndeplinirii de bunăvoie a obligațiilor de către debitor, fără posibilitatea recunoscută acestuia asupra unei facultăți sau opțiuni de neexecutare.

Față de acest cadru legal, recurentul-pârât nu face decât să-și invoce propria culpă în neexecutarea de bunăvoie a obligațiilor, transferând sarcina îndeplinirii acesteia asupra creditorului deși, în realitate, ea incumbă debitorului.

În consecință, constatând că instanța de apel a stabilit corect în sarcina pârâtului săvârșirea unei fapte ilicite constând în inacțiunea acestuia de a preda posesia de fapt a imobilului (a cărui restituire în natură o dispusese încă din anul 2007), inclusiv pentru perioada 22.06.2015 - 20.01.2016, rămasă în dispută judiciară, Înalta Curte va reține caracterul nefondat al tuturor criticilor formulate și va respinge ca atare recursul.

Văzând dispozițiile art. 451 - 453 C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată (onorarii avocat) solicitate și dovedite ca atare, de către intimatul-reclamant și intimații-intervenienți, pentru faza procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 1252 A din 19 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 3.275,5 RON către intimata-reclamantă D. și la plata sumei de 3.000 RON către intimata-intervenientă C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2023.