ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2186/2021

HOTĂRÂRE

20.10.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2186/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra conflictului negativ de competență se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 25.11.2020, secția I civilă - Litigii de Muncă, în dosarul nr. x/2020 reclamantul A. a chemat în judecată pârâta DISTRIBUTIE ENERGIE OLTENIA S.A. solicitând ca prin sentința ce se va pronunța, instanța să dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor de natură salarială pentru orele lucrate suplimentar peste normativul lunar de 40 ore pe săptămână, pentru o perioada 25 noiembrie 2017 - 25 noiembrie 2020, cu luarea în considerare a sporurilor prevăzute în Codul muncii și în Contractul Colectiv de Muncă (CCM) pentru calculul orelor suplimentare ce au fost efectuate, inclusiv sporurile pentru orele efectuate noaptea, sâmbăta, duminica, în zilele libere plătite sau în zilele de sărbători legale, drepturi ce urmează a fi actualizate cu rata inflației și dobânda legală, de la data de la care trebuiau plătite respectivele ore suplimentare și până la plata efectivă a acestora, din care se va scădea suma plătită deja de pârâtă pentru consemnul în stație; pentru stabilirea numărului de ore lucrate suplimentar, să constatați că toate orele din timpul turei de 24 de ore petrecute de mine la locul de muncă reprezintă timp de muncă (timp de lucru), inclusiv cele din perioada de consemn în "spațiul special amenajat pentru odihnă"; obligarea pârâtei la plata daunelor-interese pentru neplata acestor drepturi Ia scadență, constând în dobânda legală penalizatoare, de la data de la care trebuiau plătite și până la plata efectivă a acestora.

A mai solicitat a se constata că pe întreaga perioadă în care a fost angajat al pârâtei a lucrat în condiții speciale de muncă pentru care nu a primit sporuri sau alte indemnizații si a se obliga pârâta la plata de daune de natură morală în cuantum de 200.000 Iei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 194 și următoarele C. proc. civ., art. 111, 112, 113, 115, 119, 122, 123, 125 Codul muncii, CCM la nivel de unitate 2012-2015, Directiva nr. 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, Ordonanța CJUE din 04.03.2011 în cauza Grigore Nicușor împotriva RNPR și Constituția României.

Prin sentința nr. 1136/PI/10.06.2021 pronunțată de Tribunalul Timiș s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, reținându-se, în baza dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) din Legea 53/2003 completate cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, că în situația în care lucrătorul are calitatea de reclamant, competența teritorială este alternativă, el putând să sesizeze instanța ori de la domiciliul (reședința) său, ori pe cea de la locul său de muncă (sediul angajatorului, ca regulă).

Din acțiunea formulată și din copia cărții de identitate a reclamantului, reiese că acesta are domiciliul și locul de muncă în loc. Vânju Mare, jud. Mehedinți și dat fiind specificul muncii, a stabili competența după reședință poate conduce în această speță la eludarea normelor de competență teritorială, fiind evident că locuința efectivă a reclamantului se află pe raza jud. Mehedinți.

Chiar dacă reclamantul și-a indicat reședința in judetul Timis si un domiciliu procedural ales pe raza județului Timiș, respectiv la avocatul acestuia, s-a apreciat că, dacă s-ar admite în speță determinarea competenței în raport de reședința reclamantului/sediul apărătorului, s-ar ajunge la situația în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanța la care să se judece în funcție de reședința sau de baroul avocațial din cadrul căruia își alege apărătorul, și nu de locuința efectivă.

S-a mai reținut că noțiunea de domiciliu este definită de art. 87 din C. civ., care prevede că "Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este în locul unde își are principala așezare".

Deși alternativă, așa cum s-a interpretat de altfel constant în jurisprudență, competența aparține instanței în a cărei circumscripție își are reclamantul locuința efectivă.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată la data pe rolul Tribunalului Mehedinți.

Prin sentința nr. 272/2021 din 10 septembrie 2021, Tribunalul Mehedinți, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția de necompetenta teritoriala și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Timiș; a constatat că s-a ivit un conflict negativ de competență și a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, întrucât reclamantul A. se află în raporturi de muncă cu pârâta, sunt incidente dispozițiile art. 269, alin. (2) Codul muncii și că sunt deopotrivă competente în soluționarea cauezei atât instanța de la domiciliul reclamantului, cât și instanța de la reședința acestuia.

În cauză, reclamantul își are domiciliul în jud. Mehedinți, iar reședința în mun. Timișoara, jud. Timiș, astfel cum rezultă din extrasul DEPABD - fila x Vol. VI.

Cum acțiunea reclamantului a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș în data de 25 noiembrie 2020, iar reședința a fost stabilită începând cu 8 octombrie 2020, rezultă că, la momentul înregistrării cererii, reclamantul avea reședința pe raza județului Timiș.

S-a mai reținut că instanța de reședință este un element ce trebuie să fie luat în considerare la stabilirea competenței, competența fiind, în această ipoteză, alternativă.

În consecință, atât Tribunalul Timiș, cât și Tribunalul Mehedinți sunt deopotrivă competente să soluționeze prezenta cauză, elementul determinant în stabilirea competenței fiind voința reclamantului.

Astfel, reclamantul având posibilitatea să opteze pentru una din cele două instanțe, a înțeles să investească Tribunalul Timiș cu soluționarea cauzei, instanță care, fiind deopotrivă competentă, nu-și poate declina competența.

Prin urmare, față de circumstanțele cauzei, instanța a constatat că Tribunalul Timiș este deopotrivă competent, competența sa fiind teritorială alternativă prin raportare la reclamant care își are reședința pe raza sa de competență, astfel încât nu putea să-și decline competența, alegea instanței fiind lăsată de legiuitor la latitudinea reclamantului care a înțeles să-și exercite acest drept alegând Tribunalul Timiș să soluționeze cererea sa.

Redând dispozițiile art. 88 C. civ. referitoare la definirea noțiunii de reședință și art. 91, alin. (1) și (2) C. civ. care reglementează modalitatea de dovedire a reședinței, instanța a apreciat că nu pot fi primite susținerile pârâtei formulate prin întâmpinare, întrucât viza de flotant este expresia concretă a stabilirii reședinței, precum și proba reședinței unei persoane.

Viza de flotant despre care se face vorbire în întâmpinare este o mențiune cuprinsă în cartea de identitate, aptă să facă dovada stabilirii reședinței, dându-i drept titularului său să opună reședința sa oricărei persoane, în speță pârâtei.

În consecință, având învedere că reclamantul are atât domiciliu, cât și reședința legal stabilită anterior promovării prezentei cereri de chemare în judecată, competența este una teritorială alternativă a mai multor instanțe, Tribunalul Timiș fiind deopotrivă competent.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă, competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune având ca obiect plata unor drepturi salariale. Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Dreptul comun pentru soluționarea conflictelor de muncă este reglementat de dispozițiiile art. 266-275 din Codul muncii și Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din același act normativ stipulează:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Prin aceste norme legale se instituie o competență teritorială alternativă în cazul salariaților, care pot introduce acțiunea fie la domiciliul sau reședința acestora, fie la instanța în a cărei rază teritorială se află locul lor de muncă. Derogarea de la regula de drept comun se justifică prin aceea că de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are angajatul, căruia i se creează astfel o facilitate.

Competența de soluționare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanței de la domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

Articolul 87 din C. civ. prevede că "domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală", iar reședința, potrivit art. 88 din același cod, este definită ca reprezentând locul unde persoana își are locuința secundară.

Rezultă din dispozițiile citate că pentru stabilirea instanței competente în soluționarea unui conflict de muncă reședința este un element ce trebuie să fie luat în considerare și că reclamantul are opțiunea alegerii între instanța în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința, locul de muncă, ori, după caz, sediul.

În cauza dedusă judecății, reclamantul își are domiciliul în jud. Mehedinți, iar reședința în mun. Timișoara, jud. Timiș, astfel cum rezultă din extrasul DEPABD aflat la dosarul Tribunalului Timiș.

Prin urmare, raportat la dispozițiile legale menționate mai sus, competența soluționării cauzei aparține Tribunalului Timiș, inițial învestit, în a cărui circumscripție este situată reședința reclamantului.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.