ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2182/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate în insolvență, prin administrator special B. și reprezentată prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L., a solicitat instanței anularea declarației de reziliere unilaterală nr. 82/N/07.12.2017; rezoluțiunea Contractului de antrepriză pentru lucrări de construcții nr. 35/14.02.2014 ca urmare a nerespectării de către pârâtă a obligațiilor contractuale; obligarea pârâtei la plata cu titlu de daune interese în sumă de 120.000 euro; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în prezenta cauză.

Prin sentința nr. 41/Lp din 20 februarie 2019, Tribunalul Bihor a respins excepția prescripției invocată de pârâtă.

A respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate în insolvență, prin administrator special B. și reprezentată prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L., obligând reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat de 5100 RON.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate în insolvență, prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. a declarat apel, care, prin decizia nr. 253/C/2019-A din 5 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins, ca nefondat. Prin aceeași decizie a fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 5100 RON cheltuieli de judecată în apel, precum și suma de 592,62 RON în favoarea E..

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate în insolvență, prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 253/C/2019-A din 5 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În argumentarea cererii de recurs, se susține, în esență, că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit dispozițiile art. 2270 alin. (1) și (2) din C. civ., care arată că tranzacția nu privește decât cauza cu privire la care a fost încheiată, iar renunțarea făcută la toate drepturile, acțiunile și pretențiile nu se întind decât asupra cauzei cu privire la care s-a făcut tranzacția.

Tranzacția nr. 732/26.04.2018 privește exclusiv dosarul de executare silită nr. x/2018 al E. și contestația la executare din dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Oradea, neputându-și extinde efectele și în ceea ce privește alte cauze neprevăzute în tranzacție, precum capetele de cerere ale acțiunii ce face obiectul prezentului dosar.

Pe de altă parte, mai arată recurenta, în prezentul dosar reclamanta a solicitat anularea declarației de reziliere unilaterală nr. 82/N/07.12.2017, rezoluțiunea Contractul de antrepriză nr. x/14.02.2014 din culpa pârâtei și obligarea acesteia la plata de despăgubiri, împrejurări care țin de fondul raporturilor dintre părți, iar nu de executarea silită, care nu sunt cuprinse în Tranzacția nr. 732/26.04.2018 și cu privire la care recurenta nu a renunțat.

Totodată, în opinia recurentei, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 476, art. 477 și art. 479, raportat la art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., neanalizând și nepronunțându-se asupra fondului cauzei.

In conformitate cu dispozițiile legale amintite, mai susține recurenta, instanța are obligația de a soluționa cauza sub toate aspectele, trebuind să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere, iar, când cauza se afla în apel, efectul devolutiv al apelului presupune ca instanța de apel să procedeze la o noua judecată a fondului, statuând atât în fapt, cât și în drept, în limitele stabilite prin cererea de apel.

Instanța de apel a respins toate probele solicitate de reclamantă, iar, deși a rămas în pronunțare pe fond, nu a analizat și soluționat fondul cauzei, pronunțându-se strict pe chestiunea privind efectele tranzacției, cu toate că acest aspect nu a fost invocat, cu titlu de excepție, de către partea adversă.

Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

Intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea apărărilor formulat de intimată, ca nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 21 aprilie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părți nu a înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 23 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a acordat termen de judecată la data de 20 octombrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la acest motiv de casare, recurenta susține că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit dispozițiile art. 2270 alin. (1) și (2) din C. civ., care arată că tranzacția nu privește decât cauza cu privire la care a fost încheiată, iar renunțarea făcută la toate drepturile, acțiunile și pretențiile nu se întind decât asupra cauzei cu privire la care s-a făcut tranzacția.

Tranzacția nr. 732/26.04.2018 privește exclusiv dosarul de executare silită nr. x/2018 al E. și contestația la executare din dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Oradea, neputându-și extinde efectele și în ceea ce privește alte cauze neprevăzute în tranzacție, precum capetele de cerere ale acțiunii ce face obiectul prezentului dosar.

Pe de altă parte, mai arată recurenta, în prezentul dosar reclamanta a solicitat anularea declarației de reziliere unilaterală nr. 82/N/07.12.2017, rezoluțiunea Contractul de antrepriză nr. x/14.02.2014 din culpa pârâtei și obligarea acesteia la plata de despăgubiri, împrejurări care țin de fondul raporturilor dintre părți, iar nu de executarea silită, care nu sunt cuprinse în Tranzacția nr. 732/26.04.2018 și cu privire la care recurenta nu a renunțat.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2267 alin. (1) C. civ., tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă.

Pornind de la această definiție, se desprind trei condiții a căror existență cumulativă este necesară pentru a fi în prezența unui contract de tranzacție și anume: existența unui drept litigios, intenția părților de a stinge procesul început ori de a preveni un proces pe cale să fie declanșat și existența concesiilor reciproce, indiferent dacă acestea sunt sau nu de valoare egală. Renunțările reciproce ce formează obiectul tranzacției sunt veritabile acte de dispoziție.

Totodată, contractul de tranzacție trebuie să întrunească condițiile generale de validitate ale contractelor prevăzute de art. 1179 C. civ., respectiv capacitatea părților de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală.

De asemenea, dispozițiile art. 2270 din C. civ. prevăd că "(1) Tranzacția se mărginește numai la obiectul ei; renunțarea făcută la toate drepturile, acțiunile și pretențiile nu se întinde decât asupra cauzei cu privire la care s-a făcut tranzacția. (2) Tranzacția nu privește decât cauza cu privire la care a fost încheiată, fie că părțile și-au manifestat intenția prin expresii generale sau speciale, fie că intenția lor rezultă în mod necesar din ceea ce s-a prevăzut în cuprinsul tranzacției."

În speță, în mod corect, au reținut ambele instanțe devolutive că părțile litigante din prezentul dosar au încheiat o tranzacție prin care au convenit nu doar renunțarea la judecata dosarului nr. x/2018, având ca obiect contestația la executare formulată de către A. S.R.L. și B., și renunțarea la dreptul de a mai contesta în instanță executarea silită în dosarul execuțional nr. x/2018 al E., dar și renunțarea la a contesta pe viitor titlurile executorii din dosarul execuțional, încheierea de încuviințare a executării silite nr. 276/2018 a Judecătoriei Oradea și/sau creanta executată în dosarul executional nr. x/2018 al E..

Prin tranzacția încheiată părțile au înțeles nu doar să stingă un litigiu dar și să preîntâmpine nașterea altor litigii viitoare cu privire la modalitatea de încetare a contractului, a clauzei penale asumate (art. 27 din contractul de antrepriză) și a daunelor interese moratorii (art. 33, 34 din contractul de antrepriză).

Înalta Curte reamintește că tranzacția este un contract prin care părțile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să apară. Ea reprezintă în esență o formă de conciliere cu scopul de a rezolva un litigiu pe cale amiabilă, făcând ca procesul să ia astfel sfârșit, iar în ipoteza în care procesul nu este declanșat, să se evite începerea lui.

C. civ. român reglementează tranzacția în articolele menționate mai sus ca un contract special, fiind calificat drept un contract sinalagmatic, cu titlu oneros care trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond și de formă ale actelor juridice.

În acest context, raportat la tranzacția încheiată între părțile litigante cu doar câteva luni înainte de promovarea prezentului litigiu de către reclamantă, în mod corect s-a reținut că, prin acțiunea formulată, reclamanta A. S.R.L. tinde să anuleze/eludeze efectele tranzacției pe care a încheiat-o cu pârâta, fără însă să fi obținut anterior vreo hotărâre de constatare a nulității tranzacției în conformitate cu prev. art. 2273 și urm C. civ.

Prin urmare, în mod corect, a reținut instanța de apel că titlul executoriu era reprezentat de contractul de antrepriză, iar obiectul tranzacției l-a constituit și renunțarea apelantei la dreptul de a contesta contractul de antrepriză, nu doar executarea silită în dosarul execuțional nr. x/2018 al E. și încheierea de încuviințare a executării silite nr. 276/2018 a Judecătoriei Oradea si/sau creanța executată în dosarul execuțional nr. x/2018 al E..

Așa fiind, motivul de nelegalitate prebăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat.

În argumentarea cererii de recurs, recurenta a mai susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 476, art. 477 și art. 479, raportat la art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., neanalizând și nepronunțându-se asupra fondului cauzei.

Înalta Curte reține că, subsumat acestor critici, recurenta invocă, în realitate, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, potrivit cărora hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază faptul că, în mod corect, instanța de apel, având în vedere modul de soluționare a pricinii, nu a mai analizat criticile apelantei vizând fondul litigiului.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziții procedurale care se referă la principiul aflării adevărului și la rolul judecătorului în cadrul probațiunii judiciare, cu implicații în ceea ce privește legalitatea procedurii judiciare, respectarea dreptului la apărare și la disponibilitatea procesuală, dispoziții ce au fost respectate în cauză.

În speță, nu poate fi primită nici susținerea recurentei privind nemotivarea hotărârii instanței de apel întrucât nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, deoarece o asemenea analiză nu se mai impunea față de statuările instanței cu privire la întinderea tranzacției.

Așadar, nu se poate susține cu temei că, procedând la analizarea cererii reclamantei cu respectarea textelor legale referitoare la întinderea tranzacției, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ci, dimpotrivă, aceasta printr-un raționament logico-juridic de sinteză a răspuns motivat cererii formulate, arătând pentru ce motiv nu mai poate examina fondul cauzei.

În raport cu cele reținute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură, soluția este motivată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar hotărârea nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea curții de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. - PRIN F..

În aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 9.850 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă D. S.R.L., conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. - PRIN F. împotriva deciziei nr. 253/C/2019 - A din 5 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 9.850 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă D. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2021.