ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2179/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 610/13.11.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Timiș a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată prin întâmpinare; a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și C., a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/05.12.2014 încheiat de reclamant cu pârâta B. S.R.L.; a dispus rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare fără număr din 03.12.2014 având ca obiect tractorul D., respectiv E., încheiate de reclamant cu pârâtul C.; a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantului suma de 7.253 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins ca neîntemeiată cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel pârâții C. și B. S.R.L., prin care au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii instanței de fond în sensul că, în principal, se tinde la respingerea acțiunii pe calea excepției de prescripție a dreptului material la acțiune, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată făcute în fața instanței de fond și în prezenta cale de atac.

Prin decizia civilă nr. 152/A din 22 martie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Pârâții C. și B. S.R.L. au declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

In susținerea motivului de casare invocat, recurenții au susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material reprezentate de reglementările din cuprinsul art. 2.523 C. civ., apreciind ca temeinică și legală soluția instanței de fond de respingere a excepției de prescripție a dreptului material la acțiune.

Recurenții au susținut că instanța de apel nu a motivat concluzia la care a ajuns, respectiv nu a indicat temeiul de drept prin raportare la care dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut doar la data soluționării definitive a plângerii formulată împotriva măsurilor dispuse de organele de urmărire penală și nu de la data deposedării efective a reclamantului de utilajele agricole și, de asemenea, nu a analizat criticile de nelegalitate privind o eventuală suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție prin promovarea plângerii împotriva măsurilor dispuse de organele de urmărire penală.

Au solicitat recurenții să se constate că atât raționamentul instanței de apel, cât și raționamentul instanței de fond sunt greșite și reprezintă consecința aplicării greșite a reglementărilor din cuprinsul art. 2.523 C. civ., întrucât dreptul la acțiune s-a născut în favoarea reclamantului la data deposedării, 28.01.2015, această dată fiind cea la care reclamantul a fost evins.

Faptul că acesta a uzat de căile de atac, de drept procesual penal, poate pune în discuție o eventuală întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție, însă nicidecum o amânare a datei începerii curgerii acestui termen, întrucât reclamantul a fost evins la data întocmirii procesului-verbal de ridicare a utilajelor agricole și predare în custodie către numitul F..

Data predării utilajelor către presupușii proprietari din Franța este lipsită de relevanță întrucât evingerea s-a produs în momentul în care reclamantul a fost deposedat de utilaje. Aceasta întrucât, de la acea dată reclamantul nu a mai putut exercita atributul posesiei asupra utilajelor, atribut conferit de dreptul de proprietate dobândit de reclamant prin cumpărare.

Evicțiunea semnifică garanția pentru liniștita posesiune și folosință a lucrului vândut, iar în situația de față, tulburarea efectivă a reclamantului cumpărător în stăpânirea bunului dobândit prin cumpărare s-a produs la data ridicării acestor bunuri de către organele de urmărire penală, respectiv la data de 28.01.2015.

În argumentarea aceluiași motiv de nelegalitate, recurenții au susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, reprezentate de reglementările din cuprinsul art. 1.705 C. civ., apreciind ca întemeiată dezlegarea dată de tribunal cu privire la faptul că reclamantul cumpărător nu a procedat la chemarea pârâților, în calitate de vânzători, în cauza penală în care a fost dispusă ridicarea utilajelor de la reclamant și predarea acestora către presupușii proprietari din Franța.

Recurenții au solicitat să se constate că instanța de apel nu a analizat criticile de nelegalitate formulate de pârâți în legătură cu respectarea de către reclamant a obligației, stabilită în sarcina cumpărătorului prin dispozițiile art. 1.705 C. civ., de a sesiza vânzătorul cu privire la evingerea suferită, ci s-a rezumat la a statua că reclamantul, în calitate de cumpărător al utilajelor, a fost liber să aprecieze ce mijloace procesuale folosește pentru a-și proteja dreptul de proprietate, fără ca vânzătorul să poată interveni în vreun fel în aprecierea eficienței, utilității sau primordialității mijlocului procesual adoptat de cumpărătorul evins.

Au mai solicitat recurenții să se constate că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a reglementărilor din cuprinsul art. 1.705 C. civ., la starea de fapt rezultată din probatoriul administrat în cauză, întrucât reclamantul cumpărător, chiar și în situația unei proceduri penale, avea obligația să procedeze la sesizarea vânzătorilor și la chemarea acestora în acea cauză penală pentru a susține acțiunile în protejarea dreptului de proprietate, dobândit cu bună credință, atât de pârâți cât și de reclamant.

Au mai susținut recurenții că scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normei de la art. 1.705 C. civ. a fost acela ca vânzătorul să fie înștiințat despre evicțiune, tocmai pentru a-i acorda acestuia posibilitatea de a întreprinde acțiuni în îndeplinirea obligației de garanție împotriva evicțiunii. Această obligație a cumpărătorului de a sesiza vânzătorului evicțiunea a fost apreciată de legiuitor ca fiind una foarte importantă, întrucât prin același text de lege a fost stabilită și sancțiunea neîndeplinirii acestei obligații și anume pierderea dreptului de garanție, evident cu condiția ca vânzătorul să dovedească că existau motive suficiente pentru a fi înlăturată tulburarea în posesie.

În speță, întrucât atât pârâții, cât și reclamantul au fost dobânditori de bună credință și, întrucât, prin ordonanța de clasare, emisă la data de 30.01.2016, Parchetul de pe lângă Judecătoria Ineu a dispus restituirea a două din cele patru utilaje către presupușii proprietari din Franța, fără a se stabili că aceste utilaje au fost furate și fără a se analiza în vreun fel modul în care reclamantul și pârâții au dobândit dreptul de proprietate, este mai mult decât evident că o acțiune în revendicare putea fi promovată chiar de către pârâți, în exercitarea obligației de garanție. Acțiunea putea fi promovată atât împotriva unității de parchet care a dispus ridicarea utilajelor de către reclamant, cât și împotriva presupușilor proprietari din Franța, iar în cadrul acesteia să se fi analizat opoziția reclamantului la predarea utilajelor, întemeiată pe dobândirea cu bună credință a acestora și cu titlu oneros.

Prin neîndeplinirea obligației, stabilită prin dispozițiile art. 1.705 C. civ. în sarcina cumpărătorului evins, pârâții, în calitate de vânzători garanți, au susținut că sunt puși în situația de a restitui prețul vânzării către reclamant, fără a avea posibilitatea recuperării, la rândul lor, a prețului cumpărării de la persoanele vinovate de furtul acestor utilaje, bineînțeles cu condiția ca aceste utilaje să fi fost furate.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, iar recurenții-pârâți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor intimatului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

In argumentarea motivului de casare invocat, recurenții au susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2.523 C. civ., întrucât dreptul la acțiune s-a născut în favoarea reclamantului la data deposedării, 28.01.2015, această dată fiind cea la care reclamantul a fost evins (data predării utilajelor către presupușii proprietari din Franța fiind lipsită de relevanță), iar faptul că acesta a uzat de căile de atac, de drept procesual penal, poate pune în discuție o eventuală întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție, însă nicidecum o amânare a datei începerii curgerii acestui termen.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate recurenții au mai susținut că instanța de apel nu a motivat concluzia la care a ajuns, respectiv nu a indicat temeiul de drept prin raportare la care dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut doar la data soluționării definitive a plângerii formulată împotriva măsurilor dispuse de organele de urmărire penală și nu de la data deposedării efective a reclamantului de utilajele agricole și, de asemenea, nu a analizat criticile de nelegalitate privind o eventuală suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție prin promovarea plângerii împotriva măsurilor dispuse de organele de urmărire penală.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Potrivit art. 2523 C. civ., "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

Nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică de a acționa în justiție.

Chestiunea determinării începutului termenului de prescripție extinctivă este una de fapt, această apreciere făcându-se în concret, de la caz la caz, și pe baza probatoriului administrat, această modalitate fiind urmată de instanțele devolutive.

Astfel, s-a ajuns la concluzia, justificată în cauză pe baza probatoriului administrat, că, desi reclamantul a fost deposedat de cele 4 tractoare la data de 28 ianuarie 2015, ocazie cu care a fost încheiat procesul-verbal de ridicare și predare în custodie de către IPJ Arad - Serviciul de Investigații Criminale, termenul de prescripție a început să curgă la data de 22 noiembrie 2016. Și aceasta, întrucât, în situația concretă de față, reclamantul a atacat în fața Judecătoriei Ineu dispoziția organelor de urmărire penală de înapoiere a utilajelor către proprietarii din Franța, plângerea sa fiind soluționată în mod definitiv prin încheierea penală nr. 198 din data de 22 noiembrie 2016 a Judecătoriei Ineu pronunțate în dosarul nr. x/2016.

În cauză momentul de la care i se poate reproșa cumpărătorului starea de pasivitate în ceea ce privește protecția drepturilor sale este data producerii evicțiunii, respectiv 22 noiembrie 2016.

Acesta este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, neavând relevanță data de 28 ianuarie 2015, când reclamantul a fost deposedat de cele 4 tractoare ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâții.

Așa fiind, în mod corect, instanța de apel a confirmat soluția tribunalului sub aspectul prescripției.

Este indiscutabil că instanța de apel a avut în vedere art. 2523 C. civ., în condițiile în care a ajuns la aceeași concluzie cu tribunalul confirmând soluția acestuia.

Nu se pune problema unor cauze de suspendare sau întrerupere a termenului de prescriție în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, acest termen a început să curgă la momentul producerii evicțiunii, respectiv la data soluționării definitive a plângerii reclamantului, prin încheierea penală nr. 198 din 22 noiembrie 2016 a Judecătoriei Ineu pronunțate în dosarul nr. x/2016.

Criticile recurenților prin care se afirmă că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1.705 C. civ., atunci când a apreciat ca întemeiată dezlegarea dată de tribunal cu privire la faptul că reclamantul cumpărător nu a procedat la chemarea pârâților, în calitate de vânzători, în cauza penală în care a fost dispusă ridicarea utilajelor de la reclamant și predarea acestora către presupușii proprietari din Franța, cele prin care se susține neanalizarea de către instanța de apel a criticilor de nelegalitate formulate în legătură cu respectarea de către reclamant a obligației stabilită în sarcina cumpărătorului prin dispozițiile art. 1.705 C. civ., precum și cele vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.705 C. civ. la starea de fapt rezultată din probatoriul administrat, nu sunt fondate.

Dispozițiile art. 1705 din C. civ. referitoare la chemarea în judecată a vânzătorului, a căror greșită aplicare se invocă, prevăd următoarele: "(1)Cumpărătorul chemat în judecată de un terț care pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a făcut-o, fiind condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de garanție dacă vânzătorul dovedește că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea. (2) Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul terțului pierde dreptul de garanție, afară de cazul în care dovedește că nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicțiunea."

Trebuie menționat că evicțiunea presupune pierderea, în tot sau în parte, a dreptului de proprietate ori a altui drept dobândit prin vânzare sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor conferite de dreptul transmis.

În situațiile în care vânzătorul datorează garanție pentru evicțiune cumpărătorului, acesta din urmă are obligația de a-l atrage pe vânzător în cadrul procesual în care se dezbate tulburarea dreptului său.

Prin aplicarea prevederilor art. 1705 C. civ., rezultă că, în situația în care cumpărătorul chemat în judecată de un terț, care pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut, nu îl cheamă în judecată pe vânzător și este condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, acesta pierde dreptul de garanție dacă vânzătorul dovedește că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea.

De asemenea, dacă cumpărătorul recunoaște extrajudiciar dreptul terțului, pierde dreptul de garanție, cu excepția situației în care dovedește că nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicțiunea, cum este cazul în speță.

Totodată, dispozițiile art. 1695 C. civ., stabilesc că,"(1) Vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicțiunii care l-ar împiedica total sau parțial în stăpânirea netulburată a bunului vândut.", iar art. 1700 din același cod stipulează "(1) Cumpărătorul poate cere rezoluțiunea vânzării dacă a fost evins de întregul bun sau de o parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut evicțiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul. (2) Odată cu rezoluțiunea, cumpărătorul poate cere restituirea prețului și repararea prejudiciului suferit."

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că aprecierea ca fiind oportun unul sau altul dintre mijloacele procesuale pe care legea le pune la îndemâna uneia dintre părți ale cărei drepturi au fost afectate, aparține acesteia, fără ca adversarul său să poată formula o apărare pertinentă numai din prisma eficienței, utilității sau a primordialității unei acțiuni.

De asemenea, faptul că nu se poate exercita cererea de chemare în garanție a vânzătorului, cumpărătorul nefiind chemat în judecată de către terțul ce pretinde drepturi asupra bunului achiziționat, ipoteză care nu era posibilă în prezenta cauză având în vedere că reclamantul a fost deposedat de utilaje în urma unor cercetări penale, cum susține apelantul, nu restrânge drepturile cumpărătorului având în vedere că, raportat la constatările din dosarul penal nici nu mai era necesară o astfel de acțiune, a mai reținut instanța de apel. În plus, vânzătorul este obligat să garanteze pentru evicțiune cumpărătorul, cât și orice subdobânditor.

În acest context, Înalta Curte constată că art. 1705 alin. (2) C. civ. este corect aplicat față de situația de fapt reținută de instanța de apel și care nu mai poate face obiect de analiză în recurs având în vedere natura nedevolutivă a căii de atac exercitate.

Nu poate fi primită susținerea recurenților vizând neanalizarea de către instanța de apel a criticilor de nelegalitate formulate în legătură cu respectarea de către reclamant a obligației stabilită în sarcina cumpărătorului prin dispozițiile art. 1.705 C. civ., câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a răspuns argumentat motivelor de apel care au fost formulate de apelanți în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Atâta timp cât în considerente, instanța de apel analizează probele ce au fost administrate și face aprecieri concrete cu privire la acestea și cât se motivează pentru care anume considerente le-a luat în considerare, nu se poate susține o neanalizare a criticilor în sensul celor afirmate de recurenți.

Se reține că, în cauză, reclamantul a fost evins de cele 4 tractoare ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâții, ca urmare a acțiunii organelor de cercetare penală, în urma plângerilor penale formulate de adevărații proprietari, iar cauza evicțiunii nu a fost adusă la cunoștința reclamantului la momentul achiziționării utilajelor.

În speță, în mod corect, instanța de prim control judiciar a confirmat soluția tribunalului, prin care s-a admis cererea reclamantului și s-a dispus rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea curții de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții S.C. B. S.R.L. și C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți S.C. B. S.R.L. și C. împotriva deciziei civile nr. 152/A din 22 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2021.