Decizia nr. 2115/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 799/2019 a Judecătoriei Timișoara

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 27.06.2018, sub numărul x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C. și D., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22.07.2013 emis de E., prin care S.C. B. S.R.L. a cumpărat de la F. Gheorghe Constantin și D., terenurile ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2013 și, în consecință, să dispună anularea contractului mai sus menționat; repunerea părților în situația anterioară încheierii actului atacat, în sensul constatării existenței dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenurilor ce fac obiectul acestui contract și obligarea pârâților la restituirea terenurilor ce fac obiectul acestui contract, fapt ce conduce la redobândirea de drept și de fapt a dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor ce fac obiectul contractului a cărui nulitate absolută se solicită; cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 799 din data de 28.01.2019 a Judecătoriei Timișoara, cauza a fost declinată spre soluționare Tribunalului Caraș-Severin, fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub același număr.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1055/21.10.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a respins cererea reclamantei A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.R.L., C. și D. și a constatat faptul că pârâtul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 88 din 3 iunie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1055/21-10-2020 pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin în dosar nr. x/2018. A schimbat în tot hotărârea apelată, în sensul că: A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C., D. și U.A.T. com. Ramna. A dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22-07-2013 autentificat de B.N.P.A. E. și repunerea părților din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/11.09.2009 autentificat de B.N.P.A. G. în situația anterioară încheierii contractului antemenționat, în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilelor ce formează obiectul contractului să revină în patrimoniul vânzătorului. A obligat pârâții la plata sumei de 15.830,73 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Recursurile formulate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 88 din 3 iunie 2021 au formulat recurs atât pârâta B. S.R.L., cât și pârâta D.. i)În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâta B. S.R.L. a invocat, în esență, următoarele aspecte: În primul rând, consideră că soluția instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât prin cererea de apel, societatea reclamantă A. S.R.L. a solicitat instanței să dispună anularea sentinței nr. 1055/21.10.3020, iar prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată. Procedând astfel, în sensul adoptării unei soluții cu o altă natură juridică și cu un regim juridic diferit față de soluția solicitată de parte, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc că judecătorul nu poate depăși limitele învestirii și nu poate acorda altceva decât s-a cerut. În situația în care ar fi apreciat că motivele invocate în cuprinsul cererii de apel pot conduce la schimbarea sentinței apelate și nu anularea acesteia, instanța de apel ar fi trebuit să procedeze la restabilirea calificării juridice a cererii de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., cu respectarea în același timp a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. În al doilea rând, hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1237 C. civ. referitoare la frauda la lege, întrucât acest text de lege nu își găsește aplicabilitate în speța supusă analizei judiciare deoarece, în realitate, contrar celor reținute de instanța de apel, motivul pentru care societatea pârâtă a încheiat contractul de vânzare autentificat de E. sub nr. x/22.07.2013 îl reprezintă dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile enumerate în cuprinsul contractului, în vederea exploatării lor agricole, în conformitate cu obiectul de activitate al societății pârâte. Prin urmare, în litigiul pendinte nu sunt îndeplinite sub nicio formă condițiile pentru a se reține cauza ilicită a contractului sau fraudarea legii, deoarece societatea recurentă nu a încheiat contractul de vânzare nr. x/22.07.2013 ca mijloc fraudulos pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative ci, după cum a arătat mai sus, l-a încheiat cu scopul dobândirii dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile, în vederea exploatării lor agricole. Mai arată că scopul urmărit de ambele părți contractante a fost atât licit, cât și moral, nefiind contrar legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, iar a susține contrariul în ceea ce privește un contract de vânzare cu titlu oneros, ar contraveni dispozițiilor legale care reglementează materia obligațiilor civile și a contractului de vânzare-cumpărare. De altfel, însăși instanța de apel a reținut că (pag. 15 alin. (4) din decizie) prin încheierea contractului ar fi fost fraudate interesele societății reclamante și nicidecum că încheierea contractului ar fi reprezentat doar un mijloc pentru eludarea vreunei norme legale imperative. Or, cât timp societatea reclamantă are la îndemână o acțiune civilă în realizare împotriva F. pentru plata prețului, nici măcar acest din urmă raționament al instanței de apel nu poate fi socotit ca fiind valabil. Susține și că hotărârea atacată a fost dată și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 901 C. civ., întrucât instanța de apel a omis cu desăvârșire să analizeze argumentele recurentei-pârâte privind îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 901 C. civ. pentru a se reține buna-credință a părților la încheierea contractului de vânzare nr. x/2013 și s-a rezumat la analizarea dispozițiilor de drept comun prevăzute la art. 14 C. civ. Consideră că buna-credință a societății recurente-pârâte a constat în aceea că, la data încheierii contractului au fost îndeplinite condițiile prevăzute la art. 901 C. civ., în sensul că din cuprinsul cărții funciare nu s-a relevat absolut nici o cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane și nici nu era înregistrată vreo acțiune prin care să se conteste cuprinsul cărții funciare. Mai mult decât atât, la încheierea contractului cu F., societatea reclamantă a renunțat la orice fel de inscripție ipotecară sau altă garanție tabulară și la beneficiul privilegiului de vânzător pentru plata prețului neplătit, astfel că recurenta-pârâtă nu poate fi sancționată ca urmare a modului în care societatea reclamantă încheie acte juridice. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și respingerea apelului reclamantei. ii) În cuprinsul cererii de recurs, subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâta D. a invocat, în esență, următoarele aspecte: Consideră că soluția instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, consecință a neintroducerii în cauză a moștenitorilor pârâtului C., citat în dosar și după decesul său. Astfel, în fața Tribunalului Caraș-Severin, în primă instanță, recurenta-pârâtă a depus dovada decesului pârâtului C., soțul său, decedat la data de 08.12.2018. A mai învederat primei instanțe că moștenitorii cu vocație succesorală la succesiunea lui C., inclusiv pârâta, în calitate de soție supraviețuitoare, au formulat declarații de renunțare la succesiunea legală, așa cum rezultă din declarația atașată. În consecință, instanța de apel a nesocotit regulile privitoare la legala citare, în speță fiind încălcate art. 14, 78, 153,155 C. proc. civ., întrucât nu au fost citați succesorii pârâtului C., decedat în cursul procesului, care nu are capacitate procesuală. De asemenea, consideră soluția instanței de apel greșită, fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1237 C. civ., întrucât, la data semnării contractului de vânzare, în cartea funciară a imobilului nu era notat vreun proces, fiind chiar anulată o primă acțiune formulată de reclamanta-intimată. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Apărările formulate în cauză Intimata - reclamantă A. S.R.L. a depus, în termenul legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate și a invocat excepția tardivității formulării de către recurenta-pârâtă D. a motivelor de recurs grevate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu consecința anulării parțiale a cererii de recurs și decăderea acestei recurente de a solicita casarea deciziei pentru aceste motive. De asemenea, a cerut acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar, depunând în acest sens dovezi de plată, în cuantum de 11.778,14 RON, reprezentând onorariu de avocat, aflate la dosar. Nu s-au formulat răspunsuri la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 12 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, constituită în complet de filtru, a admis, în principiu, recursul, fiind stabilit termen, cu citare părți, la 3 noiembrie 2022, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente: Înalta Curte de Casație și Justiție reține că ambele recursuri ale pârâtelor sunt subsumate ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., parte dintre motivele întemeiate pe pct. 8 fiind comune. Dintre acestea, Înalta Curte va răspunde cu prioritate motivelor de casare fondate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât analiza acestora ar putea conduce la constatarea nulității actelor de procedură ale instanței de apel, cu consecințe specifice asupra deciziei recurate, iar ulterior va examina criticile fondate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat de către recurenta-pârâtă B. S.R.L., pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că, prin cererea de apel, societatea reclamantă A. S.R.L. a solicitat instanței să dispună anularea sentinței tribunalului, iar prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată. Or, arată recurenta, în situația în care ar fi apreciat că motivele invocate în cuprinsul cererii de apel pot conduce la schimbarea sentinței apelate și nu anularea acesteia, instanța de apel ar fi trebuit să procedeze la restabilirea calificării juridice a cererii de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., cu respectarea în același timp a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. Critica este nefondată. Conform art. 480 alin. (2) C. proc. civ., "În caz de admitere a apelului, instanța poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.". Potrivit art. 480 alin. (2) – (6) C. proc. civ., efectul admiterii apelului poate consta în: – schimbarea hotărârii de primă instanță, ca urmare a rejudecării cererii de chemare în judecată [ alin. (2) ]; – anularea hotărârii de primă instanță și rejudecarea cererii de chemare în judecată, dacă prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată [ alin. (3)]. Rejudecarea cererii se face, de regulă, de către instanța de apel, care va evoca fondul. În cazul în care una dintre părți (apelantul, prin cererea de apel, sau pârâtul, prin întâmpinare) solicită în mod expres trimiterea spre rejudecare de către prima instanță, măsura va fi dispusă de către instanța de apel o singură dată; – anularea hotărârii de primă instanță care a judecat în fond, dacă există un alt motiv de nulitate a procedurii urmate în fața primei instanțe și rejudecarea fondului [ alin. (6)]; – anularea hotărârii de primă instanță și trimiterea dosarului la instanța competentă sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent ori respingerea cererii ca inadmisibilă [alin. (4) și (5)]. Măsura poate fi solicitată numai dacă excepția de necompetență a fost invocată în fața primei instanțe, în condițiile legii. Din analiza acestui text legal, rezultă că ori de câte ori nu se poate reține o încălcare a regulilor de procedură privind judecata la prima instanță, inclusiv din perspectiva hotărârii pronunțate de acesta, ci rezultatul primei judecăți în fond este unul legal din perspectiva regulilor privind organizarea procesului, soluția anulării hotărârii primei instanțe nu poate fi adoptată. În această situație, pronunțarea unei alte soluții în privința raportului litigios dedus judecății nu se poate realiza decât pe calea schimbării hotărârii primei instanțe care implică o verificare a corectei stabiliri a situației de fapt și a justei interpretări și aplicări a regulilor de drept material care guvernează raportul litigios, iar nu a normelor de drept procesual - desfășurarea cu regularitate a judecății fiind o premisă indispensabilă a soluției de schimbare. În cazul în care instanța de apel schimbă în tot sau în parte hotărârea atacată, ea va pronunța o proprie hotărâre în fond, prin care va da o dezlegare a pretențiilor deduse judecății în limitele devoluțiunii din apel. Va rezulta că admiterea apelului cu consecința schimbării în tot sau în parte a hotărârii atacate este posibilă numai atunci când instanța de control judiciar constată netemeinicia soluției pronunțate (în baza probelor administrate la prima instanță sau a celor administrate în apel) sau nelegalitatea acesteia, când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În termenii art. 488 vizând motivele de casare, schimbarea hotărârii primei instanțe se poate dispune când instanța de apel constată că instanța controlată deși recurge la textele de lege care sunt de natură să conducă la soluționarea cauzei, fie le încalcă în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care a dat-o fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. În schimb, anularea hotărârii primei instanțe se poate dispune de instanța de apel dacă aceasta stabilește că, prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (fiind incluse în această formulare generală și oricare dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute la art. 488 pct. 1-7). Rezultă așadar că, ori de câte ori instanța de apel constată aspecte de nelegalitate vizând dreptul substanțial și/sau de netemeinicie a hotărârii apelate, se impune soluția schimbării în tot sau în parte a acesteia. În speță, motivele de apel ale reclamantei au vizat, în esență, faptul că instanța de fond nu a motivat în mod corespunzător hotărârea judecătorească, nu a analizat probatoriul administrat în cauză, nu a analizat normele de cadastru și publicitate imobiliară de care partea s-a prevalat, a omis a observa lipsa de valabilitate a procurei mandatarei societății B. S.R.L., nu a analizat contractul de vânzare cumpărare a cărui anulare s-a solicitat și nu a stabilit și respectat normele legale incidente în speță. Prin urmare, criticile reclamantei din apel vizau atât anularea hotărârii primei instanței – cele referitoarea la nemotivarea sentinței și a neanalizării probelor și a normelor incidente în materie, din perspectiva necercetării fondului de către tribunal, cât și motive care vizau încălcarea normelor de drept substanțial. Constatând că motivele de apel ce vizau anularea sentinței sunt neîntemeiate, dar că prima instanță a interpretat și aplicat greșit normele de drept material ce priveau încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare a cărei nulitate s-a solicitat, instanța de apel, în mod legal, în conformitate cu prevederile art. 480 alin. (2) C. proc. civ., a dispus schimbarea în tot a hotărârii apelate, soluția impunându-se indiferent de solicitarea reclamantei din cuprinsul cererii de apel, doar de anulare a hotărârii atacate, în situația admiterii apelului textul normativ folosind sintagma "poate anula sau, după caz, schimba... în tot sau în parte hotărârea apelată", în funcție de ipotezele legale incidente, prevăzute de alin. (3)-(6) din același articol. Contrar susținerilor recurentei-pârâte B. S.R.L., instanța de apel nu era obligată să pună în discuția părților faptul că motivele invocate în cuprinsul cererii de apel ar fi putut conduce la schimbarea sentinței apelate și nu la anularea acesteia, cum a solicitat reclamanta-apelantă prin cererea de apel, întrucât această apreciere nu putea fi realizată decât în contextul analizării motivelor de apel, iar anticiparea temeiniciei criticilor din apel presupunea o antepronunțare a instanței de apel cu privire la soluția pe care ar urma să o dea. De altfel, motivele de apel au fost comunicate recurentei-pârâte, aceasta a formulat întâmpinare, iar apelanta-reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, de asemenea, ambele părți au avut prilejul, cu ocazia dezbaterilor să-și expună punctul de vedere cu privire la problemele de drept invocate prin apel, fiind respectate astfel principiul contradictorialității și dreptul la apărare. Pe de altă parte, efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat, conform art. 477 C. proc. civ., iar instanța de apel procedează, potrivit alin. (1) din acest articol, la rejudecarea fondului în limitele stabilite, "expres sau implicit" de către apelant, precum și cu privire la "soluțiile dependente" de partea de hotărâre care a fost atacată. În acest context, alegațiile recurentei-pârâte B. S.R.L. cu privire la faptul că instanța de apel ar fi trebuit să pună în discuție recalificarea cererii de apel, față de faptul că instanța de apel a dispus schimbarea hotărârii apelate, și nu anularea acesteia, cum a cerut apelanta-reclamantă, sunt nefondate. Subsumat ipotezei prevăzute de la pct. 5, recurenta-pârâtă D. invocă faptul neintroducerii în cauză a moștenitorilor pârâtului C., citat în dosar și după decesul său. Susține că instanța de apel a nesocotit regulile privitoare la legala citare, în speță fiind încălcate art. 14, 78, 153,155 C. proc. civ., întrucât nu au fost citați succesorii pârâtului C., decedat în cursul procesului, care nu are capacitate procesuală. Cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte reține lipsa de interes a recurentei-pârâte D. în susținerea acestei critici. Astfel, Înalta Curte reține că la fond, la termenul de judecată din 26 iunie 2019 a fost depus certificatul de deces al pârâtului C., decedat la 8 decembrie 2018, precum și declarații de renunțare la moștenirea acestuia de către pârâta D., în calitate de soție supraviețuitoare, H. și I., în calitate de fiice, iar prin încheierea din 9 octombrie 2019, tribunalul a luat act de precizarea la acțiune formulată de reclamantă și a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Unității Administrativ Teritoriale Râmna, față de declarațiile de renunțare la moștenirea defunctului pârât. Conform art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "orice cerere poate fi formulată numai dacă autorul acesteia justifică un interes". În dreptul procesual civil, interesul de a promova o acțiune este definit ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia, iar interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, conform art. 33 C. proc. civ. Interesul procesual este o condiție de exercițiu a acțiunii civile, în timp ce apelul și/sau recursul sunt forme de manifestare ale acțiunii civile ce presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac și se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege, prin care se urmărește protecția unui drept subiectiv ori a unui interes legitim și pentru a căror realizare recurgerea la instanță este obligatorie. Existența interesului se impune a fi examinată pe tot parcursul procesului, nu numai cu privire la cererea introductivă de instanță, ci și în căile de atac, prin raportare la finalitatea urmărită de către titularul acesteia. În cauză, folosul practic urmărit de recurenta-pârâtă D. în susținerea acestei critici din recurs rezidă, finalmente, în introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a moștenitorilor defunctului pârât C.. Însă, recurenta-pârâtă nu mai justifică un interes în susținerea acestei critici din recurs, întrucât interesul urmărit nu este unul actual, de vreme ce, așa cum s-a arătat anterior, instanța de fond (Tribunalul Caraș-Severin) a luat act de precizarea la acțiune formulată de reclamantă și a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Unității Administrativ Teritoriale Râmna, față de declarațiile de renunțare la moștenirea defunctului pârât. Faptul că pârâtul C. a fost menținut în citativul instanțelor în calitate de pârât și după decesul acestuia și introducerea în cauză a Unității Administrativ Teritoriale Râmna nu reprezintă decât o eroare materială, ce poate fi remediată prin intermediul procedurii prevăzute de art. 442 Cod procedură. De altfel, Înalta Curte a dispus rectificarea și scoaterea din citativ a acestui pârât la termenul din 3 noiembrie 2023. În cele ce urmează, Înalta Curte va examina criticile din ambele recursuri întemeiate pe pct. 8, pârâta B. S.R.L. susținând încălcarea normelor de drept material, din perspectiva aplicării greșite a art. 901 și art. 1237 C. civ., întrucât scopul urmărit de ambele părți contractante la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat a fost atât licit, cât și moral, nefiind contrar legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, iar buna-credință a societății recurente-pârâte a constat în aceea că, la data încheierii contractului au fost îndeplinite condițiile prevăzute la art. 901 C. civ., în sensul că din cuprinsul cărții funciare nu s-a relevat absolut nici o cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane și nici nu era înregistrată vreo acțiune prin care să se conteste cuprinsul cărții funciare, în timp ce pârâta D. susține aplicarea greșită a prevederilor art. 1237 C. civ., întrucât, la data semnării contractului de vânzare, în cartea funciară a imobilului nu era notat vreun proces, fiind chiar anulată o primă acțiune formulată de reclamanta-intimată. Criticile pârâtelor nu sunt fondate. Astfel, contrar raționamentului juridic al tribunalului, Curtea a reținut incidența art. 1237 din noul C. civ. și că există fraudă la lege, întrucât părțile au eludat aplicarea unei norme legale imperative, existența unei conivențe frauduloase la încheierea actului translativ de drepturi decurgând din analiza elementelor de fapt, în urma aprecierii probelor administrate, circumstanțele încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 iulie 2013 de către BNP E. dintre F. și B. S.R.L., înlăturând susținerile pârâților referitoare la buna lor credință, întemeiată pe lipsa sarcinilor, litigiilor sau interdicțiilor de înstrăinare asupra imobilelor în discuție. În acest sens, cu privire la situația de fapt, ce nu mai poate fi contestată în recurs, instanța de apel a reținut: "În concret, acțiunea având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.09.2009 autentificat de B.N.P.A. G. fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 15 mai 2013, solicitându-se cu această ocazie și emiterea unui certificat de grefă. Chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată, reclamanta-apelantă a notificat Biroul Notarului Public J., care, la data de 23 iulie 2013 a emis o comunicare către avocatul societății A. S.R.L. prin care a adus la cunoștință că nu s-a încheiat în cadrul acestui birou notarial niciun contract de vânzare-cumpărare având ca vânzători pe F. și nici nu au primit solicitări de la alte birouri notariale în legătură cu terenurile proprietatea acestora. Cu toate acestea, pârâții-intimați nu au contestat faptul că extrasele de autentificare au fost eliberate de către OCPI Caraș-Severin la cererea BNP J., contractul fiind încheiat la data de 22 iulie 2013, cu 7 zile înainte de a fi înscrisă în CF la cererea reclamantei acțiunea A. S.R.L. având ca obiect rezoluțiunea contractului prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra terenurilor către F.". Cu titlu suplimentar, instanța de apel a reținut și indiciile furnizate despre conduita părților rezultate din sentința civilă nr. 1175/03.07.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Reșița, în care a fost stabilită, cu titlu definitiv, reaua-credință a societății B. S.R.L. "în circumstanțe faptice aproape identice și care se desprind și din probatoriul administrat în prezenta cauză". Instanța de apel a punctat, în acest sens, că "ambele litigii privesc contracte încheiate în aceeași zi, la același birou notarial, având ca situație premisă terenuri achiziționate de la societatea apelantă (reclamanta din prezenta cauză) și pentru care nu s-a achitat prețul vânzării, fiind pe rol cereri de chemare în judecată despre care biroul notarial care a solicitat extrasul CF pentru autentificate avea cunoștință, beneficiar final fiind în ambele cazuri societatea B. S.R.L.." Luând în considerare o astfel de situație de fapt, Înalta Curte notează că în ceea ce privește critica societății recurente referitoare la inexistența dovezilor cu privire la existența unei conivențe frauduloase a pârâților la încheierea contractului, precum și cea prin care se contestă modul de apreciere a probelor în acest sens nu pot fi primite, întrucât privesc aspecte de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate, așa cum s-a arătat în recurs. În ce privește critica referitoare la încălcarea unor norme de drept material cu referire la art. 1237 C. civ. actual, comună ambelor recurente, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 1235 C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, fiind prefigurarea mentală a scopului urmărit a fi atins prin efectele actului încheiat menit a duce la satisfacerea nevoilor subiective ale părților. Noul C. civ. prevede în cadrul art. 1236 condițiile pe care cauza trebuie să le îndeplinească pentru a fi valabilă și anume să existe, să fie licită și morală. Caracterul ilicit al cauzei este definit în art. 1236 alin. (2) – cauza este ilicită dacă când este contrară legii și ordinii publice sau în ipoteza art. 1237 din cod cu denumirea marginală de "Frauda la lege", atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. Sancțiunea care intervine în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile de validitate a cauzei este reglementată normativ de dispozițiile art. 1238 din noul C. civ., care în alin. (2) prevede că o cauză ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului. Prin urmare, articolul 1237 reglementează o particularitate a caracterului ilicit al cauzei, caracter ce se manifestă în legătură cu modul extrinsec de raportare a contractului față de incidența unei norme legale imperative, și nu în legătură cu modul intrinsec de formare a contractului, premisa fiind că respectivul contract este valabil încheiat. În consecință, susținerile societății recurente-pârâte în sensul că a încheiat contractul de vânzare-cumpărare atacat în scopul dobândirii dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile, în vederea exploatării lor agricole, nu au relevanța pretinsă de recurentă, criticile vizând modul intrinsec de formare a contractului. Astfel, prin reglementarea fraudei la lege, ca un caz special al iliceității cauzei, noul C. civ. surprinde un aspect dinamic al noțiunii de cauză și exterior, reglementându-se expres situația în care părțile folosesc contractul ca instrument de eludare a aplicării unor norme imperative. Se reține că în noul C. civ. noțiunea de cauză ilicită este interpretată în sens larg, cuprinzând conceptul de cauză imorală, neconformă cu bunele moravuri, neconformă cu normele legale imperative și cu ordinea publică. Reținând, ca aspecte factuale, existența unei conivențe frauduloase, judecătorul apelului a făcut corect aplicarea art. 1237 din C. civ. în ceea ce privește calificarea contractului încheiat în speță ca fiind mijlocul prin care părțile au dorit să eludeze principiul bunei-credințe, statornicit prin dispozițiile art. 14 alin. (1) C. civ., conform cărora "orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri". Recurenta B. S.R.L. a criticat faptul că instanța de apel a nesocotit aspectul că prin încheierea contractului ar fi fost fraudate interesele societății reclamante și nicidecum că încheierea contractului ar fi reprezentat doar un mijloc pentru eludarea vreunei norme legale imperative. Într-adevăr, frauda la lege, ca formă particulară a cauzei ilicite presupune încheierea contractului în scopul eludării unei norme imperative care ar fi fost aplicată sau aplicabilă cel puțin în favoarea unei părți (în absența încheierii contractului). Prin urmare, se socotește fraudă la lege, când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate ci pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziții legale de la sensul și spiritul lor. Caracterul fraudulos al contractului părților rezultă din faptul că, în contextul formulării cererii în constatarea rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă și F. (pentru neplata prețului și în condițiile existenței unui pact comisoriu expres în acest sens inclus în contract), F. au perfectat contractul cu societatea pârâtă B., cu încălcarea normelor legale imperative prevăzute de C. civ. referitoare la respectarea obligațiilor rezultate din încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, pentru a se putea prevala ulterior de existența contractului subsecvent, în temeiul normelor imperative eludate, astfel încât nu poate fi reținută o interpretare nelegală sau greșită a art. 1237 din C. civ. nici din această perspectivă. Susținerile comune ale recurentelor în sensul că nu pot fi reținute incidente prevederile art. 1237 C. civ., întrucât, la data semnării contractului de vânzare, în cartea funciară a imobilului nu era notat vreun proces, fiind chiar anulată o primă acțiune formulată de reclamanta-intimată, nu pot fi primite, întrucât, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, societatea B. S.R.L., pentru a face dovada că s-a preocupat de toate diligențele unui cumpărător prudent, ar fi fost datoare să remarce și că actul prin care vânzătorii - F. - au dobândit proprietatea conținea un pact comisoriu expres, fiind indicat să solicite lămuriri și dovezi cu privire la îndeplinirea de către co-contractanți a obligației de achitare a prețului. Prin urmare, lipsa interdicțiilor sau notărilor din cartea funciară, trebuia alăturată verificărilor exigente ale titlului proprietarului, pe care, astfel cum corect a reținut instanța de apel, cumpărătorul trebuie să le efectueze critic, nefiind suficient să invoce în favoarea sa prezumția instituită de legiuitor, tocmai pentru că în situația în care s-ar pune problema stabilirii situației juridice a imobilului contextul faptic trebuie să conveargă înspre a se stabili că a efectuat toate demersurile necesare pentru a preveni o eroare imputabilă lui. În acest context, raportat la verificările pe care instanța de apel le-a făcut cu privire la obligația de diligență a societății recurente-pârâte, de verificare a situației juridice a terenului în cuprinsul cărții funciare, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, contrar susținerilor din recurs, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat și asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 901 C. civ., deși nu a făcut referire în mod expres la acestea, reținând, în contextul faptic analizat, ce nu poate fi cenzurat în recurs, reaua-credință a pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat. Nu pot fi primite nici susținerile societății recurente-pârâte referitoare la relevanța faptului că la încheierea contractului cu F., societatea reclamantă a renunțat la orice fel de inscripție ipotecară sau altă garanție tabulară și la beneficiul privilegiului de vânzător pentru plata prețului neplătit, câtâ vreme, în mod legal, instanța de apel a valorificat considerentele deciziei civile nr. 774/27.06.2017 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2013, prin care s-au reținut că renunțarea reclamantei la beneficiul privilegiului de vânzător nu înseamnă că societatea A. S.R.L. nu este îndreptățită să solicite rezoluțiunea contractului, în condițiile în care nu s-a făcut dovada plății prețului terenului de către F. și, pe cale de consecință, instanța de apel a apreciat că nu este blocată nici aplicarea principiului de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, potrivit căruia prin desființarea titlului autorului lor, se desființează și titlul prin care terții au dobândit bunurile în cauză, ei fiind astfel îndatorați să le restituie. Societatea recurentă, de altfel, nu critică motivarea instanței de apel sub acest aspect, ci doar se mărginește a arăta că la încheierea contractului cu F., societatea reclamantă a renunțat la orice fel de inscripție ipotecară sau altă garanție tabulară și la beneficiul privilegiului de vânzător pentru plata prețului neplătit, fără a indica concret care este nelegalitatea hotărârii recurate în acest sens. Pentru aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate și le va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Văzând prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentele-reclamante la plata sumei de 5.605,25 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., constând în onorariu de avocat și cheltuieli de transport, conform dovezilor de plată depuse la dosar. În ce privește onorariul de avocat, acesta va fi redus, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, în aprecierea Înaltei Curți, numai așa acordarea cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, într-un cuantum de 5.000 RON (reprezentând parte din onorariul de avocat plătit de intimată) corespunde unui raport rezonabil de proporționalitate între cheltuielile efectuate de intimata-reclamantă și cele ce erau efectiv necesare judecății din recurs, raportat la durata judecății în recurs și la gradul de complexitate mediu al problemelor de nelegalitate ce au fost ridicate în cadrul acestei căi de atac și, corelativ, al apărărilor opuse acestor probleme.