ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2036/2021

Ședința publică din data de 6 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20 august 2018 pe rolul Tribunalului Ilfov, sub număr de dosar x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și S.C. C. S.R.L., a solicitat să se constate că între societatea sa și pârâți a intervenit un contract de intermediere imobiliară, având ca obiect cumpărarea de către pârâți a imobilului situat în Loc. Otopeni, Oraș Otopeni, Șos. x, pârâtul B. achiziționând acest imobil pe numele S.C. C. S.R.L., societate în care este asociat și administrator, deoarece societatea sa, prin angajații săi, a furnizat pârâților toate informațiile necesare privind identificarea acestui imobil; să se constate că remunerația aferenta intermedierii imobilului situat în Loc. Otopeni, Oraș Otopeni, Șos. x, constă într-un comision de 2% din prețul de vânzare al imobilului, astfel cum rezultă din oferta existentă pe site-ul imobiliare.ro și identificată cu id-ul x, dar și a cutumelor existente în domeniu și aplicate de către societate clienților săi și că pârâții au refuzat plata de bună voie a comisionului; obligarea pârâților, în solidar, la plata unui comision de 4 % aplicat la prețul de tranzacție, respectiv din prețul de 2.200.000 euro, astfel cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/29.07.2016, având ca obiect cumpărarea de către pârâta S.C. C. S.R.L. a imobilului din Șos. x, Otopeni, Jud. Ilfov intabulat în CF nr. x a loc. Otopeni, Jud Ilfov și având număr cadastral x, reprezentând dublul comisionului la care aceasta era îndreptățită dacă pârâții își respectau obligația de informare a finalizării tranzacției și de plată a comisionului prevăzut la pct. 2, respectiv obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 88.000 euro echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plății și la plata dobânzii legale calculată de la data de 01.11.2016 și până la data plații efective a debitului conform art. 2101 C. civ. și obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2096-2102 C. civ., art. 1182, art. 1270 și urm. C. civ., art. 1014 C. civ. și art. 1446 C. civ.

Pârâții au depus întâmpinare prin care au solicitat, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în constatare și a excepției lipsei calității procesuale pasive a ambilor pârâți, arătând că nu au avut și nu pot avea calitatea de clienți ai reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 553 din 25 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.R.L, ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B. și S.C. C. S.R.L., ca neîntemeiată și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei în cuantum de 3.000 RON, constând în onorariu avocațial redus, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 1433 din 27 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu intimații-pârâți B. și C. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 553 din 25 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2018.

A fost anulată în parte sentința apelată cât privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. și, rejudecând această parte a cererii de chemare în judecată:

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul B..

A fost schimbată în parte soluția dată fondului pretențiilor de către prima instanță, în sensul că a fost admisă în parte cererea și a fost obligată pârâta S.C. C. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 88.000 euro.

Totodată a fost obligată pârâta S.C. C. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 7565 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a respins solicitarea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată în primă instanță, ca neîntemeiată.

A fost menținută în rest soluția Tribunalului.

A fost respinsă solicitarea intimaților-pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondată.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta C. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1433 din 27 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă C. S.R.L. se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea recursului, se arată că instanța de apel a reținut, în esență, că între A. S.R.L. și C. S.R.L. s-a încheiat un contract de intermediere și că subsecvent acestuia, C. S.R.L. în calitate de "client" era datoare a achita remunerația, astfel cum aceasta a fost "acceptată" (2% din preț), iar întrucât "clientul" nu și-a îndeplinit obligația de informare privind achiziționarea imobilului, devine incident art. 2101 C. civ. care stabilește obligația de a achita dublul remunerației.

Procedând în acest mod, apreciază recurenta, instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 2096 C. civ. referitoare la noțiunea contractului de intermediere, potrivit cărora intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă față de client să îl pună în legătură cu un terț, în vederea încheierii unui contract.

Or, C., arată recurenta, a fost terț, și nicidecum client al intermediarei A., fiind complet eronată încadrarea C. ca și client A. și este cu atât mai vătămătoare reținerea instanței de apel referitoare la faptul că "clientul nu și-a îndeplinit obligația de informare privind achiziționarea imobilului, devenind incident art. 2101 C. civ. care stabilește obligația de a achita dublul remunerației, nefiind dovedit că înțelegerea părților a fost altfel stabilită".

În opinia recurentei, instanța de apel nu a examinat de fapt cine era clientul și cine putea fi terțul față de intermedierea A. S.R.L..

În aplicarea definiției legale a contractului de intermediere (art. 2096 C. civ.) "client" al intermediarului A. S.R.L. putea fi cel mult vânzătorul 95 D. S.R.L., în timp ce C. S.R.L. era terțul ofertat.

Absența oricărui raport juridic între A. și C. S.R.L. e pusă în evidență și de faptul că intermediarul nu a emis niciodată o factură de comision (altfel spus nu a condus o contabilitate de angajament în care să reflecte comisionul ca venit), mulțumindu-se să emită o factură proforma abia cu data emiterii notificării din 24.10.2016, căreia recurenta i-a răspuns la 01.11.2016 exprimând o poziție de la care nu a variat sub nici un aspect, nici până în prezent.

Un terț, conchide recurenta-pârâtă, nu datorează intermediarului comision decât în măsura în care acesta acceptă în mod expres să-i devină deopotrivă client intermediarului.

Or, este de neconceput ca un terț oarecare, interesat de postarea online unui intermediar, să devină automat, potrivit soluției Curții de Apel, un client al intermediarului și să datoreze comision, fără ca intermediarul să aibă vreun minim mandat sau raport contractual cu terțul.

În speța de față, intermediarul A. ar putea cel mult pretinde un comision de la partea pentru care a acționat de facto (sau de iure), contractual sau extracontractual, ca agent, cum a și făcut-o de altfel în cauza paralelă, x/2018.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal anularea recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea acestuia, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 9 iunie 2021, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Atât recurenta-pârâtă C. S.R.L., cât și intimata-reclamantă A. S.R.L. au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Recurenta-pârâtă C. S.R.L. a susținut, în esență, că argumentele aduse prin cererea de recurs se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă C. S.R.L. din perspectiva criticilor indicate, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiului de drept invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), reține inexistența motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Se constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanța de control judiciar în fundamentarea acesteia.

În susținerea recursului au fost invocate formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Faptul că se indică anumite dispoziții legale (ex: art. 2101, art. 2096 C. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

În considerarea celor ce preced, constatând că argumentele recurentei nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1433 din 27 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-pârâte C. S.R.L. la plata sumei de 10000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1433 din 27 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 10000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L..

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2021.