ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 199/2022

HOTĂRÂRE

01.02.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 199/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 1 februarie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 octombrie 2020 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la recunoașterea și plata drepturilor salariale cu includerea unui spor la salariul de bază de 25%, corespunzător nivelului maxim de secretizare (SSID) pe care îl dețin reclamanții, în exercitarea funcției cu acces la informații clasificate, în condițiile legii, plata către reclamanți a diferențelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat de la data intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI la Legea cadru nr. 153/2017, respectiv 30 iulie 2020, și până la recunoașterea drepturilor de către pârât sau apariția unei modificări legislative, precum și pentru viitor, drepturi-actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală corespondentă, calculată de la data exigibilității sumelor până la data plății efective a drepturilor.

În ceea ce privește competența instanței, reclamanții au relevat că Tribunalul Dâmbovița este competent material și teritorial să judece prezenta cerere, având în vedere dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, coroborate cu dispozițiile art. 95 pct. 4 și ale art. 127 C. proc. civ., sens în care, potrivit competenței facultative în raport de calitatea părților, respectiv față de calitatea reclamantei F. de judecător al Curții de Apel București, aceasta revine uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate.

În drept, reclamanții au invocat Legea nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI la Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, dispozițiile art. 253 alin. (1) și (2), art. 266, art. 270, art. 272 și art. 275 din Codul muncii, Decizia nr. 685 din data de 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 594 din data de 14 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 917 din data de 15 noiembrie 2016, Decizia nr. 667 din data de 9 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din data de 19 ianuarie 2017, Decizia nr. 318 din data de 21 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din data de 23 iulie 2019, prevederile art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și cele statuate prin Decizia nr. 46 din data de 15 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite privind recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la acordarea sporului de confidențialitate judecătorilor, procurorilor și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din data de 16 iulie 2009.

Prin sentința civilă nr. 587 din 4 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, invocată din oficiu și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În motivarea soluției, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. pentru a se stabili competența în favoarea Tribunalului Dâmbovița, întrucât la data introducerii cereri de chemare în judecată, reclamanții își desfășurau activitatea în mod efectiv la Consiliului Superior al Magistraturii și nu la instanțele de judecată și parchetele de la care au fost aleși.

Prin urmare, instanța a concluzionat că potrivit normelor generale de competență teritorială cuprinse în art. 210 din Legea nr. 62/2011 și art. 269 din Codul muncii, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se soluționează de tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, în speță, competența de soluționare a cauzei apaține Tribunalului București, prezumându-se că cel puțin unul dintre reclamanți are domiciliul în raza teritorială a acestei instanțe.

Cauza a fost înregistrată la 28.04.2021 pe rolul Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub același număr.

Prin sentința civilă nr. 5015 din 22.06.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și, în consecință, s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În motivarea soluției, tribunalul a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 127 C. proc. civ., întrucât ceea ce afectează aparența de imparțialitate a instanței, în situația în care unul dintre reclamanți are calitatea de judecător la o instanță superioară, nu este faptul funcționării efective a părții în cadrul instanței superioare, competente să judece cauza, ci însăși calitatea acesteia de judecător la acea instituție.

Prin urmare, câtă vreme partea nu și-a pierdut această calitate, dispozițiile art. 127 C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile, instanța competentă să soluționeze cauza fiind Tribunalul Dâmbovița.

Dosarul a fost înregistrat la 3 decembrie 2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între Tribunalul București și Tribunalul Dâmbovița, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată formulată privește un conflict de muncă, prin care reclamanții, în calitate de judecători și procurori, membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, au solicitat recunoașterea și plata drepturilor salariale cuvenite prin includerea unui spor la salariul de bază.

Având în vedere dispozițiile art. 95 pct. 4, art. 100 și art. 127 alin. (1) C. proc. civ., reclamanții au introdus cererea de chemare în judecată la Tribunalul Dâmbovița, în virtutea calității de judecător la Curtea de Apel București a uneia dintre reclamante.

Potrivit dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ. "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea".

Legiuitorul a intervenit ca urmare a pronunțării Deciziei Curții Constituționale a României nr. 290/2018, de admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ., textele legale respective primind o nouă formulare prin Legea nr. 310/2018, de modificare și completare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., de strictă interpretare și aplicare, au o dublă semnificație și anume, pe de o parte instituie un caz de necompetență teritorială absolută a instanțelor la care își desfășoară activitatea judecătorul care are calitatea de reclamant al unei pricini și, pe de altă parte se prevede o prorogare legală de competență teritorială în favoarea uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate curții de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Curtea Constituțională a motivat că, de principiu, competența instituită prin aceste norme speciale este o expresie a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (2) și ale art. 124 însă, prin limitarea sferei sale de aplicare la instanța la care își desfășoară "efectiv" activitatea reclamantul-judecător, nu este aptă să acopere într-un mod complet, toate situațiile care pot, în mod rezonabil, apărea în cursul unei judecăți.

Astfel, cum corect a reținut Tribunalul București, măsura instituită prin art. 127 alin. (1) C. proc. civ. privind necompetența teritorială de ordine publică era incidentă în cauză, în măsura în care nu era cazul încetării din funcția de judecător al Curții de Apel București. Deși pe durata mandatului de membru C.S.M. - mandat limitat temporal - este suspendată activitatea de judecător în cadrul instanței, aplicarea art. 127 C. proc. civ. își păstrează rațiunea asigurării climatului de imparțialitate și obiectivitate, necesar soluționării cauzelor în conformitate cu legea și adevărul, fiind îndeplinită situația premisă a calității uneia dintre reclamante, de judecător al acestei instanțe.

În aceste condiții, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamanții au ales în mod corect să sesizeze dintre instanțele deopotrivă competente, aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate Curții de Apel București, respectiv Tribunalul Dâmbovița.

Față de considerentele anterior expuse, și prin raportare la dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.