ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1931/2021

Ședința publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la data de 20.03.2017, sub nr. x/2017, și, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pe pârâta G. S.A., cu citarea și a intervenientului forțat H., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata daunelor morale și materiale în următorul cuantum: pentru A. - soția persoanei decedate - 6346.77 RON daune materiale, reprezentând cheltuieli legate de decesul soțului acesteia și cheltuieli medicale pentru propria vătămare, 229,89 RON daune materiale reprezentând cheltuieli efectuate cu soluționarea dosarului penal,12.736 RON lunar (începând cu luna septembrie 2015 și până la redobândirea capacității de muncă) - reprezentând venitul mediu realizat în ultimul an anterior accidentului de 3000 dolari pe lună, calculat la cursul de 3,91 RON valabil la data de 21.09.2015, 800.000 RON daune morale pentru decesul soțului, 200.000 RON daune morale pentru propria vătămare și 100.000 RON - pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială; pentru B. - tatăl persoanei decedate - 3120,58 RON daune materiale, reprezentând cheltuieli de înmormântare legate de decesul fiului, 600.000 RON daune morale pentru decesul fiului; pentru C., mama vitregă a decedatului 400.000 RON daune morale pentru decesul lui B.; pentru I. persoanei decedate 800.000 RON daune morale pentru decesul tatălui; pentru E.-fiul persoanei decedate 800.000 RON daune morale pentru decesul tatălui; pentru K. persoanei decedate 800.000 RON daune morale pentru decesul tatălui; în privința cheltuielilor de judecată, reclamanții au arătat că le vor solicita pe cale separată.

Prin sentința civilă nr. 553/07.12.2017, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția Civilă în dosar nr. x/2017, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Cluj și s-a declinat competența materială de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Specializat Cluj; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, s-a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului la Curtea de Apel Cluj, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Prin regulatorul de competență - decizia civilă nr. 3/F/05.01.2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I-a civilă, în dosar nr. x/2017, s-a stabilit competența materială de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 719/2019 din 17 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Specializat Cluj a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de pârâtă; a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanții A., B., D., E., F. împotriva pârâtei S.C. G. S.A. și în contradictoriu cu intervenientul forțat H., și a obligat pârâta S.C. G. S.A. să achite în favoarea reclamantei A. următoarele sume: - daune materiale în cuantum de 6346,77 RON; - daune morale pentru decesul soțului în cuantum de 250000 de RON; -daune morale pentru propria vătămare în cuantum de 100000 de RON; a respins, ca neîntemeiate, pretențiile reclamantei A. având ca obiect plata de daune materiale în cuantum de 229,89 RON și plata unei prestații periodice, începând cu luna septembrie 2015; a obligat pârâta S.C. G. S.A. să achite în favoarea reclamantului B. următoarele sume: -daune materiale în cuantum de 3120,58 RON; -daune morale în cuantum de 150000 de RON; a obligat pârâta S.C. G. S.A. să achite în favoarea reclamanților D., E., F. suma de 250000 de RON, pentru fiecare reclamant în parte, cu titlu de daune morale, și a respins, ca neîntemeiate, pretențiile reclamantei C. împotriva pârâtei S.C. G. S.A. având ca obiect daune morale; a obligat pârâta S.C. G. S.A. să plătească reclamantei A. suma de 10322,05 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, și a luat act de intenția reclamanților de a solicita cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat pe cale separată.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 346/2020 din 28 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a admis apelul declarat de S.C. G. S.A. și apelul declarat de A., B., D., E. și F. împotriva sentinței civile nr. 719/17.04.2019 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a fost obligată pârâta S.C. G. S.A. să achite în favoarea reclamantei A. următoarele sume: -daune morale pentru decesul soțului în cuantum de 200.000 de RON; -daune morale pentru propria vătămare în cuantum de 170.000 de RON; a fost obligată pârâta S.C. G. S.A. să plătească reclamantei A., suma de 11.722,05 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la fond, și a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate; a respins apelul declarat de apelanta S.C. G. S.A. împotriva încheierii de ședință din data de 19.09.2018 și a încheierii de ședință din data de 31.10.2019 pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2017; a respins apelul declarat de C. împotriva sentinței civile nr. 719/17.04.2019, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2017, și a dispus darea în debit a apelantei A. cu suma de 1.756,77 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru stabilită pentru fond; a respins cererea apelantei S.C. G. S.A. privind obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, pârâta S.C. G. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei către instanța de apel spre rejudecare.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- pârâtă a relevat considerente ca și chestiuni prealabile, în referire la timbraj, admisibilitate, texte de lege și decizii aplicabile, raportat la data încheierii poliței RCA- 31.05.2015, cât și în raport de evenimentul rutier- 20.09.2015, sentința civilă nr. 719/2019 pronunțată de prima instanță de judecată și decizia nr. 346/2020 în urma soluționării apelului, și a criticat soluția instanței de apel ca nelegală, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că hotărârea este nemotivată cu privire la reclamanta A. privind acordarea daunelor morale în raport de prevederile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014, respectiv legislația și practica judiciară în domeniu; precum și cu privire la ceilalți reclamanți privind respingerea apelului pe daune morale în raport de prevederile art. 50 pct. 2 lit. d) NASF 23/2014, considerând că motivarea instanței nu îndeplinește criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. și art. 6 CEDO.

Astfel, susține recurenta-pârâtă, deși instanța de apel face trimitere la art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. 23/2014, în concret, nu se ține cont de jurisprudență și nu se face trimitere la niciun alt dosar, sens în care, această trimitere este strict formală și, cu toate că la o primă vedere, și fără a lectura apărările pârâtei, hotărârea pare motivată pe aspectul daunelor morale, în realitate‚ instanța de apel face abstracție chiar de esența apărărilor pârâtei (art. 50 din Norma A.S.F. 23/2014, cu referire la jurisprudența în materie.

În plus, mai susține recurenta- pârâtă, instanța de apel se comportă ca și cum nu ar fi existat apărări pe acest temei legal (art. 50 pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. 23/2014), contrar art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. și, cu toate că o parte a doctrinei apreciază că obligația de motivare nu presupune un răspuns detaliat la fiecare argument, CEDO, în Cauza Ruiz Torija c. Spaniei statuează că motivele decisive necesită un răspuns specific și explicit, iar pentru a răspunde în acest fel, în primul rând, instanțele trebuie să se raporteze la esența apărărilor părților (în speță, art. 50 lit. f) Norma A.S.F 23/2014 pe daune morale), evocând, totodată, și decizia nr. 422/2018 a I.C.C.J.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta- pârâtă a arătat, în esență, că hotărârea recurată este nelegală prin necorelarea daunelor morale în raport de practica judiciară din România în materie prin încălcarea dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) din Norma ASF 23/2014.

Recurenta-pârâtă consideră că prin refuzul de a aplica art. 50 pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d), instanța refuză de fapt să aplice singurele criterii obiective de individualizare a despăgubirilor, în rest ținându-se cont doar de criterii subiective de individualizare (pg. 23): consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale leazate, măsura în care aceste valori au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute de reclamantă, măsura în care i-a fost afectată viața familială, profesională și socială.

Contrar celor reținute de instanța de apel, susține recurenta-pârâtă, practica judiciară reprezintă un criteriu veritabil de individualizare a despăgubirii și este de dorit să se țină cont de aceasta pentru a nu se ajunge la situații de discriminare având în vedere egalitatea în fața legii, cât și pentru a întări încrederea în justiție, o practică unitară la nivel național fiind de dorit.

II.1. Apărarea formulată

Intimații- reclamanți A., B., C., D., E. Și F. au formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 30 octombrie 2020, prin care au solicitat anularea recursului formulat de pârâtă, ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii pronunțate în cauză de Curtea de Apel Cluj, ca fiind legală și temeinică.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 25 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți. Părțile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 17 iunie 2021, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată în ședință publică, la data de 30 septembrie 2021, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaților- reclamanți, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile formulate de recurenta- pârâtă prin primul motiv de recurs invocat sunt subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critici ce se găsesc a fi nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico- juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Așadar, acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

Aceasta se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea riguroasă a hotărârii judecătorești, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele cauzei, s-a realizat în mod corespunzător actul de justiție.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv, obligația instanței de motivare a deciziilor sale fiind singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

În cauză, cât privește pretinsa nemotivare a hotărârii recurate din perspectiva argumentelor invocate de recurenta- pârâtă cu privire la reclamanta A. în raport de prevederile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, respectiv, legislația și practica judiciară în materie; ori cu privire la ceilalți reclamanți, sub aspectul respingerii apelului pe daune morale în raport de prevederile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. 23/2014, Înalta Curte reține că acest argument nu poate fi reproșat instanței de apel din perspectiva unor vicii de motivare a soluției adoptate.

Contrar susținerilor recurentei- pârâte, instanța de apel a răspuns punctual și explicit aspectelor ce i-au fost deduse spre analiză, pornind de la acțiunea dedusă judecății și obiectul acesteia, până la argumentarea motivelor de fapt și de drept care au determinat-o să acorde reclamantei A. daunele morale, ori cu privire la ceilalți intimați- reclamanți, motivarea fiind una amplă, pe toate aspectele invocate de pârâta G., inclusiv, cu privire la prejudiciul moral generat intimaților, pentru considerentele expuse pe larg la paginile 20-26 din hotărâre și, inclusiv, din perspectiva dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. 23/2014.

Astfel, hotărârea recurată satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, în motivare regăsindu-se argumentele care au format convingerea instanței de apel cu privire la soluția pronunțată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar și neechivoc, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar, pe de altă parte, la prevederile legale invocate și cele aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că judecătorul cererii de apel a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și respectiv, a apărărilor, formulate de părți pe parcursul procesului, și a înlăturat, argumentat, motivele aduse de către apelanta- pârâtă în susținerea cererii sale de apel, reținându-se că motivul de casare analizat nu are în vedere regăsirea literală în conținutul hotărârii a tuturor susținerilor prin care apelanta a înțeles să convingă instanța de judecată.

Este de observat că, hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt și textele de lege incidente în cauză, reprezentând, așadar, o motivare în fapt și în drept a sentinței, instanța de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar.

De altfel,"considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul" (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă.

Motivarea clară și accesibilă a primei instanțe răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

De asemenea, se reține că nemulțumirea recurentei-pârâte valorificată în cadrul acestui motiv de casare rezultă și din faptul că instanța de apel nu ar fi analizat criticile formulate în apel cu privire la probele administrate în cauză, pentru stabilirea stării de fapt; nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ... Dacă argumentele și probele administrate de către părți au format convingerea instanței de apel în sensul soluției adoptate, și dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătorești, ca o garanție a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenției Europene.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului include, în esență, obligația instanțelor de a judeca și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenței date, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei și să dea un răspuns argumentelor juridice esențiale, care pot influența soluția ce ar putea fi pronunțată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Or, în speță, hotărârea instanței de apel este temeinic motivată, în fapt și în drept, atât prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât și prin prisma jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea de Apel Cluj a analizat toate criticile formulate de părți prin cererile de apel, cu privire la cuantumul daunelor materiale și morale acordate de către prima instanță. Din considerentele deciziei rezultă fără echivoc faptul că instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale acordate, în conformitate cu prevederile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., prin analizarea fiecărei probe în parte (înscrisuri și declarații de martor), corelarea logică a acestora și coroborarea probatoriilor, după cum rezultă din motivarea deciziei.

În ceea ce privește stabilirea valorii despăgubirilor morale, contrar celor susținute de recurentă, se constată că instanța de apel s-a raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, daunele morale acordate fiind stabilite concret, printr-o analiză atentă a împrejurărilor cauzei, dar și a prevederilor art. 50 pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. 23/2014, cu respectarea criteriilor generale și jurisprudenței în materie.

În acest sens, curtea de apel a făcut o analiză proprie a probelor și o reevaluare a prejudiciului suferit de intimații-reclamanți, precum și a sumelor care pot să conducă la o reparare a acestuia, astfel încât între despăgubire și prejudiciu să existe un raport rezonabil de proporționalitate, fără a se ajunge la situația îmbogățirii fără just temei, având în vedere suferințele încercate de către aceștia.

Așa fiind, instanța de apel a răspuns tuturor criticilor de nelegalitate și netemeinicie invocate de apelanta-pârâtă și și-a prezentat argumentele care au justificat soluția sa de reapreciere a cuantumului prejudiciului material și moral.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu incidența unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat susține, și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe aceste dispoziții legale vor fi respinse.

Instanței de apel nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligației de motivare în expunerea considerentelor care susțin criticile la care era obligată să răspundă, reaprecierea cuantumului prejudiciului moral fiind argumentată printr-o expunere clară și convingătoare, reținându-se însă, că cuantificarea daunelor morale se determină prin apreciere, ca urmare a aplicării în speță a criteriilor fundamentale în materie, consacrate de doctrină și jurisprudență.

În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, motivarea primei instanțe răspunzând argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind, astfel, identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocat, să nu-și găsească incidența în cauză.

În contextul arătat, faptul că recurenta-pârâtă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată de instanța de apel, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, recursul, prin prisma celui de-al doilea motiv de recurs invocat, subscris pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., se reține că recurenta- pârâtă G. S.A. a susținut încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, reproșând instanței necorelarea daunelor morale, în raport de practica judiciară în materie, prin încălcarea dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. 23/2014.

Referitor la daunele morale acordate, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a arătat că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru evaluarea prejudiciului moral.

Așadar, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor, în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată, și include o doză de aproximare.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Principiul care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte.

De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse intimaților-reclamanți urmare producerii evenimentului rutier, o asemenea suferință suportată ca urmare a recuperării îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat.

Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția însă, ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

Spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privința daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanțele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparație echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, fără să constituie, însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

Se impune a fi subliniat și faptul că stabilirea cuantumului daunelor morale implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, așadar, să țină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate și de principiul acoperirii integrale a acestuia.

Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane - dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 C. civ.) ca și componente ale dreptului la viață, apărat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate. Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, reținându-se ca suferințe morale frica, durerea, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 1 (dreptul la viață) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C. civ., existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În ce privește cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate pecuniar. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat.

Cât privește cuantumul daunelor morale acordate în speță, pe care recurenta-pârâtă îl consideră împovărător și prea mare, Înalta Curte reține că, aceste critici sunt nefondate, având în vedere că, prin considerentele deciziei, instanța de apel a argumentat soluția de acordare a despăgubirilor morale, soluție în sprijinul căreia a avut în vedere consecințele suportate de intimații-reclamanți în plan personal, social și psihologic și, nu în ultimul rând, a avut în vedere criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, criteriu consacrat, de asemenea, pe cale jurisprudențială.

Înalta Curte reamintește că, pentru a-și păstra caracterul de satisfacție echitabilă, despăgubirile acordate pentru daune morale trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-a îndurat sau le va îndura terța persoană păgubită.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că la stabilirea cuantumului despăgubirilor este necesar să se țină cont de importanța valorilor morale lezate și de tulburările care au afectat calitatea vieții intimaților- reclamanți.

Totodată, s-a avut în vedere faptul că acordarea unor sume de bani cu titlu de daune morale nu poate fi disociată de contextul economic și social în care părțile vătămate se află, ținând cont de faptul că aceasta nu trebuie să reprezinte o sursă de modificare substanțială a nivelului de trai, în caz contrar scopul avut în vedere de către legiuitor pentru acordarea unei sume de bani cu titlu de daune morale putând fi deturnat de la finalitatea sa.

Nu există limite minime sau maxime cu privire la repararea integrală a prejudiciului cauzat victimelor, legiuitorul lăsând posibilitatea instanțelor de judecată de a aprecia asupra cuantificării prejudiciului ținând cont de criteriile jurisprudențiale: vârsta victimei, natura și intensitatea leziunilor, consecințele negative fizice, psihice și sociale, posibilitățile de recuperare, existența prejudiciului estetic, etc., criterii pe deplin respectate de instanța de apel în speță.

În acest sens, curtea de apel a aplicat la situația de fapt din cauza dedusă judecății, rezultată din ansamblului probator administrat, criteriile care stau la baza stabilirii nivelului daunelor morale în astfel de situații, consacrate de jurisprudența din România, dar în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, stabilind cuantumul despăgubirilor în raport de aceste principii generale.

Așa fiind, față de cele mai sus arătate, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a procedat la o evaluare în abstract a acestora, ci a avut în vedere dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, dispoziții corect aplicate.

De asemenea, și criteriul fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, echitatea, a fost pe deplin și legal respectat de instanța de apel, care a trebuit să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură să permită celor prejudiciați anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Așa cum s-a arătat mai sus, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică, procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulație, precum și consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor privată, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate.

Or, instanța de apel a avut în vedere toate aceste criterii de apreciere a daunelor morale, așa cum au fost dezvoltate în jurisprudența instanțelor naționale și europene și în doctrină, cu trimitere la dispozițiile legale mai sus citate. Totodată, a indicat, prin raportare la cazul persoanelor care au suferit un prejudiciu din cauza unui accident de circulație, care sunt vătămările produse acestora, instanța făcând referire în considerentele hotărârii atacate la probele administrate în cauza de față.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că, instanța de apel a analizat toate motivele și argumentele invocate de părți, arătând considerentele care fundamentează hotărârea adoptată, cu referire la elementele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care conduc la soluția pronunțată, iară motivele reținute nu sunt contradictorii, hotărârea pronunțată răspunzând exigenței impuse de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a indica cu suficientă claritate motivele care stau la baza adoptării sale și de a examina efectiv aspectele esențiale care îi sunt supuse aprecierii.

Nemulțumirea recurentei- pârâte, cum că instanța de apel nu ar fi ținut cont de practica judiciară în materie, și care, în opinia recurentei, ar reprezenta un criteriu veritabil de individualizare a despăgubirii, este, așadar, nefondată și total eronată; pe de o parte, așa cum s-a arătat mai sus, instanța de apel s-a aliniat jurisprudenței în materie, atât cea națională, cât și europeană, iar, pe de altă parte, împrejurarea că instanța nu a ținut cont doar de hotărârile judecătorești depuse de recurentă, nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii astfel pronunțate, instanța fiind datoare să realizeze propriul examen, pentru a ajunge la o soluție corectă și echitabilă.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că instanța de apel, în mod legal, a considerat că sumele la care a dispus obligarea pârâtei cu titlu de daune morale apare ca fiind adecvată reparării prejudiciului moral suferit de către reclamanți.

Aspectele invocate de către recurenta- pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru toate considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă G. S.A., ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.., va obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatei- reclamante A. suma de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. G. S.A. împotriva deciziei civile nr. 346/2020 din 28 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. G. S.A. să plătească intimatei-reclamante A. suma de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2021.