ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 189/2021

Ședința publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 7 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta MAGENTA B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: obligarea pârâtei debitoare la plata sumei de 465.973,14 RON, reprezentând diferența de preț neachitată potrivit contractului de subantrepriză nr. x/20.08.2015, conform facturii seria x 16 nr. 126 din 22.08.2016; obligarea pârâtei la plata penalităților în cuantum de 0,01% pe zi de întârziere, calculate până la plata efectivă a debitului principal, conform art. 16.3 din contractul de subantrepriză mai sus menționat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1350 din C. civ., art. 192 și art. 194 din C. proc. civ.

Prin încheierea de cameră de consiliu din 25 noiembrie 2016, instanța a dispus, în temeiul art. 200 alin. (4) C. proc. civ., anularea celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, pentru neîndeplinirea obligației de a indica suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere până la momentul sesizării instanței, cu depunerea modului de calcul și achitarea taxei judiciare de timbru aferente valorii ce urma a fi precizată.

Prin sentința civilă nr. 2184 din 10 iulie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 370.515 RON, reprezentând diferență de preț a lucrărilor executate și menționate în factura fiscală seria x nr. x/22.08.2016. Totodată, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 7.310,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru achitată.

Împotriva sentinței sus-menționate, pârâta MAGENTA B. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 504/A/2019 din 21 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă împotriva sentinței civile nr. 2184 din 10 iulie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Totodată, a respins, ca nefondată, cererea intimatei-reclamante privind obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală.

Împotriva acestei decizii, pârâta MAGENTA B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. C., a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau că este fondată pe motive contradictorii ori străine de natura pricinii, precum și că a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a nomelor de drept material.

După expunerea relațiilor dintre părți și a parcursului litigiului, recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel pentru reținerea eronată în considerente a faptului că nu ar fi contestat în apel situațiile de lucrări ce au stat la baza emiterii facturii fiscale deduse judecății, situații întocmite de inginerul antreprenorului, respectiv de prepusul pârâtei.

În acest sens, recurenta a precizat că instanța de apel i-a încuviințat doar proba cu înscrisuri, constatând decăderea sa din dreptul de a solicita verificarea de scripte. De asemenea, a arătat că instanța de prim control judiciar nu a analizat în detaliu înscrisurile depuse în probațiune, între care corespondența purtată cu intimata-reclamantă, respectiv obiecțiile comunicate prin adresa din 10 august 2016, prin care i-a returnat intimatei-reclamante atât factura fiscală nr. x din 4 iulie 2016, cât și situațiile de lucrări.

În continuare, autoarea recursului de față a arătat că, la 22 august 2016, față de lipsa răspunsului intimatei-reclamante referitor la rectificarea facturii fiscale nr. x/04.07.2016, i-a transmis acesteia o nouă adresă cu privire la aprobarea situațiilor de lucrări și stornarea avansului.

Din perspectiva celor anterior expuse, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a reținut în considerentele deciziei atacate exclusiv susținerile intimatei-reclamante conform cărora, la 22 august 2016, a rectificat factura fiscală nr. x/04.07.2016 și a emis factura fiscală seria x 16 nr. 126/22.08.2016 în valoare totală de 465.973,14 RON.

De asemenea, a criticat motivarea curții, potrivit căreia "exigențele instituite de art. 7.2 din contract, deși au caracter formal, trebuie interpretate în contextul întregului contract, intenția părților fiind aceea de a supune la plată doar acele facturi care au la bază lucrări efectiv executate. Prin urmare, condiția impusă de această clauză contractuală nu vizează însăși existența obligației pârâtei de plată a prețului, ci are relevanță probatorie. Or, atât timp cât nu s-a contestat execuția corespunzătoare a lucrărilor de către intimata-reclamantă, acest aspect este considerat dovedit, iar simplul fapt că situațiile de lucrări nu îndeplinesc formalitățile convenite nu este suficient pentru a socoti neîntemeiate pretențiile reclamantei", susținând că instanța de apel a ignorat faptul că nu a fost stornată suma de 195.458 RON, plătită cu titlu de avans.

A mai susținut recurenta că, în contextul în care intimata-reclamantă nu a oferit nicio explicație cu privire la neconcordanța semnăturilor, instanța de apel i-a respins apelul fără să aibă în vedere că situațiile de lucrări reflectă verificarea din punct de vedere cantitativ a lucrărilor executate conform unui deviz și că, în urma aprobării situațiilor de lucrări, se întocmesc situațiile de plată, care stau la baza întocmirii facturii.

În final, recurenta-pârâtă a subliniat relevanța acestor înscrisuri și a susținut că ele trebuiau să însoțească factura înregistrată în contabilitate pentru a justifica suma facturată și a o îndreptăți pe reclamantă la plata acesteia.

Prin urmare, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante A. S.R.L. la 3 iulie 2019.

La 8 august 2019, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, fără să anexeze dovada efectuării acestor cheltuieli.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 19 august 2019, fără ca aceasta să formuleze răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a înțeles să își manifeste poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere.

Prin rezoluția din 23 septembrie 2020, a fost stabilit termen la 2 februarie 2021, în vederea examinării recursului, în complet de filtru.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția nulității recursului reținută prin raport, Înalta Curte urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în forma avută înainte de modificările aduse prin Legea nr. 310/2018, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puțin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, se constată că memoriul de recurs cuprinde o prezentare amplă a situației de fapt, o expunere a parcursului procesual, în care autoarea recursului a prezentat diverse aspecte pe care le-a relevat în etapele procesuale anterioare. În fapt, la o simplă analiză comparativă a cererii de apel și a memoriului de recurs, se constată că mare parte din memoriul de recurs (până la pct. iii) nu este altceva decât o reproducere a ceea ce s-a susținut/solicitat prin cererea de apel.

Singura critică ce vizează exclusiv decizia recurată se referă la faptul că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit împrejurarea că autoarea prezentului demers judiciar nu a contestat în apel situațiile de lucrări ce au stat la baza facturii fiscale deduse judecății. În susținerea respectivei critici, recurenta a arătat că, în faza de apel, în probatoriu, a fost încuviințată doar proba cu înscrisuri, instanța constatând decăderea apelantei-recurente din dreptul de a solicita verificarea de scripte și fără a analiza în detaliu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, astfel încât, potrivit celor susținute de recurentă, instanța a avut în vedere doar susținerile intimatei reclamante. Totodată, autoarea prezentului demers judiciar apreciază că, prin respingerea cererii de verificare de scripte, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că situațiile de lucrări reflectă verificarea din punct de vedere cantitativ a lucrărilor executate, conform unui deviz.

Având în vedere că recurenta-pârâtă nu aduce în discuție motive de nelegalitate, ci își exprimă nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a procedat la administrarea și aprecierea probatoriului, Înalta Curte reține că susținerile formulate se circumscriu exclusiv laturii de temeinicie, necenzurabile în recurs prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Așadar, spre deosebire de calea ordinară de atac a apelului, recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, adică fără posibilitatea de a se determina o nouă judecată în fond a pricinii, în care instanța de recurs examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind obligatoriu ca autorul să își exprime nemulțumirea în condițiile stabilite de lege.

Prin urmare, chiar dacă autoarea recursului a indicat drept motive de recurs cele corespunzătoare pct. 6 și 8 ale ar. 488 alin. (1) C. proc. civ., niciuna din criticile formulate nu se circumscrie motivelor de casare indicate, dar nici altor motive de nelegalitate.

Astfel, având în vedere că recurenta și-a întemeiat calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut în art. 488 pct. 6 vizează ipoteze variate: nemotivare, motivare insuficientă sau motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Recurenta încearcă să combată ceea ce a reținut instanța de apel, și anume faptul că autoarea recursului nu a contestat în apel situațiile de lucrări ce au stat la baza facturii fiscale deduse judecății, susținând faptul că a arătat și depus la dosar care i-au fost obiecțiile comunicate intimatei-reclamante atunci când a returnat acesteia atât factura fiscală nr. x din 04.07.2016, cât și situațiile de lucrări.

În realitate, Înalta Curte constată că obiecțiile recurentei, conform propriilor susțineri, de altfel, vizau aspecte de ordin formal, procedural (semnătură/stampilă) a facturilor emise de subantreprenor, obiecții care purtau inclusiv asupra situațiilor de lucrări care însoțeau facturile respective.

Faptul că aceste obiecțiuni de ordin formal/procedural vizau inclusiv situațiile de lucrări nu înseamnă că autoarea recursului de față a contestat însuși conținutul situațiilor de lucrări prezentate. Altfel spus, nu a invocat neexecutarea lucrărilor sau caracterul necorespunzător al acestora.

Mai mult, se constată că instanța de apel a analizat apelul recurentei nu numai din perspectiva aspectelor formale învederate de aceasta, asimilând și analizând, totodată, obiecțiunile acesteia față de nerespectarea prevederilor art. 7.2 din contract și ca o excepție de neexecutare a contractului.

Relevant în acest sens este ultimul paragraf de la pagina 6 din decizia recurată, în care instanța de apel a reținut faptul că "Exigențele instituite de art. 7.2 din contract, deși au caracter formal, trebuie interpretate în contexul întregului contract, intenția părților fiind aceea de a supune la plată doar acele facturi care au la bază lucrări efectiv executate. ………………, iar simplul fapt că situațiile de lucrări nu îndeplinesc formalitățile convenite nu este suficient pentru a socoti neîntemeiate pretențiile reclamantei."

Mai reține Curtea că "……., excepția de neexecutare invocată de către apelanta-pârâtă prin raportare la nerespectarea prevederilor art. 7.2 din contract trebuie analizată prin prisma dispozițiilor art. 1556 alin. (2) C. civ. din 2009, conform cărora executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a prestației neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credințe. Or, în condițiile în care nu s-a reclamat neexecutarea lucrărilor de către intimată, caracterul defectuos al acestora și, mai mult, astfel cum a reținut prima instanță, nefiind contestat în cauză, apelanta-pârâtă a primit integral prețul de la beneficiarul final, apare ca fiind contrar bunei-credințe refuzul acesteia de a achita suma cuvenită reclamantei. Apelanta-pârâtă contestă, sub aspect formal, situațiile de lucrări atașate facturii fiscale de către intimata-reclamantă, însă s-a folosit, la rândul său, de aceste lucrări față de beneficiarul final, încasând prețul integral de la acesta, astfel că în mod evident atitudinea apelantei-pârâte nu poate fi considerată ca fiind una caracterizată prin bună-credință. În plus, deficiențele formale invocate de către apelanta-pârâtă, chiar reale de ar fi, sunt de mică însemnătate, atât timp cât prestația principală (execuția lucrărilor) a fost îndeplinită de către intimata-reclamantă integral, în mod corespunzător și la timp."

În altă ordine de idei, criticile formulate de recurentă nu pot fi circumscrise nici celuilalt motiv de casare indicat, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Se constată că motivul de casare a fost invocat pur formal, fără a se arăta, în concret, care ar fi normele de drept material pretins încălcate sau greșit aplicate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

Așa fiind, Înalta Curte reține că recurenta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită, astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Reținând că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte constată că, nefiind motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că autoarea recursului nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă MAGENTA B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. C., împotriva deciziei civile nr. 504/A/2019 din 21 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs conform art. 494 C. proc. civ., instanța supremă constată că intimata nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinarea la recurs.

Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L. privind obligarea recurentei-pârâte MAGENTA B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. C. la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă MAGENTA B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. C., împotriva deciziei civile nr. 504/A/2019 din 21 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 februarie 2021.