ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1852/2021

HOTĂRÂRE

23.09.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1852/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale la 17 iunie 2020, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători S.A. prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Craiova, în contradictoriu cu pârâtul A. a solicitat instanței obligarea acestuia la plata sumei de 43.025 RON, cu TVA, sumă actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală până la efectuarea plății, reprezentând prejudiciul adus unității, reprezentând cheltuieli ocazionate de formarea profesională, conform art. 6.2.5 și art. 6.2.6. lit. a) din actul adițional la CIM, privind formarea profesională nr. x/2018.

Prin sentința nr. 2605/2020 din 5 noiembrie 2020, Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția de necompetență teritorială a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în privința competenței teritoriale, Codul muncii derogă de la dreptul comun (art. 107 C. proc. civ.), în sensul că aceasta nu aparține instanței de la domiciliul pârâtului, ci celei de la domiciliul sau reședința reclamantului, iar în cazul în care, calitatea de reclamant o are angajatorul, competența teritorială aparține doar tribunalului de la sediul său.

În acest context, se arată că Înalta Curte a apreciat într-o soluție de speță, că sediul reclamantei societate comercială vizat de art. 269 Codul muncii este sediul principal al societății, independent de existența unor sedii secundare și chiar dacă raportul juridic dedus judecății s-a derulat la o sucursală a societății reclamante.

Cu toate acestea, ori de câte ori actele normative se referă la "sediul" persoanei juridice, legiuitorul are în vedere doar sediul principal, iar atunci când au fost vizate desmembrămintele fără personalitate juridică s-a referit la acestea în mod clar și neechivoc, fie prin identificarea uneia ori a alteia dintre acestea, fie prin folosirea sintagmei "sedii secundare".

Astfel, dacă legiuitorul ar fi intenționat stabilirea competenței și în funcție de eventualele desmembrăminte ar fi inserat această posibilitate în chiar conținutul normei din art. 269 alin. (2) Codul muncii.

Pe rolul secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București cauza a fost înregistrată la 15 decembrie 2020.

Prin sentința civilă nr. 1845 din 12 martie 2021, Tribunalul București, secția VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dolj, reținând incidența dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competență între Tribunalul Dolj și Tribunalul București s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 18 iunie 2021, pentru soluționarea conflictului de competență.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între instanțele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea prezentei cereri, Înalta Curte constată că art. 269 alin. (2) din Codul muncii reglementează din punct de vedere teritorial competența de soluționare a conflictelor de muncă, aceasta aparținând instanței în a cărei circumscripție se află domiciliul, reședința sau sediul reclamantului, iar potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În acest context, se reține că litigiul reprezintă un conflict individual de muncă, în sensul art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, întrucât are ca obiect plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat de salariați, prin îndeplinirea necorespunzătoare sau prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă dintre părți.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta SNTFC CFR CĂLĂTORI - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Craiova a indicat, ca sediu, pe cel situat în municipiul Craiova unde se află sediul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar de Călători Craiova, care reprezintă o subunitate fără personalitate juridică a societății.

Textul legal ce reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă nu cuprinde în mod expres mențiuni referitoare la sediul principal sau secundar al societății reclamante, astfel că, în lipsa unor dispoziții în sensul de a se avea în vedere sediul principal al angajatorului, de vreme ce societatea reclamantă a ales să se judece la instanța în circumscripția căreia se află sediul unei subunități ale sale, instanței respective îi aparține competența de soluționare a pricinii.

Prin urmare, având în vedere că la data introducerii acțiunii reclamanta și-a indicat sediul din municipiul Craiova al unei subunități ale sale, unde de altfel s-au desfășurat raporturile de muncă cu pârâtul salariat, în raza instanței ce a fost mai întâi învestită, iar sediul subunității constituie sediu al reclamantei, întrucât reprezintă locul unde se desfășoară activitatea, în teritoriu a reclamantei, Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Craiova nefiind o persoană juridică distinctă, terț față de raportul de muncă încheiat cu pârâtul, ci este o entitate aflată în componența societății reclamante, se constată că, fiind prima instanță învestită cu soluționarea cauzei, aparține Tribunalului Dolj competența de soluționare, în temeiul art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, competența teritorială aparține Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.