ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1590/2021

HOTĂRÂRE

22.06.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1590/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la 17 august 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. CĂLĂTORI" - S.A. prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Craiova a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 308,19 RON, suma actualizată la data plății, reprezentând prejudiciu adus unității, contravaloare a 104 minute întârziere, ca urmare a întârzierii trenului nr. 9360 din data de 09.03.2020, potrivit raportului de cercetare nr. x/02.04.2020 și Notei de constatare și evaluare a pagubei nr. x/11.05.2020.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 254 alin. (1) din Codul Muncii și pe art. 250 din C. proc. civ.

La termenul din 7 octombrie 2020, instanța, din oficiu, a invocat și a pus în discuția părților excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Olt în soluționarea cauzei.

Prin sentința nr. 578/2020 din 07 octombrie 2020, Tribunalul Olt, secția I Civilă - Complet specializat în conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Totodată, evocând și dispozițiile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", a constatat faptul că, în speță, sediul reclamantei este în municipiul Craiova, județul Dolj, așa cum este menționat în cererea de chemare în judecată, motiv pentru care instanța a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Dosarul declinat a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj la data de 2 noiembrie 2020, sub același număr de dosar.

Prin sentința nr. 168/2021 din 20 ianuarie 2021, Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței în a cărei rază teritorială reclamantul își are domiciliul sau reședința, arătând că aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, însă numai în măsura în care reclamantul are calitatea de salariat și are locul de muncă în raza altei instanțe decât cea de la domiciliu.

Așadar, reținând faptul că, în materia litigiilor de muncă, este prevăzută o competență teritorială alternativă, între instanța de la domiciliul/reședința reclamantului și cea de la locul de muncă al acestuia, instanța a constatat faptul că sediul reclamantei este situat în București și nu în Craiova.

Instanța a mai arătat că, deși cererea de chemare în judecată este formulată prin Sucursala Regională C.F. Craiova, acest fapt nu este de natură să confere calitatea de reclamant acesteia din urmă și, prin urmare, să atragă competența teritorială a Tribunalului Dolj.

Totodată, a precizat că, în Capitolul II din C. proc. civ. care reglementează competența teritorială, la art. 109 din Cod, este prevăzut un singur caz în care competența aparține instanței locului în care o persoană juridică de drept privat are un dezmembrământ fără personalitate juridică, cum este cazul sucursalelor și anume, atunci când cererea de chemare în judecată este formulată împotriva unei astfel de persoane (sucursala având calitatea de pârâtă), pentru obligațiile ce urmează să fie executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.

A mai reținut că norma de competență cuprinsă în art. 269 alin. (2) are caracter special și derogatoriu de la dreptul comun, competența revenind exclusiv instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședinta reclamantul, părțile neputând-o înlătura.

În consecință, față de obiectul dedus judecății și reținând că sediul reclamantei este în București, Sucursala Regională C.F. Craiova fiind doar un dezmembrământ fără personalitate juridică, instanța a apreciat că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului București, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 269 din Codul Muncii coroborat cu art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Conflicte de Muncă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 18 martie 2021, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 3223 din 6 mai 2021, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că prezentul litigiu reprezintă un conflict individual de muncă, în sensul art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, întrucât are ca obiect plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat de salariați, prin îndeplinirea necorespunzătoare sau prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă dintre părți.

S-a mai reținut că prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii reglementează din punct de vedere teritorial competența de soluționare a conflictelor de muncă, aceasta aparținând instanței în a cărei circumscripție se află domiciliul, reședința sau sediul reclamantului, iar, conform art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Cu referire la cererea de chemare în judecată, instanța de conflict a mai reținut că reclamanta S.N.T.F. C. civ..F.R. CĂLĂTORI - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Craiova a indicat ca sediu pentru comunicarea actelor de procedură pe cel situat în municipiul Craiova unde, potrivit actelor dosarului și susținerilor din cererea de învestire a instanței, se află sediul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar de Călători Craiova, subunitate fără personalitate juridică a societății.

Totodată, apreciind că dispozițiile legale care reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă nu cuprind în mod expres mențiuni referitoare la sediul principal sau secundar al societății reclamante, instanța de conflict a statuat că, de vreme ce societatea reclamantă a ales să se judece la instanța în circumscripția căreia se află sediul unei subunități, competența de soluționare a pricinii îi aparține instanței respective.

Așadar, în considerarea faptului că, la data introducerii acțiunii, reclamanta a indicat sediul unei subunități din municipiul Craiova unde, de altfel, s-au desfășurat raporturile de muncă cu pârâtul salariat, iar sediul subunității constituie sediu al reclamantei, întrucât reprezintă locul unde se desfășoară activitatea în teritoriu a reclamantei, Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Craiva nefiind o persoană juridică distinctă, terț față de raportul de muncă încheiat cu pârâtul, ci este o entitate aflată în componența societății reclamante, instanța de conflict a statuat că, în lumina dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Dolj.

Totodată, constatând existența conflictului negativ de competență, în temeiul art. 133 și următoarele din C. proc. civ., a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării incidentului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 21 mai 2021, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe aflate în conflict - Tribunalul Dolj și Tribunalul București - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că litigiul de față, având ca obiect cererea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători"- S.A. prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Craiova, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Pentru stabilirea competenței în cauza de față, sunt relevante dispozițiile art. 269 Codul Muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul Muncii, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul Muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea că textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În speță, însă, trebuie determinată norma de competență teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii.

Cu toate acestea, în ceea ce privește conflictul de competență ivit între Tribunalul Dolj și Tribunalul București, Înalta Curte reține că, potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ., "în funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru".

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noțiunea de "sediu", utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei mențiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

Mai mult, cererea de chemare în judecată a fost formulată de Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători"- S.A. prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Craiova, în contradictoriu cu pârâtul A., angajat la S.R.T.F.C. Craiova, Depoul Pitești- SELC Craiova, în funcția de mecanic locomotivă-automotor, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Olt.

Cu toate că, în decizia de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Tribunalul Dolj a exclus posibilitatea de aplicare a dispozițiilor art. 109 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că, față de prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., fiind în situația unei persoane juridice de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică, sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 109 C. proc. civ.

Așadar, existând un raport de muncă derulat pe raza sediului respectivului dezmembrământ, în considerarea ipotezelor prevăzute de dispozițiile art. 109 C. proc. civ., respectiv, "pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta", Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței în circumscripția căreia își are sediul sucursala reclamantă la care era angajat pârâtul.

Stabilirea acestei competențe răspunde în egală măsură atât dezideratului unei bune administrări a justiției, cât și interesului pârâtului, care, prin eliminarea impedimentului distanței geografice, își poate susține apărarea la o instanță cât mai apropiată de domiciliul său, fiind, astfel, create și premisele unui proces echitabil, în care dreptul la apărare să fie unul efectiv pentru ambele părți.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.