ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1848/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 21 august 2020 sub nr. x/2020 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta CASA DE PENSII SECTORIALA A MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE a solicitat obligarea acesteia la actualizarea pensiei militare de serviciu de care beneficiază potrivit H.G. nr. 1/01.02.2017, art. 60 din Legea nr. 223/2015 și a Procedurii de actualizare a pensiilor aprobată prin Ordinul M.A.I. nr. 31/2016; plata tuturor diferențelor de pensie rezultate din actualizare, sume ce vor fi actualizate cu rata indicelui de inflație și plata dobânzii legale, începând cu data de 1 februarie 2017, până la data plății efective a drepturilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6497 din 19 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a respins ca neîntemeiate excepția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Casa de Pensii sectorială a M.A.I.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta CASA DE PENSII SECTORIALĂ A MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE.

Împotriva acestei sentințe și a cererii de sesizare a Curții Constituționale reclamantul A. a formulat apel.

Prin încheierea din 2 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, prin raportare la art. 1 alin. (3) și (4), art. 16, art. 124 și art. 126 din Constituție, la Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și la practica Curții Constituționale a României, ridicată de apelantul A..

Împotriva acestei încheieri, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

In ceea ce privește respingerea cererii de sesizare a CCR cu privire la decizia nr. 15/17.02.2020 a I.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum si a art. 30 alin. (6), art. 48 alin. (1) pct. 9 din Lg. nr. 330/2009, art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Lg. nr. 285/2010, sub aspectul încălcării art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 108, art. 1 15, art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituție, recurentul arată următoarele:

Contrar celor decise de instanța de apel, în sensul că cererea de sesizare a CCR este inadmisibilă, recurentul susține că cererea de sesizare a CCR este admisibil, deoarece dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se invocă sunt incidente în cauză.

Astfel, în opinia sa, sesizarea CCR se impune cu prisosința și pentru faptul că în alte cazuri similare instanțele de judecată au pronunțat hotărâri definitive prin care au acordat polițiștilor/jandarmilor (implicit și pensionarilor militari din aceste structuri), drepturi conform art. 1 din H.G. nr. 1/2017.

Așadar, sesizarea CCR se impune deoarece, atât tribunalul cât și pârâta Casa de pensii, au motivat respingerea acțiunii, susținând faptul că H.G. nr. 1/2017 nu se aplică nici la polițiștii activi, iar în subsidiar nici la pensionarii militari, pe motiv că în salariul de funcție al polițiștilor (inclusiv la pensionari) au fost introduse în salariul din decembrie 2009 sporuri și alte adaosuri salariale.

Astfel, între actele normative a căror neconstituționalitate a fost invocată de reclamant și cele pe baza cărora instanța a respins acțiunea, exista o strânsă legătură cu prezenta cauză.

În acest sens, recurentul arată că respingerea acțiunii de către tribunal fără ca instanța de fond să ia în dezbatere cererea de sesizare a CCR cu excepția de neconstituționalitate, precum și respingerea de către instanța de apel a cererii de sesizare a CCR ca inadmisibilă este nelegal, deoarece actele normative a căror neconstituționalitate a fost invocată și pentru care, în alte cauze similare, același tribunal a sesizat deja CCR, având legătură de cauzalitate cu soluționarea prezentului dosar.

Așadar, respingerea de către instanța de apel ca inadmisibilă a cererii de sesizare a CCR este nelegală, deoarece cererea reclamantului întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată:

Astfel, prima condiție de admisibilitate, "aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți, sau din oficiu, de către instanță ori de procuror în cauzele în care participă" este îndeplinită, deoarece excepția de neconstituționalitate a fost ridicat în fata Tribunalului București, ca instanța de fond, precum și în fata curții de apel.

In ceea ce privește a doua condiție de admisibilitate, "excepțiile ridicate să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare" se constată că și această condiție este îndeplinită.

Excepțiile invocate vizează neconstituționalitatea modului în care ÎCCJ-CDCD a interpretat unele dispoziții legale privind modul de salarizare al polițiștilor - în contradicție vădită cu cele dispuse de legiuitor - prin H.G. nr. 1/2017 și, contrar practicii curente a CCR în ceea ce privește introducerea în salariul de funcție al polițiștilor (echivalentul salariului minim brut pe țară garantat în plată) a unor sporuri și adaosuri salariate tranzitorii care nu mai au baza legala din 1 ianuarie 2010 și nu mai constituie drepturi fundamentale.

In ceea ce privește a treia condiție de admisibilitate, "să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale, printr-o decizie anterioara a Curții Constituționale", se constată că și această condiție este îndeplinită, întrucât până în prezent nu a fost pronunțată de către CCR nicio decizie prin care să se constate neconstituționalitatea deciziei ICCJ-CDCD nr. 15/17.02.2020 și nici a actelor normative invocate de reclamant.

Analizând a patra condiție de admisibilitate, conform căreia "dispoziția legală a cărei neconstituționalitate a fost invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei" se constata că și această condiție este îndeplinită.

În acest context, se susține că atât decizia ICCJ-CDCD, precum și actele normative ale căror neconstituționalitate a fost invocată au legătură cu soluționarea cauzei, deoarece atât pârâta, cât și instanța de fond, au motivat respingerea acțiunii/apelului în sensul că sporurile/adaosurile salariate tranzitorii (abrogate din 1 ianuarie 2010) sunt drepturi fundamentale care sunt incluse în salariul de funcție și după data de 1 februarie 2017, cu toate că Guvernul a dispus prin H.G. nr. 1/2017 să nu mai fie avute în vedere la stabilirea salariului minim brut pe țară garantat în plată.

În cauză, recurentul face vorbire despre considerentele Deciziei I.C.C.J. -CDCD nr. 15/2020, considerând că aceasta este neconstituțională și contrară deciziilor Curții Constituționale prin care s-a clarificat că doar dreptul principal lunar reprezintă drept fundamental, aflat sub protecția art. 41 din Constituție, nu însă și drepturile secundare ale salariului de bază, prezentând decizii pronunțate de CCR prin care au fost analizate drepturile salariale.

Față de cele expuse, recurentul solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și sesizarea Curții Constituționale pentru judecarea excepției de neconstituționalitate a Deciziei nr. 15/17.02.2020, art. 30 alin. (6), art. 48 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 330/2009, art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, sub aspectul încălcării art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 108, art. 115, art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituție.

In ceea ce privește respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a CCR și cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, pentru încălcarea art. 1 alin. (3) și (4), art. 16, art. 124, art. 126 din Constituție, a deciziei CCR nr. 794/2016 și a practicii CCR.

Mai susține recurentul că, la nivelul țării există patru hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care polițiști/jandarmi au câștigat definitiv astfel de acțiuni, având ca obiect H.G. nr. 1/2017, al căror conținut îl prezintă în continuare.

Astfel, prin refuzul aplicării celor patru hotărâri judecătorești pentru toți salariații/pensionarii, instanța de fond/apel a încălcat decizia CCR nr. 794/2016 care statuează că drepturile salariale stabilite prin hotărâri judecătorești definitive trebuie să se aplice în mod nediscriminatoriu tuturor salariaților.

Având în vedere faptul că instanța nu a ținut cont și de prevederile deciziei CCR nr. 794/2016 și de cele patru hotărâri judecătorești definitive prin care au fost acordate drepturi salariale conform H.G. nr. 1/2017, recurentul solicită sesizarea CCR și cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale, pentru încălcarea art. 1 alin. (3) și (4), art. 16, art. 124, art. 126 din Constituție, a deciziei CCR nr. 794/2016 și a practicii CCR.

În continuare, recurentul susține că cererea sa privind sesizarea CCR întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată:

Astfel, prima condiție de admisibilitate, "aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți, sau din oficiu, de către instanței ori de procuror în cauzele în care participă", este îndeplinita, deoarece excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în fata Curții de Apel București, ca instanța de apel.

In ceea ce privește a doua condiție de admisibilitate, "excepțiile ridicate să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanța ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare", se constată că și această condiție este îndeplinită.

In ceea ce privește a treia condiție de admisibilitate, "să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale, printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale", se constată că și această condiție este îndeplinită.

Analizând a patra condiție de admisibilitate, conform căreia "dispoziția legală a cărei neconstituționalitate a fost invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei", se constata că și această condiție este îndeplinită.

În acest context, recurentul susține că actul normativ a cărui neconstituționalitate a fost invocată are legătură cu soluționarea cauzei, deoarece atât pârâta, instanța de fond și cea de apel, au motivat respingerea acțiunii în sensul că sporurile/adaosurile salariale tranzitorii (abrogate din 1 ianuarie 2010) sunt drepturi fundamentale care sunt incluse în salariul de funcție și după data de 1 februarie 2017, cu toate că Guvernul a dispus prin H.G. nr. 1/2017 să nu mai fie avute în vedere la stabilirea salariului minim brut pe țară garantat în plată.

Față de aceste aspecte, recurentul solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și sesizarea Curții Constituționale pentru judecarea excepției de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

Analizând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Într-o primă critică, recurentul susține greșita respingere a cererii de sesizare a CCR cu privire la decizia nr. 15/17.02.2020 a I.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și a art. 30 alin. (6), art. 48 alin. (1) pct. 9 din Lg. nr. 330/2009, art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Lg. nr. 285/2010, sub aspectul încălcării art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 108, art. 115, art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituție.

Această critică se impune a fi respinsă, din perspectiva dispozițiilor art. 483 alin. (1) și (4) C. proc. civ., întrucât obiectul hotărârii atacate a vizat cererea de sesizare a CCR cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, pentru încălcarea art. 1 alin. (3) și (4), art. 16, art. 124, art. 126 din Constituție, a deciziei CCR nr. 794/2016 și a practicii CCR.

Așadar, critica evocată de recurent a făcut obiectul hotărârii instanței de fond, soluționat prin sentința civilă nr. 6497 din 19 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, context în care se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară ce are ca obiect hotărârea prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și este limitat numai la motivele de nelegalitate ale hotărârii instanței de apel, iar din această perspectivă critica formulată nu poate fi suspusă analizei instanței de recurs.

Intr-o altă critică, recurentul susține greșita respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a CCR cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, pentru încălcarea art. 1 alin. (3) și (4), art. 16, art. 124, art. 126 din Constituție, a deciziei CCR nr. 794/2016 și a practicii CCR.

Prealabil analizării acestei critici, se constată că recurentul nu a încadrat în drept critica evocată, iar din analiză se constată incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin urmare, nu se poate susține cu temei faptul că instanța de apel nu ar fi soluționat în mod corect aceste critici, întrucât în mod legal s-a apreciat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile cerute de Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, având în vedere că aceasta nu privește neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții din legi sau din ordonanțe care să aibă legătură cu soluționarea cauzei, reținând că prevederile art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 nu au legătură cu prezenta cauză.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurent să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acesta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 2 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 2 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în contradictoriu cu intimata CASA DE PENSII SECTORIALA A MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2021.