ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1794/2021

HOTĂRÂRE

22.09.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1794/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competență se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2019, reclamantul SINDICATUL ACORD TÂRGU MUREȘ, în numele și pentru membrii de sindicat menționați în listele de împuterniciri anexate, A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., care își desfășoară activitatea în cadrul GGG. și a Creșei Sinaia, membri ai Sindicatului ACORD, în temeiul prevederilor art. 28 din Legea sindicatelor nr. 62/2011, a formulat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea pârâtei DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI SECTOR 2, prin hotărârea ce se va pronunța: 1. obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la calculul și plata în favoarea reclamanților a despăgubirilor bănești stabilite ca diferență între nivelul salariilor compus din salarii de bază prevăzute de Anexa nr. 1 pct. 3 din Legea nr. 250/2016, majorate ulterior conform art. 1 din HGR1/2017, art. 1 HGR nr. 846/2017 și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și nivelul sporurilor specifice activității calculate la noile salarii de bază astfel rezultate și drepturile salariate plătite efectiv de pârâtă, începând cu 01.12.2016 și până la data de 01.08.2018; 2. obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la calculul și plata în favoarea reclamanților care au calitatea de personal administrativ a despăgubirilor bănești stabilite ca diferență între nivelul de salarizare compus din salarii de bază cuvenite potrivit dispozițiilor art. 1 din HGR 1/2017, art. 1 din O.U.G. nr. 2/2017 și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 284/2010 și nivelul sporurilor specifice activității calculate la noile salarii de bază astfel rezultate și drepturile salariate plătite efectiv de pârâtă, începând cu 01.12.2016 și până la data de 01.07.2017; 3. actualizarea sumelor de bani prevăzute la petitele 1 și 2 ale acțiunii cu indicele de inflație aferent perioadei de la care trebuiau acordate drepturile solicitate și până la data plății lor efective și cu dobânda legală penalizatoare aferentă aceleași perioade; 4. obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că membrii săi de sindicat au calitatea de salariați ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 2, reclamându-se, în esență, că salariile de bază ale acestora, precum și sporurile, nu au fost calculate în mod corect, raportat la prevederile Legii 250/2016, Legii nr. 153/2017 coroborate cu H.G. nr. 1/2017 și H.G. nr. 846/2017.

Prin sentința civilă nr. 1131 din 26 mai 2020, Tribunalul București, secția A VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș.

Pentru a hotărî astfel, la termenul de judecată din data de 26 mai 2020, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale reținând, în esență, în aplicarea art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii, modificat prin Legea nr. 2/2013 și art. 210 din din Legea nr. 62/2011 republicată, modificat prin Legea nr. 2/2013, că, în materia conflictelor de muncă, competența teritorială de soluționare a cauzei a fost reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței.

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii, legiuitorul a stabilit care sunt criteriile obiective în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului.

După redarea dispozițiilor art. 28 alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 62/2011 republicată, tribunalul a reținut că, întrucât, în speță, reclamantul SINDICATUL ACORD TÂRGU MUREȘ a formulat acțiunea în numele și pentru membrii de sindicat menționați în listele de împuterniciri anexate, competența teritorială de soluționare a cauzei se va determina în raport de sediul sindicatului reclamant.

Sub acest aspect, Tribunalul a avut în vedere că deși în cererea de chemare în judecată reclamantul SINDICATUL ACORD TÂRGU MUREȘ și-a indicat sediul în București, str. x, totuși din sentința civilă nr. 3005/19 iunie 2017 pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș, depusă, în copie, la filele nr. x din vol. I al dosarului, rezultă că sediul SINDICATULUI ACORD TÂRGU MUREȘ este în Tg. -Mureș, str. x, jud. Mureș.

Împrejurarea că, prin sentința civilă indicată au fost autorizate modificările privitoare la statut referitoare la deschiderea unui sediu secundar în București, str. x, România, nu este de natură să conducă la stabilirea competenței teritoriale de soluționare a prezentului litigiu prin raportare la sediul secundar al sindicatului, câtă vreme competența teritorială de soluționare a litigiului se determină prin raportare la sediul sindicatului reclamant (ceea ce înseamnă că prezintă relevanță sediul, ca element de identificare, în sensul în care rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011 republicată), iar, în speță, sediul sindicatului reclamant este în Tg. -Mureș, str. x, jud. Mureș.

Este adevărat, a reținut tribunalul, că potrivit dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, numai că, în dreptul muncii, aceasta înseamnă că reclamantul are dreptul să aleagă între instanțele pe care Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii și Legea nr. 62/2011 republicată, modificat prin Legea nr. 2/2013, le individualizează ca fiind cele competente să soluționeze litigiile.

Or, sub aspectul sediului sindicatului reclamant o astfel de alegere nu există pentru că norma este imperativă și stabilește criteriul de determinare a competenței teritoriale în raport de sediul sindicatului, ceea ce înseamnă că prezintă relevanță sediul ca element de identificare al organizației sindicale, iar sediul secundar nu este relevant pentru determinarea competenței teritoriale.

De altfel, și prin decizia nr. 1/2013 pronunțată de ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 118 din 01 martie 2013, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Prin sentința civilă nr. 825/2020 din 15 octombrie 2020, Tribunalul Mureș Secția Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Mureș, a declinat în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale competența soluționării cauzei, a constatat ivit conflictul de competență, a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În fundamentarea acestei sentințe, instanța a reținut, în esență, că, în raport cu obiectul cererii de chemare de judecată, prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

De asemenea, a reținut că, din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 din C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011 și a deciziei nr. 1/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, rezultă că s-a instituit o competență alternativă care dă posibilitate reclamantului să aleagă fie instanța competentă de la domiciliul său, fie pe cea de la locul de muncă, fie instanța de la sediul sindicatului reclamant.

Tribunalul a reținut că dispozițiile legal mai sus menționate, la fel ca și Decizia nr. 1/2013, nu disting între diferitele categorii de sedii (principal sau secundar) ale reclamantului sindicat-persoană juridică, iar, potrivit art. 116 C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Or, în speță, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul București, reclamantul Sindicatul Acord, care are sediul secundar în București, str. x, a învestit Tribunalul București, respectiv instanța judecătorească competentă de la sediul sindicatului, cu soluționarea acțiunii.

Astfel, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamantul a învestit legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, întrucât a optat pentru instanța de la sediul acesteia, fiind indiferentă categoria sediului.

Împrejurarea că, la data introducerii acțiunii, reclamantul avea sediul secundar în București și sediul principal în Târgu-Mureș, nu poate avea drept consecință atragerea competenței instanței de la sediul principal, atâta vreme cât dispozițiile art. 269 alin. (1) Codul muncii coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 și ale Deciziei nr. 1/2013 trebuie interpretate în sensul în care rațiunea legiuitorului, în edictarea normelor de competență, a fost aceea a asigurării unui acces facil al reclamantului la desfășurarea procesului, legea lăsându-i posibilitatea de a-și alege instanța competentă teritorial, a mai reținut instanța.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Mureș, secția Civilă, competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că prezentul litigiu, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, are natura juridică a unui conflict de muncă.

Potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, competența de soluționare a cauzelor având ca obiect litigii de munca revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea 62/2011 "cauzele referitoare la solutionarea conflictelor individuale de munca se adreseaza instantei judecatoresti competente, în a carei circumscriptie isi are domiciliul sau locul de munca reclamantul".

Competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței.

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul Muncii legiuitorul a stabilit, cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul sau reședința ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv și limitativ.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, acesta fiind așadar singurul îndrituit să aleagă între instanțele deopotrivă competente.

Trebuie menționat și că, potrivit dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, numai că, în dreptul muncii, aceasta înseamnă că reclamantul are dreptul să aleagă între instanțele pe care Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii și Legea nr. 62/2011 republicată, modificat prin Legea nr. 2/2013, le individualizează ca fiind cele competente să soluționeze litigiile.

Totodată, se reține că prin Decizia 1/2013 pronunțată în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, republicat, că instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acțiunilor formulate de organizațiile sindicale în numele membrilor lor este instanța de la sediul sindicatului reclamant.

În speță, se constată că deși în cererea de chemare în judecată reclamantul SINDICATUL ACORD TÂRGU MUREȘ și-a indicat sediul în București, str. x, totuși din sentința civilă nr. 3005/19 iunie 2017 pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș, depusă, în copie, la filele nr. x din vol. I al dosarului Tribunalului București, rezultă că sindicatul are sediul în Târgu Mureș, str. x, jud. Mureș.

Împrejurarea că, prin sentința civilă indicată au fost autorizate modificările privitoare la statut referitoare la deschiderea unui sediu secundar în București, str. x, nu înseamnă că devine competentă în soluționarea litigiului instanța de la sediul secundar al sindicatului.

Competența teritorială de soluționare a unui conflict de muncă se determină în funcție de sediul sindicatului reclamant, așa cum prevăd dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, art. 210 din Legea 62/2011, ținând cont și de cele reținute prin Decizia nr. 1/2013 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În stabilirea competenței teritoriale, are relevanța sediul sindicatului, ca element de identificare, în sensul în care rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011, republicată, existența unui sediu secundar al sindicatului nefiind de natură să conducă la stabilirea competenței teritoriale prin raportare la acest sediu.

În speță, sediul sindicatului se află în Târgu Mureș, str. x, jud. Mureș. Dată fiind importanța acestui element de identificare, față de caracterul competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, ce este reglementată prin norme imperative, Înalta Curte reține că soluționarea cauzei este de competența teritorială a Tribunalului Mureș, în circumscripția căruia se află sediul sindicatului reclamant.

Așa fiind, pentru motivele mai sus arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție, văzând și prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția Civilă.