ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1785/2021

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș, în data de 9 mai 2018, sub numărul de dosar x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. Reșița a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A și intervenientul forțat C., să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 276.265,05 RON, cu titlu de pretenții, reprezentând contravaloarea despăgubirii cuvenite pentru daunele produse la autovehiculul asigurat la aceasta, conform dosarului de daună nr. x, obligarea pârâtei la plata sumei de 51.385.29 RON, cu titlu de penalități de întârziere, prevăzute de art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, aferente sumei de 276.265,05 RON, calculate de la data de 5 februarie 2018 (data respingerii dosarului) și până la data introducerii acțiunii (9 mai 2018) și obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente sumei de 276.265,05 RON, calculate după data introducerii acțiunii și până la data achitării efective a debitului principal. A solicitat cheltuieli de judecată.

In drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014, O.U.G. nr. 54/2016 și pe prevederile art. 1357 și urm. C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Prin încheierea din 21 mai 2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția necompetenței funcționale invocată de instanță din oficiu și a declinat cauza spre competentă soluționare în favoarea Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 710/NLP/PI din data de 15 iulie 2019, prnunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis în parte cererea reclamantei și a obligat societatea pârâtă la plata sumei de 276.265,05 RON cu titlu de despăgubiri în dosarul de daună nr. x, la care se adaugă penalități de întârziere de 0,2%/zi aferente acestei sume, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data achitării efective a despăgubirii, pârâta fiind obligată și la cheltuieli de judecată parțiale în cuantum de 14.567,65 RON.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta A. S.R.L. Reșița, solicitând rejudecarea cauzei în fond, cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în tot a acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 901 din 4 decembrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. Reșița împotriva sentinței civile nr. 710/NLP/PÎ din data de 15 iulie 2019 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu pârâta-intimata B. S.A București și intervenientul forțat C..

A anulat, în parte sentința apelată și, judecând în fond, a obligat pârâta-intimata să plătească reclamantei-apelante penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la suma de 276.265,05 RON, de la data rămânerii definitive a hotărârii de obligare a sa la plata despăgubirii și până la achitarea efectivă a despăgubirii, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii primei instanțe.

A obligat apelanta la plată către doamna av. D. a sumei de 200 RON cu titlu de onorariu curator special și, totodată, a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 1.066,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La data de 23 ianuarie 2020, reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 901 din 4 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, solicitând admiterea recursului, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea deciziei atacate și, rejudecând cauza, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 51.385,29 RON, cu titlu de penalități de întârziere prevăzute de art. 38 din Norma ASF 23/2014, aferente sumei de 276.265,05 RON, calculate de la data de 5 februarie 2018 (data respingerii dosarului) până la data introducerii acțiunii (9 mai 2018); obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente sumei de 276.265,05 RON, calculate după data introducerii acțiunii până la data achitării efective a debitului principal și obligarea pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces în prima instanță și pentru ciclul procesual al recursului.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că instanța de apel a pronunțat o soluție cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 și art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, ce reglementează obligația asigurătorului de a achita părții păgubite penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligației de dezdăunare.

Astfel, în mod greșit a reținut instanța de apel că aceste penalități de întârziere trebuie acordate doar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, până la data achitării efective a despăgubirii, deși a constatat neîndeplinirea obligațiilor asigurătorului ori îndeplinirea defectuoasă a acestor obligații pe parcursul procedurii administrative, respectiv respingerea neîntemeiată a pretențiilor de despăgubire formulate în dosarul de daună.

În ce privește petitul privind penalitățile de întârziere, recurenta-reclamantă a precizat că instanța de apel a constatat că pârâta s-a conformat dispozițiilor art. 20 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2016 și a notificat reclamantei în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat parțial pretențiile de despăgubire.

În opinia recurentei, în mod greșit a apreciat instanța de apel ca nu se impune obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, decât după 10 zile de la primirea hotărârii judecătorești definitive, constatând că asigurătorul s-a conformat dispozițiilor art. 20 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2016 și art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv ca a notificat reclamantei, în scris, motivul pentru care a aprobat parțial despăgubirea.

A făcut trimitere recurenta la măsura greșită a asigurătorului de respingere a despăgubirii, argumentând că, pe cale extrajudiciară a fost efectuată o probă cu expertiză, din care ar rezulta că dinamica declarată a accidentului nu se confirmă, iar B. S.A. nu poate acorda despăgubiri pentru acest eveniment.

Recurenta-reclamantă a considerat că instanța de apel nu a analizat în integralitate dispozițiile art. 20 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2016 și art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014, redând, în continuare, dispozițiile alin. (5) din art. 20 al O.U.G. nr. 54/2016.

Analizând motivele invocate de asigurător pentru diminuarea despăgubirii solicitate (de la valoarea specificată în cererea de despăgubire - 276.265,06 RON, prin respingerea acesteia), recurenta a solicitat instanței de recurs să constate că acesta și-a îndeplinit defectuos obligațiile, respectiv a refuzat neîntemeiat despăgubirea.

Precizând că această metodă defectuoasă a asigurătorului a fost dovedită în urma probatoriului administrat, respectiv raportul de expertiză solicitat de pârâtă și administrat în prima instanță, a susținut că legiuitorul, când utilizează noțiunea de îndeplinire defectuoasă a obligațiilor ori de diminuare nejustificată a despăgubirii se referă inclusiv la situația respingerii neîntemeiate a plății despăgubirii, întrucât asigurătorul are obligația de a dezdăuna persoana prejudiciată cu suma de despăgubire stabilită conform Norma ASF nr. 23/2014 și O.U.G. nr. 54/2016.

Refuzul neîntemeiat al asigurătorului de a plăti despăgubirea se circumscrie: ori noțiunii de îndeplinire defectuoasă a obligațiilor, prin stabilirea incorectă/abuzivă a faptului că între avariile celor două autoturisme nu există corespondență din punct de vedere dinamic și dimensional, deși evenimentul a fost cercetat de organele abilitate - I.P.J. Timiș prin emiterea procesului-verbal nr. x din 14 noiembrie 2017, sancționând persoana răspunzătoare pentru producerea accidentului; ori noțiunii de diminuare nejustificată a despăgubirii, prin faptul că a diminuat despăgubirea datorată inițial de la cuantumul solicitat (276.265,05 RON) la cel admis, respectiv 0 RON (zero RON).

In consecință, în opinia recurentei, dispozițiile art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 au fost interpretate greșit, în raport de starea de fapt, deoarece: suma de despăgubire a fost solicitată în același cuantum cu cel stabilit de expert și pe baza acelorași documente de cuantificare a valorii de reparație; dispozițiile ce reglementează penalitățile de întârziere nu se referă exclusiv la situația în care asigurătorul nu respectă termenul prevăzut la alin. (4) al aceluiași articol, ci vizează inclusiv ipoteza îndeplinirii defectuoase a obligațiilor ori cea de diminuare nejustificată a despăgubirii din partea asigurătorului.

Mai mult, după pronunțarea hotărârii, observând că asigurătorul nu a atacat sentința pronunțată, a considerat că intimata-pârâtă a acceptat că datorează despăgubirea de 276.265,05 RON, atitudine ce denotă o acceptare tacită a propriei culpe.

La data de 17 martie 2020, intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, considerând că argumentele prezentate în recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

In subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca temeinică și legală, a soluției dispuse de către instanța de apel.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 25 noiembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părți nu a înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, admițându-l în principiu.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

In susținerea motivului de casare invocat, recurenta a precizat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 și art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, ce reglementează obligația asigurătorului de a achita părții păgubite penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligației de dezdăunare și că, de asemenea, instanța de apel nu a analizat în integralitate dispozițiile art. 20 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2016, art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

În primul rând, trebuie menționat, că recurenta nu critică, în principal, soluția instanței de apel sub aspectul datei de la care se acordă penalitățile, ci înțelege să critice neaplicarea art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, făcând referire și la ipoteza îndeplinirii defectuoase a obligațiilor ce reveneau intimatei, susținând că aceasta a fost dovedită în urma probatoriului administrat, or această critică ține de evaluarea situației de fapt, fiind, în realitate, o critică de netemeinicie.

Fiind o critică de netemeinicie, aceasta nu poate fi evaluată în faza procesuală a recursului, având în vedere că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin criticile formulate, recurenta tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel probelor și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Răspunzând criticilor recurentei privind neanalizarea în integralitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2016, art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014, Înalta Curte, observând considerentele deciziei recurate, constată că instanța de prim control judiciar a avut în vedere aceste dispoziții, precum și pe cele prevăzute la art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, inclusiv art. 46 din Norma ASF nr. 23/2014, pe care le-a examinat integral, aplicându-le la situația de fapt reținută în speță.

Astfel, văzând aceste prevederi legale, instanța de apel, în mod corect, a reținut că, raportat la concluziile expertizei extrajudiciare, care deși nu sunt opozabile reclamantei, au justificat, în primă fază, refuzul de plată al despăgubirii de către asigurător. Și aceasta întrucât, specialistul angajat de societatea de asigurare, în urma investigațiile proprii, a conchis că avariile autovehiculelor implicate în evenimentul rutier din data de 14.11.2017 nu se puteau produce în condițiile descrise de părți, neexistând legătură de complementaritate între avariile celor două vehicule, avariile nerezultând din acest eveniment rutier.

Prin urmare, instanța de apel, legal și temeinic, a obligat intimata să plătească apelantei penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la suma de 276.265,05 RON, de la data rămânerii definitive a hotărârii de obligare a sa la plata despăgubirii și până la achitarea efectivă a despăgubirii.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi primit, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.A., conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 901 din 4 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2021.