ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1376/2021

Ședința publică din data de 8 iunie 2021

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin decizia nr. 1373 din 15 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 860/A din 18 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Totodată, a fost obligată recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.815 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 20 noiembrie 2020, pârâta A. S.A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 1373 din 15 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia nr. 343/16 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei nr. 1373 din 15 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Pe cale de consecință, s-a anulat decizia atacată și s-a fixat termen pentru judecarea recursului în data de 8 iunie 2021, ora 9:00, cu citarea părților.

În fundamentarea acestei decizii s-a reținut că instanța de recurs, prin decizia contestată, a respins, ca inadmisibil, recursul formulat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 860/A din 18 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, reținând, din eroare, că introducerea cererii de chemare în judecată în 27 decembrie 2018 atrage aplicarea dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018.

Potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, cu modificările și completările ulterioare, "dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 01 ianuarie 2019". S-a reținut și că dispozițiile art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018 modifică doar alin. (2) al art. XVIII din Legea nr. 2/2013, dispozițiile alin. (1) din aceeași lege rămânând în vigoare, în forma precitată.

Faptul că Legea nr. 310/2018, care modifică dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., a intrat în vigoare la 21.12.2018 nu are nicio relevanță în aprecierea admisibilității căii de atac a recursului, în contextul existenței unei norme tranzitorii care stabilește că dispozițiile acestui articol se aplică proceselor pornite începând cu data de 01.01.2019. Mai mult, potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "[…]în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum și în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare". Astfel, enumerarea legală anterior menționată nu exceptează cererile în materia asigurărilor de la posibilitatea exercitării recursului.

Instanța supremă a reținut că numai o greșeală procedurală esențială, evidentă, săvârșită în legătură cu examinarea recursului și care a determinat o soluție eronată poate fi invocată pe calea contestației în anulare. S-a reținut și că această eroare materială se apreciază în raport cu situația rezultată din actele dosarului la data pronunțării hotărârii care se atacă și nu poate fi confundată cu eroarea materială la care se referă art. 442 C. proc. civ. și care poate fi îndreptată din oficiu sau în urma unei cereri. Dispoziția art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. are în vedere greșelile evidente, involuntare, săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante.

S-a constatat, astfel, că eroarea materială invocată de contestatoare ca fiind săvârșită de instanța de recurs se circumscrie prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., de natură să justifice admiterea contestației în anulare.

Ca atare, în temeiul art. 508 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei nr. 1373 din 15 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, cu consecința anulării deciziei atacate și a judecării recursului.

În rejudecarea recursului instanța constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 27 decembrie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta B. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale și a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune materiale, în baza poliței de asigurare de răspundere civilă auto RCA seria x, emisă la 28 octombrie 2016 pentru autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x, la plata penalităților de întârziere calculate potrivit art. 21 alin. (6) din Legea 132/2017 și la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Prin sentința civilă nr. 711/NLP/PI din 15 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamantă, a fost obligată pârâta la plata sumei de 3.768 RON, cu titlu de daune materiale și la plata sumei de 90.000 euro, cu titlu de daune morale, precum și la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri judecătorești.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 860/A din 18 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SOCIETATEA DE ASIGURARE - REASIGURARE A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 711/NLP/PI din 15 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă și a fost obligată apelanta la plata sumei de 5.000 RON către intimată, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recurenta-pârâtă în baza art. 483 și a art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea dosarului Curții de Apel Timișoara în vederea rejudecării cauzei.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat următoarele:

Hotărârea atacată este nelegală prin raportare la modalitatea de soluționare de către instanța de apel a criticilor invocate în susținerea solicitării de anulare a sentinței apelate și a încheierii de ședință din data de 14 iunie 2019, pronunțate de prima instanță.

În preambulul expunerii acestui prim motiv de nelegalitate, a arătat că, prin apelul formulat în cauză, în temeiul art. 480 alin. (2) și (6) C. proc. civ., a invocat două motive în susținerea solicitării de admitere a apelului, de anulare în parte a procedurii urmate în fața primei instanțe și de anulare a sentinței apelate, aspecte care vizau încălcarea de către prima instanță a unor principii fundamentale ale procesului civil, precum principiul legalității, egalității, contradictorialității și dreptului la apărare, principii pe care prima instanță avea obligația, conform art. 20 C. proc. civ., să le respecte.

Din parcurgerea deciziei recurate, rezultă că, în mod nelegal, pe de o parte, lipsește orice analiză și motivare a instanței de apel cu privire la primul motiv invocat, dar sunt analizate și se regăsesc în motivarea deciziei recurate elemente nerelevante, unele fără nicio legătură cu aspectele invocate, iar, pe de altă parte, analiza și motivarea celui de-al doilea motiv cuprinde aspecte care nu corespund realității.

Primul motiv de anulare vizează - primirea de către prima instanță, în ședință publică, la ultimul termen de judecată din 14 iunie 2019 a unui set de înscrisuri noi de la reclamantă (constând în chitanțe și bonuri fiscale, depuse în susținerea petitului privind daunele materiale), înscrisuri în legătură cu care prima instanță nu a luat măsurile necesare în vederea comunicării acestora pârâtei, în condițiile în care apărătorul acesteia nu a fost prezent la respectivul termen de judecată, iar prima instanță a ținut cont la pronunțarea sentinței apelate de aceste înscrisuri, fără însă ca pârâta să aibă măcar cunoștință despre depunerea unor astfel de înscrisuri, fiind pusă, deci, în imposibilitatea de a-și formula apărările cu privire la aceste documente, fiind încălcate principiul egalității și contradictorialității, dar și dreptul la apărare.

Prin cererea de apel, a învederat instanței de apel că prima instanță, în mod eronat, a procedat de această manieră, în loc să dispună amânarea cauzei pentru comunicarea acestor înscrisuri.

A mai motivat prin apel că, prima instanță, în virtutea rolului său activ și pentru a se asigura că sunt respectate principiile fundamentale ale procesului civil, putea să-și corecteze eroarea în procesul de deliberare, prin repunerea cauzei pe rol, dar cu toate acestea, nu a făcut-o, și că este indubitabil faptul că, dacă prima instanță ar fi analizat cu atenție dosarul, ar fi putut observa că reclamanta a depus odată cu cererea de chemare în judecată un decont de cheltuieli, decont care nu a fost însoțit și de actele doveditoare ale sumelor consemnate în acest decont, aspect pe care l-a subliniat prin întâmpinarea formulată în dosar prin care, pornind de la lipsa oricărui document justificativ, a solicitat respingerea acestui petit. Reclamanta, prin răspunsul la întâmpinare, nu a depus aceste documente justificative. În schimb, la ultimul termen de judecată din fața primei instanțe - 14 iunie 2019, a depus un nou centralizator la care a atașat o parte din documentele menționate în primul centralizator, dar și documente justificative noi. Se impunea ca prima instanță să observe acest aspect și să ia măsurile procedurale care se impuneau pentru respectarea drepturilor procesuale ale pârâtei.

Principiul contradictorialității în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate între acestea, în condițiile legii, astfel încât să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial sau de drept procedural ori de fapt în dezbatere.

Între principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare și principiul egalității părților în procesul civil există o relație indisolubilă, primul constituind o garanție a respectării celorlalte două principii. Principiul contradictorialității constituie o garanție a unui proces echitabil prin prisma exigențelor cerute procedurii de judecată propriu-zise de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părți, cât și în raporturile dintre părți și instanță. Astfel, în timp ce părțile au obligația de a prezenta situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor, în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute, precum și de a își expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză, instanței îi revine obligația de a dispune citarea părților și comunicarea actelor de procedură între acestea, potrivit legii, de a pune în discuția părților orice chestiune de drept procesual sau substanțial ori de fapt, precum și de a-și întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Arată că toate aceste aspecte au fost invocate prin cererea de apel. Motivarea instanței de apel, din acest punct de vedere, însă, lipsește cu desăvârșire, ceea ce nu este permis, raportat la exigențele art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., care prevede, în esență, că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în considerentele sale obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Acest text consacră principiul potrivit căruia hotărârile judecătorești trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil.

De altfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil potrivit art. 6 din Convenție include, în esență, obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile (hotărârea Ruiz Torija c. Spaniei din 9 decembrie 1994, hotărârea Higgins c. Franței, din 19 februarie 1998, și hotărârea Hirvisari c. Finlandei, din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (hotărârea Jokela c. Finlandei, din 21 mai 2002, și hotărârea Nedzela c. Franței, din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

După parcurgerea hotărârii recurate, se poate observa că exigențele legale nu sunt îndeplinite și dublul obiectiv urmărit prin instituirea obligativității motivării hotărârii nu poate fi atins. Fără o motivare pe măsură, decizia suverană a instanței devine o decizie subiectivă și discreționară și, deci, nelegală.

Caracterul subiectiv al deciziei este confirmat și de modul în care instanța de apel a înțeles să analizeze și să includă, în motivarea deciziei recurate, aspecte care fie nu aveau relevanță pentru soluționarea apelului, fie nu aveau nicio legătură cu aspectele invocate de pârâtă.

Astfel, instanța de apel pornește analiza caracterului nefondat al apelului pârâtei, sub aspectul solicitării de anulare, de la o ipoteză eronată, și anume aceea că ar fi solicitat anularea "deoarece reprezentanta apelantei nu a fost prezentă la sală". Or, aspectul că reprezentanta pârâtei nu a fost prezentă la sală nu a fost invocat ca un motiv în sine (nefiind invocat art. 480 alin. (3) teza a II-a din C. proc. civ., cum în mod eronat, reține instanța de apel), ci ca o expunere a situației de fapt pentru a prezenta contextul în care a fost formulată cererea de repunere pe rol care făcea obiectul celui de-al doilea motiv de anulare. Cu privire la primul motiv de anulare, argumentul a fost unul strict limitat la faptul că fiind primite înscrisuri noi în ședința de judecată la care reprezentanta pârâtei a lipsit, prima instanță avea obligația de a amâna judecata cauzei și de a le comunica pârâtei.

Recurenta consideră că niciunul din aspectele redate amplu de instanța de apel nu are relevanță raportat la motivul de anulare invocat - necomunicarea de către prima instanță, părții lipsă, a înscrisurilor noi, depuse de reclamantă la al treilea și ultimul termen de judecată.

De asemenea, apreciază ca nelegală, și analizarea de către instanța de apel a acestui prim motiv de anulare invocat prin prisma prevederilor art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ., raportat la care instanța de apel concluzionează că nu se subscrie cerințelor legale, reținând eronat că ar fi indicat ca temei legal doar art. 480 alin. (2) C. proc. civ., când, așa cum rezultă din apelul formulat, temeiul legal invocat a fost art. 480 alin. (2) și (6) C. proc. civ.

Totodată, arată că lipsește orice motivare a instanței de apel, inclusiv pe fondul daunelor materiale, deși a atacat hotărârea primei instanțe și sub acest aspect.

Al doilea motiv de anulare vizează nesoluționarea de către prima instanță a cererii de repunere pe rol formulată în condițiile descrise în cele ce urmează.

Precizează că a arătat, prin apelul formulat, că, în fapt, deși a fost transmisă la dosar prin poștă electronică, pe adresa de e-mail a instanței și a fost recepționată în data de 20 iunie 2019, această cerere nu se găsește la dosarul cauzei și despre aceasta, prima instanță nu a făcut nicio mențiune, nici în încheierea din data de 28 iunie 2019 și nici în sentința apelată.

Instanța de apel, în mod nelegal, a reținut, pe de o parte, că acest motiv de anulare nu se încadrează în prevederile art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ., când era clar că temeiul legal invocat de pârâtă a fost art. 480 alin. (2) și (6) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a reținut în mod eronat că "în mail-ul trimis de aceasta la data de 19.06. ora 19:23. nu se poate identifica niciun atașament". Solicită să se observe că a atașat cererii de apel o copie a emailului prin care a transmis către Tribunalul Timiș cererea de repunere pe rol, iar din această dovadă rezultă foarte clar că emailul respectiv are ca atașament ("attachments") documentul "Cerere repunere pe rol.pdf." Raportat la afirmația instanței de apel "că la dosar nu există nicio dovadă de înregistrare a unei astfel de cereri", consideră că nu este un aspect care trebuie imputat pârâtei, câtă vreme a depus, odată cu apelul, dovada primirii de către Tribunalul Timiș a acestui email, fiind un element care vine în sprijinul celor afirmate, că nu este posibil ca o cerere transmisă unei instanțe de judecată să nu fie înregistrată de respectiva instanță și să nu se regăsească la dosar.

A încadrat această critică de nelegalitate, în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

O altă critică vizează nelegalitatea hotărârii atacate raportat la verificarea și aplicarea de către instanța de apel a criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale

Recurenta motivează că prin apelul formulat în cauză, a arătat că legea conferă persoanelor care au suferit o vătămare corporală dreptul la repararea prejudiciului nepatrimonial suferit, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2016:

"la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale (...), se au în vedere următoarele: c) daunele morale se evaluează pe baza punctajului comunicat de către Institutul Național de Medicină Legală și publicat de către A.S.F. pe site-ul propriu, precum și a altor documente justificative ce particularizează cazul. Pentru pretențiile legate de traumele psihice, persoana prejudiciată poate prezenta documente pentru dovedirea acestora" și în conformitate cu prevederile art. 1391 alin. (1) din C. civ.:

"în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială".

Susține că neexistând un punctaj al INML, rămâne ca instanța de judecată să facă evaluarea daunelor morale ca și până la intrarea în vigoare a Normei ASF nr. 39/2016, adică pe baza evaluării, evaluare care, pentru a nu fi una pur subiectivă ori pentru a nu tinde către o îmbogățire fără just temei, trebuie să aibă în vedere suferințele fizice și morale susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta ilicită cauzatoare de prejudicii și toate consecințele acesteia, astfel cum sunt relevate de probe administrate, cu respectarea unor principii invocate în cele ce urmează.

Un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit (printr-o decizie din anul 1995), că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. În concret, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât pentru a-i alina suferința. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, după apariția directivelor CE din 2009 privind plata asigurărilor în Europa, a stabilit faptul că, principiile ce trebuie obligatoriu respectate și avute în vedere de instanțele naționale în aprecierea daunelor morale sunt principiul echității, principiul îmbogățirii fără justă cauză și principiul nevoii sociale, principii ce trebuie corelate cu venitul lunar mediu pe cap de locuitor corespunzător fiecărei țări membre a Uniunii Europene.

Raportat la cele de mai sus, precum și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat în mod constant că, dacă în recurs nu se poate face o reevaluare a cuantumului daunelor morale, totuși este supusă controlului de legalitate, în această cale de atac, aplicarea de către instanța de apel a criteriilor legale și jurisprudențiale care au stat la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale, a invocat următoarele aspecte:

Nelegalitatea respingerii probelor propuse de pârâtă prin cererea de apel.

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, încălcând dreptul la apărare al pârâtei și la un proces echitabil, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., atunci când a respins atât proba cu expertiza medico-legală, cât și proba cu interogatoriul reclamantei.

Prin apelul declarat și apoi în ședință publică, a motivat cererile în probațiune.

Cu privire la expertiza medico-legală, a arătat că se impune verificarea corectitudinii "Deciziei medicale asupra capacității de muncă" nr. 933 din 30 august 2018, dat fiind faptul că, la dosarul cauzei, au fost depuse de către intimata-reclamantă documente medicale care nu justifică decizia de pensionare medicală.

Consideră că față de faptul că este terț în raport cu decizia de pensionare și față de decizia medicală care a stat la baza emiterii acestei decizii, neavând posibilitatea legală de a proceda la o examinare medicală proprie, cât și față de aspectul, că instanțele, dând efect acestor decizii, au dispus obligarea pârâtei la plata unei sume de bani (discuția este valabilă oricare ar fi cuantumul acestei sume), era dreptul său de a solicita, în cadrul procesului, administrarea probei cu expertiza medico-legală pentru confirmarea deciziei medicale asupra capacității de muncă și pentru stabilirea oricăror aspecte medicale cu privire la starea de sănătate a reclamantei.

Necorelarea de către instanța de apel a cuantumului daunelor morale cu venitul lunar mediu.

Arată că această cerință este, de altfel, în concordanță cu preocuparea de care judecătorul trebuie să dea dovadă atunci când se pune problema cuantificării despăgubirilor pentru daunele morale, având în vedere că, pentru a stabili măsura în care o sumă ce urmează a fi acordată este echitabilă, proporțională și, totodată, nu duce la o îmbogățire fără just temei, este imposibil de ignorat contextul social-economic, nivelul general de trai al comunității, întrucât doar prin raportare la percepția generală privind importanța unor venituri se poate aprecia în ce măsură o anumită sumă poate constitui o reparație echitabilă.

În acest sens, deși, prin cererea de apel, s-a raportat nu numai la media generală a despăgubirilor acordate pentru daune morale pentru fiecare zi de îngrijire medicală din Ghidul pentru soluționarea daunelor morale întocmit pentru garantarea obiectivității și tratamentului nediscriminatoriu prevăzut de art. 14 C.E.D.O, elaborat în urma analizei jurisprudenței a peste 2.600 de spețe la nivelul Curților de Apel din România de către FPVS (Fondul de Protecție a Victimelor Străzii), de 344 RON/zi de îngrijiri medicale, dar și la salariul minim net pe economie și la salariul mediu net pe economie, instanța de apel, în mod nelegal, nu s-a raportat în niciun fel la aceste repere financiare ale vieții din România.

În apelul formulat a invocat că se poate observa faptul că, în condițiile în care în România salariul minim net pe economie în 2017 a fost de 1.065 RON/lună, iar salariul mediu net în aprilie 2017 (luna producerii accidentului) a fost de 2.366 RON/lună, suma de 90.000 EUR reprezintă venitul pe 32-33 ani (luând în considerare salariul minim net pe economie) sau venitul pe 14-15 ani (raportat la salariul mediu net pe economie), ilustrează că această sumă, acordată de prima instanță și menținută de instanța de apel, este exagerat de mare, instanța de apel validând prin hotărârea recurată îmbogățirea fără justă cauză a intimatei-reclamante.

Față de lipsa oricărei motivări a instanței de apel cu privire la această critică, consideră că devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. În situația în care instanța de recurs ar considera că nu era obligația instanței de apel de a răspunde fiecărei critici invocate de pârâtă solicită că motivele de mai sus să fie încadrate la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuantificarea despăgubirii pentru daunele morale acordate intimatei-reclamante, instanța de apel, în mod nelegal, a luat în considerare drept criteriu pentru stabilirea daunelor morale elemente care conturează un prejudiciul eventual viitor (în plus, tratamentele și procedurile de recuperare continuă, iar intervențiile medicale nu sunt încheiate).

De asemenea, a încadrat această critică de nelegalitate și la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut în susținerea soluției de respingere a apelului anumite consecințe ale leziunilor suferite de reclamantă în accidentul din data de 12 aprilie 2017, consecințe pe care aceasta nu le-a dovedit cu documente medicale și care, prin urmare, nu puteau fi reținute de către instanța de apel în configurația prejudiciului.

Faptul că reclamanta le afirmă prin întâmpinarea de la dosar sau faptul că reprezentanta acesteia le susține în pledoaria din ședința publică nu poate îndreptăți instanța să le rețină, dat fiind că, pe de o parte, reclamanta avea obligația să facă dovada celor afirmate, iar, pe de altă parte, că avocatul părții nu este nici martor și nici doctor, ca instanța să se poată baza pe spusele sale.

Astfel, arată că prin apelul declarat a învederat instanței de apel că doar pentru că intimatei-reclamante i-a fost emisă o decizie pentru acordarea pensiei de invaliditate aceasta nu echivalează cu o infirmitate permanentă, între invaliditate și infirmitate existând o diferență esențială, invaliditatea incluzând un deficit funcțional cu repercusiuni în ceea ce privește capacitatea de muncă.

Deși a solicitat instanței de apel să nu procedeze de aceeași manieră și deși din decizia medicală de revizuire depusă de intimata-reclamantă în apel nu rezultă că încadrarea acesteia s-a schimbat, instanța de apel a procedat identic primei instanțe, dând eficiență unor aspecte care nu puteau fi reținute în configurația prejudiciului.

Pensia de 635 RON - reținută de instanța de apel în configurația prejudiciului moral.

A motivat că prin apelul formulat, a învederat instanței de apel că prima instanță, în mod netemeinic și nelegal, a luat în considerare la stabilirea daunelor morale un element care nu ar fi trebuit nici măcar menționat - cuantumul pensiei de invaliditate. Consideră că era suficient ca prima instanță să fi menționat că intimata-reclamantă este pensionată pe caz de invaliditate, cu indicarea documentelor de la dosar din care rezultă această concluzie. Faptul că prima instanță menționează în mod expres și cuantumul pensiei de invaliditate (care, în mod evident, nu este un cuantum de natură să concureze cu salariul), conduce la concluzia că prima instanță s-a raportat și la faptul că urmare a accidentului, intimata-reclamantă are venituri foarte reduse, fapt care a condus la afectarea deosebit de profundă a calității vieții acesteia (conform exprimării din hotărârea primei instanțe). Procedând de această manieră, prima instanță a nesocotit faptul că aceste aspecte privind veniturile intimatei-reclamante intră în noțiunea de daune materiale, daune care nu pot fi incluse de instanță în cuantumul daunelor morale. Intimata-reclamantă avea posibilitatea să formuleze un petit în acest sens, demers pe care nu l-a făcut. Astfel, pe lângă natura juridică diferită a celor două tipuri de daune, solicită a se observa că nici intimata-reclamantă, în virtutea principiului disponibilității, nu a învestit instanța cu o astfel de cerere.

Instanța de apel nu a motivat în niciun fel respingerea acestei critici, sens în care consideră că devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. În situația în care instanța de recurs, va considera că nu era obligația instanței de apel de a răspunde fiecărei critici invocate, solicită ca cele de mai sus să fie încadrate la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Lipsa examenului jurisprudențial

Deși instanța de apel face referire, în decizia recurată, la soluțiile pronunțate în raza Curții de Apel Timișoara, solicită a se observa că această referire este una generică, nefiind indicată nici măcar o hotărâre în acest sens.

În lipsa indicării unor hotărâri judecătorești pe care să le poată identifica și analiza, înțelege să invoce în susținerea argumentului că daunelor morale, în cuantumul stabilit de prima instanță și menținut de instanța de apel, nu sunt în concordanță cu jurisprudența din România, făcând referire la mai multe decizii de speță.

Nelegalitatea hotărârii atacate raportat la daunele materiale acordate

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, lipsind cu desăvârșire analiza și motivarea aspectelor invocate prin apelul formulat pe fondul daunelor materiale, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. pct. 6 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă B. a formulat întâmplinare prin care a solicitat, în principal, nulitatea cererii de recurs raportat la prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și, în subsidiar, respingerea cererii ca nefondată și menținerea ca temeinică și legală a deciziei pronunțate în apel.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. este fondat în limitele ce se vor arăta prin considerentele următoare:

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a înțeles să se prevaleze de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată este nelegală raportat la modalitatea de soluționare a criticilor formulate în susținerea solicitării de anulare a sentinței apelate și a încheierii din 14 iunie 2019 pronunțate de prima instanță și de reluare a judecății din stadiul în care se afla înainte de adoptarea acestora.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă relevă că, prin apelul formulat, în temeiul art. 480 alin. (2) și (6) C. proc. civ., a invocat două motive care, în opinia sa, ar fi atras anularea sentinței și a încheierii atacate și reluarea procedurii urmate.

Arată că primul motiv de anulare este în legătură cu primirea de către prima instanță, la ultimul termen de judecată din 14.06.2019, a unui set de înscrisuri noi, depuse de reclamantă în dovedirea capătului de cerere privind daunele materiale, constând în chitanțe, bonuri fiscale, înscrisuri pe care prima instanță nu le-a comunicat pârâtei, în condițiile în care apărătorul acesteia nu a fost prezent la respectivul termen de judecată. Se mai arată că prima instanță a ținut seama de aceste înscrisuri la pronunțarea hotărârii, cu toate că pârâtei nu i-au fost comunicate respectivele înscrisuri, fiind în imposibilitate de a-și formula apărarea. Prima instanță avea obligația de a amâna judecata și de a comunica pârâtei înscrisurile noi depuse și că, neprocedând astfel, s-au încălcat principiile egalității, contradictorialității și dreptul la apărare. Recurenta motivează că toate aceste aspecte au constituit critici aduse hotărârii și încheierii atacate prin intermediul cererii de apel, însă analiza instanței de apel lipsește cu desăvârșire, nesocotindu-se astfel prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța de recurs reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situația în care hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă și nu răspunde tuturor criticilor aduse hotărârii de primă instanță.

Verificând considerentele hotărârii recurate se constată că decizia atacată conține vicii de nemotivare de natura celor mai sus enunțate. Astfel, prin hotărârea recurată nu se răspunde, în mod complet, criticilor din apel prin care pârâtă a susținut că prima instanță a încuviințat la termenul din 14.06.2019, la cererea reclamantei, proba cu înscrisuri în dovedirea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune materiale, înscrisuri care nu i-au fost comunicate, în condițiile în care societatea pârâtă nu a fost reprezentată la acel termen. S-a invocat încălcarea principiilor contradictorialității, al egalității, al dreptului la apărare și la un proces echitabil, aspecte care se constituie în neregularități de procedură, pe care instanța de apel nu le-a analizat, așa cum se va evidenția în continuare.

Principiul contradictorialității constituie o garanție a respectării dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Un prim aspect al respectării principiului contradictorialității îl constituie citarea sau înfățișarea părților. Pentru ca principiul contradictorialității să fie respectat nu este necesar ca partea să își fi exprimat efectiv opinia, ci este suficient să i se fi conferit această posibilitate. Sub acest aspect, instanța de apel a considerat că absența părții la termenul din 14.06.2019 nu afectează măsurile adoptate de prima instanță, întrucât pârâta avea cunoștință de termenul stabilit în această dată și de aspectele care vor fi dezbătute.

Instanța de recurs reține că motivarea instanței de apel este corectă, dar nu este completă, deoarece nu analizează dacă, în cauză, s-a respectat principiul contradictorialității, cu toate garanțiile pe care le implică acest principiu, din perspectiva aspectului privind încunoștințarea reciprocă. În acest sens, art. 14 alin. (2) C. proc. civ. prevede că părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare să își poată organiza apărarea. Or, în cauză, pârâta a invocat că prima instanță avea obligația de a dispune comunicarea înscrisurilor noi depuse de reclamantă la termenul din 14.06.2019, când pârâta nu a fost reprezentată și că această obligație nu a fost respectată. Proba cu înscrisuri a fost încuviințată la acel termen, când s-au purtat și dezbaterile asupra fondului cauzei, iar hotărârea adoptată în soluționarea capătului de cerere privind daunele materiale se întemeiază pe acele înscrisuri în legătură cu care pârâta a susținut că nu a avut posibilitatea să-și exprime poziția procesuală și să-și organizeze apărarea. Hotărârea adoptată de instanța de apel nu analizează aceste critici invocate de pârâtă, pentru a se stabili dacă aspectele relevate se confirmă sau nu se confirmă și dacă au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului civil și, eventual, toate consecințele care ar putea decurge dintr-o atare neregularitate.

O altă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ. vizează neanalizarea motivului de apel îndreptat împotriva dispoziției din cuprinsul hotărârii primei instanțe referitoare la admiterea, în parte, a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor materiale. Instanța de recurs constată că, deși pârâta-apelantă a formulat critici împotriva soluției prin care a fost obligată la plata sumei de 3.769 RON, cu titlu de daune materiale, punând în discuție pertinența și concludența înscrisurilor pe baza cărora s-a stabilit suma acordată cu titlu de daune materiale, instanța de apel nu a răspuns prin niciun considerent acestor susțineri.

Față de considerentele mai sus reținute, este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a omis să analizeze o parte din motivele de apel formulate de pârâtă în legătură cu soluția dată de prima instanță capătului de cerere privind obligarea acesteia la plata daunelor materiale. În aceste limite, recursul urmează a fi admis în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Prin raportare la considerentele ce preced, instanța de apel urmează a realiza o nouă judecată a cauzei, în limita criticilor formulate prin cererea de apel și reținute că nu au fost analizate de instanța de prim control judiciar.

Celelalte motive de recurs sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că al doilea motiv de anulare a hotărârii pronunțate de prima instanța a vizat aspectul că această instanță nu a soluționat cererea de repunere pe rol transmisă în data de 19.06.2019. Susține că motivarea instanței de apel cuprinde aspecte care nu corespund realității. În dezvoltarea acestor motive de recurs, recurenta-pârâtă reiterează susținerile formulate prin cererea de apel și consideră că instanța de apel, în mod nelegal, a reținut că acest motiv de anulare nu se încadrează în prevederile art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ., fără a se observa că a invocat prevederile art. 480 alin. (2) și (6) C. proc. civ.

Motivează recurenta-pârâtă că afirmația instanței de apel, potrivit căreia la dosar nu există nicio dovadă de înregistrare a cererii de repunere pe rol, nu atrage în sarcina sa vreo culpă, câtă vreme a depus odată cu apelul dovada primirii de către Tribunalul Timiș a respectivului email, nefiind posibil ca o cerere transmisă unei instanțe de judecată să nu fie înregistrată și să nu se regăsească la dosar.

Instanța de recurs constată că recurenta-pârâtă, deși a indicat cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., majoritatea criticilor dezvoltate reiterează susținerile formulate în apel, fără a se combate nelegalitatea deciziei atacate, care formează obiectul căii extraordinare de atac.

În privința criticii potrivit căreia instanța de apel ar fi reținut nelegal că nesoluționarea cererii de repunere pe rol nu se încadrează în prevederile art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ., deși temeiul legal invocat viza prevederile art. 480 alin. (2) și (6) C. proc. civ., instanța de recurs apreciază că acest aspect al reținerii alin. (3) al art. 480 C. proc. civ. în loc de alin. (6) al aceluiași articol nu afectează concluzia la care a ajuns de instanța de apel, fundamentată pe examinarea înscrisurilor aflate la dosar, aceea că nu există dovezi concludente privind transmiterea cererii de repunere pe rol în data de 19.06. 2019, ora 19:23.

Așa fiind, se constată că instanța de apel nu a analizat dacă nesoluționarea cererii de repunere pe rol poate fi subscrisă prevederilor art. 480 alin. (2), (3) C. proc. civ. sau alin. (6) al aceluiași articol, ci a reținut că nu există înregistrată la dosarul cauzei o cerere de repunere pe rol. Afirmația recurentei-pârâte că a depus la dosarul cauzei cererea de repunere pe rol și că nu este posibil ca o cerere transmisă unei instanțe de judecată să nu fie înregistrată și să nu se regăsească la dosar, nu poate constitui în sine un motiv de nelegalitate care să poată fi încadrat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs vizează nelegalitatea deciziei atacate în raport de verificarea și aplicarea de către instanța de apel a criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil prin dispoziția de respingere a probei cu expertiza medico-legală și a celei privind interogatoriul reclamantei. Motivarea instanței de apel este, în opinia, recurentei profund nelegală întrucât starea reală de sănătate a reclamantei nu a fost în mod real și obiectiv stabilită în cadrul unei expertize judiciare, care să dea posibilitatea asigurătorului să propună obiective, să formuleze obiecțiuni. Cât privește interogatoriul reclamantei, recurenta arată considerentele pentru care instanța de apel a respins această probă și, sub forma unor interogații, își exprimă neînțelegerea față de elementele probatorii la care s-a referit instanța de apel cu prilejul respingerii acestei probei.

Instanța supremă reține că dreptul la apărare este un principiu de drept constituțional, consacrat de art. 24 din Constituție, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului. În vederea asigurării respectării dreptului la apărare, prin art. 13 alin. (3) C. proc. civ. este dezvoltat conținutul dreptului părții la apărare în cadrul procesului civil, una din componentele acestuia fiind reprezentată de posibilitatea părților de a propune probe.

În cauză, prin încheierea de dezbateri din 18 noiembrie 2019, instanța de apel a respins proba cu interogatoriul intimatei-reclamantei și proba cu expertiza medico-legală, propusă de către pârâtă, în cadrul soluționării apelului, cu motivarea că probele propuse nu sunt utile și pertinente soluționării apelului. În privința probei cu expertiza medico-legală, Curtea de apel a apreciat că, "în raport de ansamblul evaluărilor efectuate de diverși medici specialiști anterior emiterii deciziei de pensionare, susținerile apelantei că un medic colaborator al acesteia are o părere contrară, pe care nu a depus-o și nu poate indica specialitatea în care își desfășoară activitatea acel medic, nu este de natură a contesta decizia comisiei și a conduce la administrarea altor probe".

Instanța de recurs notează că respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea respectării dreptului de a propune probe, iar nu și posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

Respingerea motivată a probei cu interogatoriul intimatei-reclamante și a probei cu expertiza medico-legală, nu aduce nicio atingere dreptului la apărare și la un proces echitabil, câtă vreme nu se poate reține care sunt viciile de legalitate care afectează măsura adoptată de instanța de apel și vătămarea legitimă cu caracter procesual suferită de parte. Aprecierea asupra pertinenței, concludenței și utilității probelor propuse se constituie într-un aspect care ține de temeinicia hotărârii adoptate, fiind incompatibilă cu examenul de legalitate specific recursului.

Prin urmare, instanța de recurs va înlătura această critică, întrucât este neîntemeiată.

În privința cuantumului daunelor morale, recurenta-pârâtă a arătat că a criticat, prin apelul formulat, cuantumul daunelor morale stabilit de prima instanță, în condițiile în care, în România, salariul minim net pe economie în 2017 a fost de 1.065 RON/lună, iar salariul mediu net în aprilie 2017 (luna producerii accidentului) a fost de 2.366 RON/lună, precizând că suma de 90.000 euro reprezintă venitul net pe 32-33 de ani, dacă s-ar lua în considerare salariul minim net pe economie sau venitul pe 14-15 ani raportat la salariul mediu net, ceea ce ilustrează că suma acordată de prima instanță și menținută de instanța de apel este exagerat de mare, instanța de apel validând prin hotărârea recurată îmbogățirea fără justă cauză.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a motivat această critică, situație în care devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar în situația în care s-ar considera că nu era obligația instanței de apel de a răspunde fiecărei critici invocate, urmează ca aspectele evidențiate să fie încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de recurs reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au respins, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o garanție a calității actului de justiție, ce oferă posibilitatea exercitării de instanțele superioare a unui control judiciar efectiv.

Decizia atacată răspunde tuturor acestor exigențe, de vreme ce s-a procedat la un examen real și efectiv al tuturor argumentelor cuprinse în cererea de apel și s-a făcut o analiză proprie a întregului material probator administrat. Astfel, în mod punctual instanța de apel a reținut criteriile în raport de care au fost cuantificate daunele morale, cum ar fi consecințele negative suferite de reclamantă în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. A mai motivat instanța de apel că drepturile personale nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalității umane. În stabilirea cuantumului daunelor morale instanța de apel a ținut seama repercusiunile de ordin moral care s-au răsfrânt asupra stării psihice a reclamantei, apreciate prin raportare la probele administrate. S-a apreciat că despăgubirea acordată de prima instanță este una rezonabilă, luându-se în considerare că a fost nevoie de un număr foarte mare de zile de îngrijiri medicale, iar recuperarea este doar parțială, marcată de intense suferințe fizice și limitări ale activităților efectuate în mod normal de către reclamantă, în general fiindu-i afectat traiul zilnic în mod negativ. Curtea a apreciat că împrejurările legate de urmările evenimentului rutier, materializate în numărul de zile de îngrijiri medicale și gravitatea leziunilor suferite, nu oferă motive pentru schimbarea soluției pronunțate în primă instanță.

În acest cadru, se reține că instanța de apel a expus motivele pentru care a apreciat că se impune păstrarea soluției de acordare a daunelor morale în cuantumul stabilit de prima instanță.

Argumentația expusă în cuprinsul hotărârii conține motivele pentru care au fost înlăturate criticile aduse prin intermediul cererii de apel. În consecință, din verificarea deciziei care constituie obiectul recursului, nu se poate concluziona în sensul că hotărârea instanței de apel nu este motivată, atât timp cât analiza de conținut a acesteia reflectă argumentele pentru care nu au fost primite criticile invocate și expune motivele care susțin soluția din dispozitiv.

Așadar, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite. Motivul alternativ de recurs, întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apare ca fiind formal invocat, întrucât aceleași critici, subscrise cazului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu pot constitui argumente pertinente pentru a se susține încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Printr-o altă critică pe care recurenta-pârâtă a încadrat-o în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că, în cuantificarea daunelor morale, instanța de apel, în mod nelegal, a luat în considerare elemente care conturează un prejudiciu eventual viitor.

Recurenta-pârâtă nu arată norma de drept material încălcată sau greșit aplicată și nici modalitatea în care s-a produs o atare încălcare.

Instanța de recurs relevă că elementele luate în considerare de instanțele devolutive pentru cuantificarea daunelor morale reprezintă împrejurări de fapt, stabilite pe baza probelor administrate. Aceste chestiuni, care țin de aspectele factuale ale cauzei, nu pot fi plasate în sfera de incidență a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Prin urmare, critica astfel prezentată nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează doar aspecte care țin de încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceleași considerente sunt valabile și față de susținerile referitoare la faptul că instanțele de fond au reținut în configurația prejudiciului moral anumite consecințe ale leziunilor suferite de reclamantă pe care aceasta nu le-a dovedit, precum și cuantumul pensiei de invaliditate.

Cât privește critica potrivit căreia instanța de apel nu a motivat susținerea referitoare la împrejurarea că prima instanță a luat în considerare la stabilirea daunelor morale un element care nu ar fi trebuit menționat-cuantumul pensiei de invaliditate, instanța de recurs constată că nu este întemeiată. Considerentele deciziei atacate ilustrează că instanța de apel a analizat acest aspect și a apreciat că poate fi luat în considerare pentru cuantificarea prejudiciului moral. În consecință, critica invocată este neîntemeiată.

A mai motivat recurenta-pârâtă că, deși instanța de apel face referire, în decizia recurată, la soluțiile pronunțate pe raza Curții de apel Timișoara, această referire este generică, nefiind indicată nici măcar o hotărâre în acest sens, fără a se efectua