ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 177/2022

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cerea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 25 noiembrie 2020 sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, a solicitat obligarea acestuia la plata diurnelor în valută și a alocațiilor pentru facilitarea legăturii cu familia care ar fi trebuit plătite de stat în perioada 28.03.2010-29.03.2011, ca urmare a participării la misiuni internaționale de menținere a păcii conform H.G. nr. 1086/2004, precum și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale și repunerea în termenul de prescripției.

Prin sentința civilă nr. 1241 din 24 februarie 2021, Tribunalul București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamantul A., în favoarea Tribunalului Brașov.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantul, în calitate de funcționar public își desfășoară activitatea în cadrul Ministerul Apărării Naționale și a învestit instanța de judecată cu prezenta cauză, având ca obiect "litigiu funcționari publici-pretenții, drepturi bănești".

Potrivit art. 536 din Codul administrativ adoptat prin O.U.G. nr. 57/2019, intrat in vigoare la 05.07.2019, "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe." Însă instanța a reținut că potrivit art. 382 din același act normativ, "prevederile prezentului titlu nu se aplică următoarelor categorii de personal bugetar: …h) personalul militar; ".

Drept urmare, competența teritorială a instanțelor de contencios administrativ în soluționarea litigiilor privind raporturile de muncă dintre funcționarii publici și autoritatea publică angajatoare este stabilită de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 (cu modificările aduse prin Legea nr. 212/2018), potrivit cărora, reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său.

Pe rolul Tribunalului Brașov, cauza a fost înregistrată la 7 aprilie 2021 sub același nr. de dosar.

Prin sentința civilă nr. 634/CA din 17 iunie 2021, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență funcțională a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei formulată reclamantul A., în favoarea secției conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului Brașov.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în perioada pentru care se solicită drepturile salariale, reclamantul a avut calitatea de cadru militar, iar cadrelor militare nu li se aplică norma de competență reglementată de art. 536 din Codul administrativ si nici cea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 554/2001.

În cauza de față, s-a apreciat că este aplicabilă competența de drept comun, din materia legislației muncii, astfel cum este reglementată prin art. 269 din Legea nr. 53/2003 republicată, instanța competentă material și procesual să soluționeze litigiul de față fiind instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ. In ceea ce privește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social reglementează " cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de munca reclamantul".

În urma pronunțării acestei sentințe cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, pe un complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale la data de 17 iunie 2021.

Tribunalul Brașov, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale, prin sentința nr. 1298/MAS/2021 din 13 octombrie 2021 a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Brașov invocată de instanță, din oficiu și, în consecință a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A. în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe, judecata cauzei a fost suspendată și s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

Tribunalul Brașov a reținut aplicabilitatea în cauză a considerentelor Deciziei nr. 10 din 16 aprilie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, pronunțată în dosarul nr. x/2017, precum și faptul că reclamantul are reședința în municipiul București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la 8 noiembrie 2021, iar prin încheierea din 9 decembrie 2021 cauza a fost trimisă secțiilor civile ale Înaltei Curți pentru soluționarea conflictului de competență.

Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cauza a fost înregistrată la 6 ianuarie 2022, sub dosar nr. x/2020.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între instanțele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii formulate, Înalta Curte constată că obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naționale la plata diurnei în valuta și a alocațiilor pentru facilitarea legăturii cu familia care ar fi trebuit plătite de stat în perioada 28.03.2010 - 29.03.2011 ca urmare a participării la misiuni internaționale de menținere a păcii, conform H.G. nr. 1086/2004 și obligarea paratului la plata dobânzii legale aferente.

În acest context, se reține că reclamantul și-a desfășurat activitatea în cadrul Ministerului Apărării Naționale, în calitate de ofițer, iar drepturile bănești pretinse se referă la participarea sa la misiunea ONU/MONUC - MONUSCO, misiune efectuată sub egida ONU în baza Legii nr. 121/2011 privind participarea forțelor armate la misiuni și operații în afara teritoriului statului roman, astfel că, din această perspectivă se constată că reclamantul intră în categoria funcționarilor publici cu statut special, iar pretențiile sale derivă din raporturile de serviciu care au existat între părți.

Față de această situație, se reține că potrivit art. 109 din Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999, privind Statutul funcționarilor publici, în forma în vigoare la data la care raporturile de serviciu dintre părți erau în ființă, prevedea următoarele:

"cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe", această din urmă dispoziție legală fiind abrogată prin intrarea în vigoare a Codului administrativ, adoptat prin O.U.G. nr. 57/2019.

Așadar, din interpretarea dispozițiilor legale evocate, rezultă că instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze cauzele ca și cea de față, această concluzie sprijinindu-se și pe considerentele Deciziei nr. 10 din 16 aprilie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, pronunțată în dosar nr. x/2017, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 23 alin. (3) si art. 27 alin. (1) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, cu modificările și completările ulterioare, art. 20 din Legea nr. 121/1996 privind organizarea și funcționarea Corpului Pompierilor Militari, cu modificările ulterioare, art. 15 alin. (2) si (3), art. 16, art. 17 si art. 18 din Ordonanța Guvernului nr. 88/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 363/2002, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 2 alin. (2) teza întâi, art. 5 alin. (1) lit. f) si g) și art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicata, cu modificările și completările ulterioare și art. 1, art. 4-6 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare, sunt de competenta instanțelor de contencios administrativ litigiile având ca obiect drepturile bănești solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi județean și pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, personal militar având statutul de cadre militare (ofițeri, maiștri militari și subofițeri) care își desfășoară activitatea în baza unor raporturi de serviciu, specifice funcționarilor publici cu statut special.

Prin urmare, în raport de această statuare, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 536 din O.U.G. nr. 57/2019, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Tot în același context, se rețin și dispozițiile art. 111 C. proc. civ., potrivit cărora, "cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului".

În speță, se constată că sediul pârâtului Ministerului Apărării Naționale este în municipiul București, iar reședința reclamantului A. este de asemenea în București, potrivit înscrisului depus la dosar .

În acest sens sunt și considerentele Deciziei nr. 51 din 11 ianuarie 2011 pronunțată de secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect soluționare conflict de competență, potrivit cărora, la stabilirea competenței teritoriale legiuitorul a avut în vedere locul unde reclamantul locuiește efectiv, textul legii făcând referire atât la domiciliu, cât și reședință, în acest sens, precizându-se că prin "domiciliu" în sens procesual se înțelege acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăiește, deoarece scopul dispozițiilor legale referitoare la domiciliu este ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență dreptului la apărare.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2022.