ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1589/2021

HOTĂRÂRE

22.06.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1589/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale la 12 ianuarie 2021, sub nr. x/2021, ca urmare a disjungerii din dosarul nr. x/2020, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții SOCIETATEA DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE TRANSILVANIA NORD S.A., SOCIETATEA ELECTRICA FURNIZARE S.A. și SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREȚINERE ȘI SERVICII ENERGETICE ELECTRICA SERV S.A. au solicitat obligarea pârâtei SOCIETATEA DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE TRANSILVANIA NORD S.A. să recunoască dreptul fiecărui reclamant menționat, fost angajat al său, respectiv al predecesorilor acestei pârâte de a i se rambursa contravaloarea consumului de energie facturat în regim de abonat casnic și achitat de fiecare reclamant, în limitele unei cote de 1200KW/an, obligarea aceleiași pârâte să ramburseze fiecărui reclamant menționat, fost angajat al său, respectiv al predecesorilor acestei pârâte, contravaloarea energiei electrice achitate de aceștia, în limitele unei cote de 1200KW/an, începând cu data încetării acordării facilității, respectiv 01.01.2020.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Hotărârii de Guvern nr. 1041/2003 privind unele măsuri de reglementare a facilităților acordate pensionarilor din sectorul energiei electrice, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 1461/2003.

La termenul din 12 ianuarie 2021, instanța a pus în discuția părților excepția necompeteneței teritoriale a Tribunalului Cluj pentru reclamanții care nu au domiciliul pe raza Tribunalului Cluj.

Prin sentința civilă nr. 53/2021 din 12 ianuarie 2021, Tribunalul Cluj, secția Mixtă de Contencios Adminstrativ și Fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții SOCIETATEA DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE TRANSILVANIA NORD S.A., SOCIETATEA ELECTRICA FURNIZARE S.A. și SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREȚINERE ȘI SERVICII ENERGETICE ELECTRICA SERV S.A. în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Pentru a hotărî astfel, instanța a apreciat că natura litigiului este de dreptul muncii, având în vedere că drepturile invocate decurg din fosta calitate de angajat al pârâtelor.

Asupra excepției necompetenței teritoriale, instanța a reținut că, potrivit art. 208 din Legea 62/2011, conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal, iar, potrivit art. 210 din aceeași lege, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Totodată, a reținut faptul că, în speță, din cererea formulată, rezultă că reclamanții sunt, în prezent, pensionari și nu mai au calitatea de angajați ai pârâtelor.

Nefiind, astfel, incidente dispozițiile art. 210 din Legea 62/2011 cu privire la competența tribunalului în a cărui circumscripție se afla locul de muncă, care nu mai există, instanța a apreciat că reclamanții trebuie să se adreseze instanței competente material de la locul unde își au domiciliul.

Față de cele arătate anterior, în temeiul art. 208, art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 129-132 din C. proc. civ., Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția I civilă la 11 februarie 2021, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 470/2021 din 30 martie 2021, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara, secția I civilă, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanții A., B., C. și D., în favoarea Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale. Totodată, constatând existența unui conflict negativ de competență, a dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului de competență și a suspendat judecata cauzei până la pronunțarea soluției asupra conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a constatat că, în speță, cererea introductivă de instanță este formulată de un număr de 153 de reclamanți, toți în calitate de angajați/foști angajați în cadrul celor trei pârâte, aceștia formulând pretenții identice în contradictoriu cu angajatorul. Cum parte dintre reclamanți au domiciliul în județul Cluj, această acțiune a fost adresată Tribunalului Cluj.

Totodată, evocând dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii:

"Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul", alin. (3) al aceluiași articol:

"Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți", precum și dispozițiile art. 59 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură", instanța de conflict a reținut că drepturile bănești pretinse angajatorilor de către reclamanți, în calitate de salariați/foști salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare.

Prin urmare, a apreciat că, în cauză, devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, astfel încât a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Hunedoara, secția I civilă, invocată de instanță din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea primei instanțe învestite. Totodată, în vederea soluționării conflictului de competență, a dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 26 mai 2021, sub nr. x/2021/a1.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Cluj și Tribunalul Hunedoara - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

În ceea ce privește competența teritorială, respectiv delimitarea competenței între instanțe de același grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv și norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

În cauză, obiectul dosarului are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum este definit de dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, prin care mai mulți reclamanți, între care și reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în esență, acordarea unor drepturi bănești având ca temei H.G. nr. 1461/2003 privind unele măsuri de reglementare a facilităților acordate pensionarilor din sectorul energiei electrice.

Se observă că Tribunalul Cluj a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată înregistrate sub nr. x/2020, formând alte trei dosare noi cu privire la reclamanții care au domiciliul în raza Tribunalelor Bistrița-Năsăud, Maramureș și Hunedoara.

Cu privire la reclamanții A., B., C. și D., instanța a format dosarul înregistrat sub nr. x/2021.

În acest dosar, cu nr. x/2021, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei reținând că, din cererea formulată, reiese faptul că reclamanții mai sus arătați sunt în prezent pensionari. Cum aceștia nu mai au calitatea de angajați ai pârâtelor, Tribunalul Cluj a apreciat că, în cazul acestor reclamanți, nu sunt incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 cu privire la competența tribunalului în a cărui circumscripție se află locul de muncă, astfel încât reclamanții trebuie să se adreseze instanței competente material de la locul unde aceștia își au domiciliul.

Cum domiciliul acestora se află pe raza teritorială a Tribunalului Hunedoara, instanța a stabilit competența soluționării cauzei privind reclamanții A., B., C. și D. în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Înalta Curte reține că cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de mai multe persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la unitățile-pârâte, în calitate de angajator/fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă individuale diferite.

Conform art. 59 din C. proc. civ., prin care se definește coparticiparea procesuală, " Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

Prin urmare, prorogarea de competență teritorială intervine doar în situația în care între pretențiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite, cum este cazul în speță, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură.

Așadar, Înalta Curte reține că legătura dintre raporturile juridice deduse judecății trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună, rezultând din modul în care hotărârea asupra unei cereri influențează sau poate să influențeze hotărârea asupra celeilalte, iar interesele părților se găsesc astfel legate între ele, încât, statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecință și asupra celorlalte.

Prin urmare, trebuie să existe o interdependență între cereri, care, în cauza de față, nu există.

Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge în situația în care aspectele derivate din aplicarea unei legi să fie deduse judecății, printr-un proces colectiv, unei singure instanțe, eludându-se normele de organizare a sistemului judiciar, inclusiv, pe principiul competenței de jurisdicție teritorială.

Or, a considera că, în privința cererii formulate de reclamanții mai sus arătați, a operat prorogarea legală de competență în favoarea Tribunalului Cluj, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu ceilalți reclamanți, al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripția acestei instanțe, ar însemna să se exercite un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseși, măsură asupra căreia nu se poate reveni într-un regulator de competență.

În concluzie, Înalta Curte reține că, în cauză, nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 59 din C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală activă, în realitate, fiind incidente prevederile art. 100 din același Cod, potrivit căruia, "dacă mai mulți reclamanți, prin aceeași cerere de chemare în judecată, formulează pretenții proprii împotriva aceluiași pârât, invocând raporturi juridice distincte și neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanței competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenții în parte".

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale susmenționate, rezultă că, în situația în care mai mulți reclamanți, foști/actuali angajați, formulează o singură cerere de chemare în judecată împotriva aceluiași pârât, în baza unor raporturi juridice distincte, neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, stabilirea instanței competente nu se face potrivit art. 269 alin. (3) din Codul Muncii.

Împrejurarea că reclamanții au ales să formuleze împreună cererea de chemare în judecată, în cadrul căreia fiecare a solicitat pretenții proprii față de pârâtă, nu poate justifica, în mod legal, prorogarea de competență.

În ce privește competența de soluționare a cauzei, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, care este dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Totodată, se constată că, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din cod, în legătură cu competența de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

Cum, în speță, reclamanții nu mai au calitatea de angajați ai pârâtelor, în lumina dispozițiilor art. 208 și art. 210 din Legea nr. 62/2011, competența teritorială de soluționare a cauzei aparține tribunalului de la domiciliul reclamanților.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus arătate și în raport de obiectul cauzei - conflict individual de muncă-, având în vedere faptul că instanța de la domiciliul reclamanților este Tribunalul Hunedoara, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine acestui tribunal.

Pentru aceste considerente, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.