ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1427/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă la 02.05.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.448,0195 euro, reprezentând penalități de 5% din valoarea materialelor și a prețului manoperei, aferente fazelor de lucrări la care s-au înregistrat întârzieri, conform cap. VI paragraful 4 din contractul de antrepriză și montaj încheiat de părți la 19.04.2018; a sumei de 27.240,25 euro, reprezentând avansul de 25% aferent lucrărilor neefectuate; a sumei de 271.055,32 RON, reprezentând valoarea lucrărilor achitate și neefectuate; a sumei de 22.204,23 euro la care se adaugă TVA, reprezentând daune materiale directe, cauzate de neexecutarea de către pârâtă a contractului nr. x/21.06.2018, fapt care a dus uscarea a 70% din materialul săditor plantat, cu cheltuieli de judecată.

La 04.06.2019, pârâta a depus cerere reconvențională solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige reclamanta-pârâtă să-i plătească suma de 3.076,32 euro, reprezentând dobânda contractuală aferentă plății cu întârziere a tranșelor I și II, suma de 1.819,03 euro, reprezentând dobânda contractuală aferentă tranșei de plată IV, suma de 21.427,92 euro, reprezentând prețul plasei antigrindină achitată furnizorului, suma de 1.193,06 euro, reprezentând dobânda legală aferentă debitului de 21.427,92 euro, suma de 12.262,86 RON, reprezentând facturi neachitate, suma de 613,14 RON, reprezentând dobânda contractuală aferentă debitului de 12.262,86 RON, suma de 81,81 euro, reprezentând dobândă contractuală aferentă plății cu întârziere a tranșei III; să constate rezilierea contractului de antrepriză și montaj din 19.04.2018 și să o oblige pe reclamanta-pârâtă și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 275/LP/19.12.2019, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. au declarat apel.

Prin decizia nr. 311/C/2020-A/27.11.2020, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

În motivare, recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că cele reținute de curtea de apel în paragraful al doilea, pagina 17 din hotărârea atacată sunt contradictorii celor reținute de aceeași instanță la pagina 20, paragraful patru din decizie. În acest sens, recurenta-reclamantă a menționat că deși la fila x din hotărârea recurată s-a constatat că toate obligațiile ce țineau de executarea contractului erau în sarcina antreprenorului, inclusiv asigurarea sursei de energie electrică, la fila x din aceeași decizie s-a reținut că obligația de a asigura sursa de energie electrică era în sarcina recurentei-reclamante.

A reclamat că atât contractul, cât și Legea nr. 50/1991 și alte acte normative incidente în domeniul construcțiilor prevedeau că din momentul predării amplasamentului către antreprenor și până în momentul recepționării lucrării, beneficiarul nu avea nicio obligație în ceea ce privește executarea și conservarea lucrărilor, paza locației și asigurarea utilităților (apă, curent etc.)

În argumentarea celui de-al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a menționat că instanța de prim control judiciar, în mod greșit, a reținut că neexecutarea lucrărilor sau executarea cu întârziere a acestora îi este imputabilă, în condițiile în care a achitat un avans 25% din calculat la valoarea tuturor lucrărilor ce urmau a fi efectuate de intimată, iar aceasta a realizat doar lucrările constând în plantarea pomilor și realizarea sistemului de irigații, cu întârziere.

În acest context, a susținut că raționamentul instanței de apel se întemeiază exclusiv pe declarațiile subiective și contradictorii a doi martori, deși susținerile recurentei-reclamante din apel au fost dovedite cu înscrisuri.

A arătat că martorul C. este administratorul unei societăți aflată în parteneriat cu societatea intimată, iar în declarația dată în fața instanței, acesta a susținut că el a plantat pomii, chiar dacă nu era angajat al acesteia.

A menționat că declarația martorului conține afirmații contradictorii cu privire la starea pomilor în momentul plantării, care, în opinia recurentei, nu erau afectați, potrivit Notei de constatare nr. x/09.10.2018 și buletinului de analiză fito-sanitară, aceștia uscându-se din cauza lipsei de apă.

În ceea ce privește declarația martorului privind imposibilitatea montării sistemului antigrindină datorită lucrărilor necorespunzătoare efectuate anterior de o altă societate, recurenta-reclamantă a susținut că existența acestor lucrări nu a fost dovedită.

După evocarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991, autoarea căii de atac a arătat că obligația de întreținere a plantației până la data recepției lucrării reprezenta obligația legală a intimatei-pârâte.

În ceea ce privește considerentele instanței primei instanțe privind verificarea în REVISAL a calității de angajat a consilierului juridic al intimatei-pârâte, recurenta-reclamantă a subliniat că potrivit dispozițiilor legale, accesarea registrului altei societăți nu poate fi realizată.

În continuare, autoarea căii de atac a menționat că instanța de apel, în mod greșit, a reținut culpa societății și pentru uscarea pomilor.

Sub acest aspect, a invocat dispozițiile art. 4 paragraf 1 din contract potrivit cărora obligațiile de livrare, instalare și punere în funcțiune a produselor comercializate aparțineau intimatei-pârâte, subliniind că obligația de a asigura utilitățile nu era prevăzută în sarcina recurentei-reclamante.

Totodată, a subliniat că uscarea pomilor s-a datorat punerii în funcțiune a sistemului de irigații cu o întârziere de aproape 3 luni; conform graficului de lucrări, sistemul ar fi trebuit finalizat la 05.06.2018 și nu la 31.08.2018.

În continuare, a menționat că nerespectarea acestui termen s-a datorat exclusiv culpei intimatei-pârâte, întrucât și materialele componente ale sistemului de irigație au fost livrate cu întârziere.

Recurenta-reclamantă a arătat că și considerentele privind lipsa dovezilor referitoare la neexecutarea de către intimata-pârâtă a obligației de predare a documentelor ce trebuiau depuse la AFIR și la cauzarea vreunui prejudiciu sunt greșite, întrucât, în opinia sa, acest fapt era imposibil de realizat, iar instanța avea obligația să pună în vedere celeilalte părți să facă dovada predării documentelor.

Referitor la prejudiciul cauzat recurentei-reclamante, a arătat că acesta a constat în imposibilitatea decontării lucrărilor achitate, pentru care nu a fost predată documentația, iar lipsa pierderii finanțării nu poate echivala cu lipsa prejudiciului.

Conchizând, recurenta-reclamantă a subliniat că, spre deosebire de intimata-pârâtă, și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale, plătind chiar anticipat lucrări ce nu au mai fost realizate și că toate susținerile sale au fost dovedite cu înscrisuri sub semnătură și cu expertize oficiale.

La data de 24.02.2021, intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile netimbrării și nulității recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând în mod prioritar, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile netimbrării și nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

Înalta Curte, constatând că recurenta-reclamantă și-a îndeplinit obligația legală de a achita taxa judiciară de timbru, dovada plății taxei judiciare de timbru în cuantum de 4.594 RON regăsindu-se la fila x, va respinge excepția netimbrării recursului.

Examinând excepția nulității recursului, Înalta Curte reține că potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta-reclamantă aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, deși autoarea căii de atac a indicat expres motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulțumirea părții față de interpretarea și aprecierea probelor administrate și situației de fapt de către instanța de apel.

Astfel, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac reclamă că decizia atacată conține motive contradictorii, menționând, în acest sens, că aspectele de la paragraful al doilea de la pagina 17 sunt contradictorii cu paragraful al patrulea de la pagina 20. Susține recurenta-reclamantă că deși, la pagina 17 din hotărârea recurată s-a constatat că toate obligațiile ce țineau de executarea contractului erau în sarcina antreprenorului, la pagina 20 din aceeași decizie s-a reținut că obligația de a asigura sursa de energie electrică era în sarcina recurentei-reclamante.

Analizând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate a fost invocat în mod formal, sub pretextul reținerii unor motive contradictorii de către instanța de apel, recurenta-reclamantă punând în discuție fondul cauzei în ceea ce privește obligația de a asigura utilitățile pentru punerea în funcțiune a sistemului de irigații.

Această concluzie rezultă din argumentele menționate în susținerea motivului de recurs, autoarea căii de atac urmărind, în realitate, o reevaluare a situației de fapt și a probatoriului existent cu privire la obligațiile contractuale ale fiecărei părți în litigiu, asupra cărora instanțele de fond s-au pronunțat.

Cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin prisma motivelor contradictorii cuprinse în hotărâre, vizează ipoteza unei contrarietăți între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăți dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers.

Or, contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte observă că cele reținute de instanța de prim control judiciar la paginile 17 și 20 nu reflectă o contradicție în sensul expus anterior; mai mult, aspectele reținute nici nu sunt potrivnice, de vreme ce la pagina 17, curtea de apel a constatat că sunt în sarcina antreprenorului toate operațiunile convenite prin contract, nu și cele colaterale.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte reține că, deși a reclamat încălcarea normelor de drept material, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la dispozițiile Legii nr. 50/1991 din perspectiva temeiniciei susținerilor sale pe fondul cauzei, fără a menționa, în concret, prevederile legale care au fost încălcate sau greșit aplicate de instanța de prim control judiciar.

Toate argumentele expuse în cadrul memoriului din recurs, prin care recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a reținut eronat culpa sa în executarea cu întârziere a lucrărilor sau în neexecutarea lor, precum și pentru uscarea pomilor și prin care a reiterat argumentele prezentate în apel referitoare la declarația martorului C., la posibilitatea efectuării unor verificări în REVISAL, la clauzele contractuale privind obligațiile părților, la starea pomilor în momentul plantării, la nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligațiilor contractuale, la plățile efectuate în avans reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanțele de fond și asupra cărora acestea s-au pronunțat.

Prezentarea din nou a motivelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., examinarea instanței de recurs fiind limitată de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Criticile dezvoltate de autoarea căii de atac vizează modul în care instanța de apel a analizat și a statuat, din perspectiva situației de fapt reținute și a probelor administrate, neîntrunirea în cauză a condițiilor pentru angajarea răspunderii contractuale a intimatei-pârâte.

Or, motivele de recurs trebuie să cuprindă critica hotărârii judecătorești recurate, nu doar reiterarea susținerilor părților de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv.

Aceasta, deoarece recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, de reformare, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă prin motivele de recurs hotărârii instanței anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așa fiind, nu sunt întrunite nici exigențele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În aceste condiții, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. au fost invocate doar formal.

În atare condiții, Înalta Curte constată incidența ipotezei sancționatorii, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Având în vedere toate aceste considerente, excepția nulității urmează să fie admisă și, în consecință, recursul va fi anulat, în temeiul art. 489 alin. (2), coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția netimbrării recursului.

Admite excepția nulității recursului și, în consecință:

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 311/C/2020-A/27.11.2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iunie 2021.