ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1367/2021

Ședința publică din data de 27 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea atacată

Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 5/2020 din 19 mai 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a luat act de renunțarea la judecarea recursului declarat împotriva încheierilor de ședință din 04.06.2018, 03.09.2018, 14.01.2019, 11.02.2019, 11.03.2019, 18.03.2019 pronunțate de Tribunalul Iași; a respins excepțiile inadmisibilității, tardivității și nulității recursului, excepții invocate de intimatul Spitalul Clinic de Obstetrică Ginecologie "Cuza Vodă" Iași și a respins recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii de ședință din 06.05.2019 pronunțate de Tribunalul Iași, încheiere pe care a menținut-o.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, reclamanta A., întemeiat în drept pe prevederile pct. 1 și pct. 5 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce privește cererile de recuzare soluționate prin încheierile din 14.11.2018, 09.04.2019, 11.05.2020, 18.05.2020 și 22.07.2020.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 06.08.2020, sub nr. x/2017*/a1.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta-reclamantă A. a depus punct de vedere la raport.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, în raport de excepția nulității, invocată din oficiu, din perspectiva tardivității căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prescrise de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., "Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri."

Potrivit art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanță și reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură. De asemenea, în conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 2 din același act normativ "Când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește."

Calculul termenelor este, astfel, reglementat de art. 181 C. proc. civ., iar la alin. (1) pct. 2 al aceluiași articol se prevede expres că atunci, când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul și nici ziua când acesta se împlinește.

În situația nerespectării unui termen procedural, devin aplicabile dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Raportat la interpretarea sistematică a acestor prevederi, rezultă că termenul pentru exercitarea recursului împotriva încheierilor din 14.11.2018, 09.04.2019, 11.05.2020, 18.05.2020 și 22.07.2020 reprezintă un termen procedural imperativ, având durata de 5 zile, care începe să curgă de la data comunicării hotărârii definitive prin care s-a soluționat cauza, respectiv decizia civilă nr. 5/2020 din 19 mai 2020 a Curții de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale, prin care această instanță a soluționat recursul cu care era sesizată.

Din verificarea lucrărilor dosarului, se constată că respectiva hotărâre a fost comunicată recurentei- reclamante la 23 iulie 2020, dată de la care curge termenul de 5 zile prevăzut de lege pentru exercitarea recursului, iar recursul pendinte, a fost exercitat la 03 august 2020 (data poștei înscrisă pe plicul de expediere, dosar).

În aplicarea prevederilor legale anterior redate, se constată că recursul exercitat, în cauză, împotriva deciziei civile nr. 5/2020 din 19 mai 2020 a Curții de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale, sub aspectul soluțiilor date în ceea ce privește cererile de recuzare soluționate prin încheierile din 14.11.2018, 09.04.2019, 11.05.2020, 18.05.2020 și 22.07.2020, prin care s-au respins, ca neîntemeiate, cererile de recuzare formulate de recurenta- reclamantă (recursul), a fost declarat cu depășirea termenului legal, imperativ și peremptoriu prevăzut de art. 53 alin. (1) C. proc. civ.

Reiese, astfel, că termenul de 5 zile pentru exercitarea recursului s-a împlinit la 29 iulie 2020 (într-o zi de miercuri). Or, în speță, calea de atac a fost promovată la data de 03 august 2020, așadar, cu depășirea evidentă a termenului procedural instituit de prevederile art. 53 alin. (1) C. proc. civ., partea neinvocând nicio împrejurare mai presus de voința sa care să o fi împiedicat în exercitarea căii de atac.

Anterior cererii de recurs, recurenta- reclamantă a formulat cerere de repunere în termenul de recurs, potrivit art. 186 C. proc. civ., înregistrată la data de 31.07.2020, arătând că, în perioada 22.07.2020- 26.07.2020 s-a aflat în concediu de odihnă și, în toată această perioadă, nu a fost prezentă în orașul Iași, iar, în ziua de 24.07.2020 a fost prezentă la Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un dosar, în calitate de recurent.

A mai arătat că, în Iași, s-a întors în ziua de 26.07.2020, unde a găsit în cutia poștală plicul cu hotărârea nr. 5/19.05.2020 a Curții de Apel Iași, fapt pentru care, în opinia sa, trebuia să formuleze în 5 zile de la această comunicare, recursul privind cererile de recuzare.

Față de acestea, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea cererii și să se dispună repunerea în termen, cu îndeplinirea actului de procedură- recursul, începând de la data de 26.07.2020, data încetării împiedicării, conform dispozițiilor art. 186 C. proc. civ.

În legătură cu această cerere de repunere în termenul legal de formulare a recursului, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 186 alin. (1) din C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. Alineatul (2) al aceluiași articol prevede faptul că, în acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

Textul legal mai sus redat, aplicabil instituției juridice a repunerii în termen, prevede posibilitatea repunerii în termenul procedural pierdut de partea interesată, doar dacă aceasta din urmă dovedește că întârzierea în efectuarea actului se datorează unor motive temeinic justificate.

În legătură cu această noțiune de motive temeinic justificate, literatura și practica de specialitate au arătat faptul că astfel de motive exclud orice culpă a părții care nu a săvârșit actul de procedură în termen, ele urmând a fi apreciate în concret.

Împrejurările invocate de recurenta-reclamantă nu se încadrează, însă, în dispozițiile legale menționate și nu constituie, prin ele însele, o împrejurare ce ar putea fi încadrată în noțiunea de motive temeinic motivate, mai sus-menționată, care să o fi împiedicat pe aceasta să formuleze în termenul legal recursul.

Pe de o parte, din biletele CFR depuse la dosar, rezultă doar data plecării Iași- București: 22.07.2020 și, respectiv, București- Iași: 26.07.2020, fără a fi însoțite de o altă dovadă, în sensul celor învederate de recurentă, că în perioada 22.07.2020- 26.07.2020 s-a aflat în concediu de odihnă și, în toată această perioadă, nu a fost prezentă în orașul Iași.

Iar, pe de altă parte, absența sa de la domiciliu în această perioadă nu echivalează cu existența unor motive temeinic justificate, deci, mai presus de culpa sa, în condițiile în care, așa cum însăși susține, a revenit la domiciliu în data de 26.07.2020, deci, avea posibilitatea de a exercita recursul cu respectarea termenului prevăzut de art. 53 alin. (1) C. proc. civ., termen care, așa cum s-a arătat mai sus, s-a împlinit la data de 29.07.2020.

În acest context, argumentele prezentate de recurentă în motivarea cererii de repunere în termenul de formulare a recursului constituie o invocare a propriei turpitudini (culpe), motiv pentru care primirea acestor argumente ar echivala cu înfrângerea regulii de drept exprimată în dictonul latin nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimănui nu îi este îngăduit a invoca propria culpă în pretinderea unui drept).

După cum a fost arătat, motivele temeinic justificate de care face vorbire dispozițiile art. 186 alin. (1) C. proc. civ., au drept situație premisă ipoteza unei cauze obiective, apropiată forței majore, care nu putea fi prevăzută sau depășită de către cel în cauză.

Or, lipsa de la domiciliu nu poate reprezenta o cauză temeinic justificată în sensul textului normativ mai sus redat, ci ține de culpa reclamantei-recurente în ceea ce privește organizarea sa, inclusiv pe perioada în care anumite modificări cu caracter temporar pot implica și un efect destabilizator (minim, însă, în cazul de față).

Față de considerentele expuse, având în vedere că termenul legal pentru declararea căii de atac extraordinare a recursului a fost depășit, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., coroborat cu art. 185 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de reclamanta A. și va anula recursul formulat de aceasta împotriva deciziei civile nr. 5/2020 din 19 mai 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale, ca tardiv declarat.

În conformitate cu prevederile art. 493 alin. (5), coroborat cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termen.

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 5/2020 din 19 mai 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale, ca tardiv declarat.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2021.