ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1366/2021

Ședința publică din data de 27 mai 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, la data de 08 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta ÎNTREPRINDEREA B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că, pe perioadele menționate în cerere, a fost angajat în funcții și a lucrat efectiv, 100% sau mai puțin, din programul de lucru, în secții cuprinse în grupa I-a și/sau a II-a de muncă, iar, pe cale de consecință, să dispună eliberarea unei adeverințe din care să rezulte grupa de muncă și condițiile de muncă la care are dreptul; fără cheltuieli de judecată.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1). Prin sentința civilă nr. 3278 din 22 decembrie 2020, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, secția I civilă, și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. și Reparații B., în calitate de deținător de arhivă S.C. C., în favoarea Tribunalului Constanța.

În motivarea acestei hotărâri, s-au reținut, în esență, următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la cauzele având ca obiect conflicte individuale de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința ori, după caz, locul de muncă reclamantul.

Textele legale invocate anterior, s-a reținut, instituie o competență teritorială derogatorie de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 107 C. proc. civ., competență care, prin natura imperativă a termenilor utilizați de legiuitor, are caracter exclusiv, iar nu relativ, astfel că părțile nu au posibilitatea de a stabili competența altei instanțe.

În vederea determinării instanței competente din punct de vedere teritorial în judecarea unui asemenea litigiu, au fost instituite doua criterii alternative de stabilire a competenței, în sensul ca reclamantul are alegerea între tribunalul de domiciliul sau reședința sa și tribunalul în raza căruia este situat locul său de muncă.

Or, a reținut instanța, reclamantul A. nu are nici domiciliul, dar nici locul de muncă în județul Prahova, motiv pentru care, competența teritorială în judecarea acțiunii lor revine Tribunalului Constanța în a cărui circumscripție teritorială aceste părți locuiesc.

Tribunalul Prahova a reținut că împrejurarea alegerii domiciliului de către reclamant este lipsită de relevanță sub aspectul determinării competenței teritoriale, esențial fiind locul în care părțile ce au inițiat demersul judiciar își au domiciliul, reședința sau locul de muncă, după caz. Dacă s-ar admite determinarea competenței în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales, s-ar ajunge la situația în care reclamanților li s-ar permite să aleagă instanța la care să se judece, în funcție de baroul avocațial din cadrul căruia își aleg apărătorul, ceea ce contravine regimului juridic al competenței teritoriale exclusive.

2.2). La data de 11 februarie 2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, iar prin sentința civilă nr. 1292 din 29 martie 2021, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța; declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. și reparații B. - deținător de arhivă S.C. C., în favoarea Tribunalului Prahova; a constatat ivit conflict negativ de competență între Tribunalul Constanța și Tribunalul Prahova, și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență ivit; a suspendat, din oficiu, judecata cauzei, până la soluționarea definitivă a conflictului de competență.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente, stabilind competența soluționării acesteia în favoarea Tribunalului Prahova, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că obiectul prezentului dosar are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Pentru stabilirea competenței în cauza de față, sunt relevante dispozițiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul muncii, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care, acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea că, textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

Coroborând prevederile art. 210 și 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanțe, deopotrivă competente, respectiv, cea de la locul unde își are domiciliul, sau cea de la locul de muncă al acestuia.

Prin urmare, în cauza dedusă judecății, față de dispozițiile legale menționate și având în vedere că, locul de muncă al reclamantului este în Prahova, competența soluționării cauzei revine Tribunalului Prahova, instanța inițial învestită, conform alegerii de competență.

În consecință, în aplicarea art. 210 din Legea nr. 62/2011, coroborat cu art. 113 C. proc. civ., și prin raportare la art. 130 alin. (2) și (3) din același Cod, Înalta Curte apreciază că instanța competentă teritorial să soluționeze prezentul litigiu, este Tribunalului Prahova.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Prahova.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2021.