ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1158/2021

Ședința publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la 6 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul forțat C., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune materiale și morale, reprezentând 10.000 euro daune materiale și 190.000 euro daune morale, având în vedere prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a accidentului produs la 24 decembrie 2016 pe DN 4, în comuna Șoldanu, sat Negoiești, jud. Călărași; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 747/2018 din 25 octombrie 2018, Tribunalul Călărași, secția Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 80.000 euro (în echivalent în RON la data plății), reprezentând daune morale, a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 euro reprezentând daune materiale și a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A. și pârâta B. S.A. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin încheierea din 4 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secțiilor cu completuri specializate în cauze cu profesioniști.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2019.

Prin decizia civilă nr. 2095/2019 din 5 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A., a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 100.000 euro (echivalent în RON la data plății) cu titlu de daune morale, a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate și a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs B. S.A., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă susține că decizia atacată nu este motivată în acord cu exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece curtea de apel nu a stabilit corect situația de fapt și a reținut motive contradictorii. Autoarea căii de atac arată că nu a fost avută în vedere jurisprudența referitoare la acordarea daunelor morale și nici incidența dispozițiilor art. 1371 C. civ.. Afirmă că raționamentul curții de apel este eronat deoarece nerespectarea unei obligații legale trebuie apreciată în același mod în raport de toate părțile, respectiv instanța de apel ar fi trebuit să rețină și să dea efecte juridice împrejurării că intimata-reclamantă nu purta centura de siguranță, deși era obligată în acest sens.

Prin memoriul de recurs se susține și încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și arată că au fost greșit interpretate normele legale care dispun că daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Afirmă că a fost nesocotită jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului întrucât despăgubirea stabilită echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză, având un cuantum nerezonabil. Apreciază că în lipsa unor criterii exacte, determinarea prejudiciului nepatrimonial trebuie să se realizeze prin raportare la toate consecințele negative ale evenimentului rutier, dar ținându-se cont de principiul proporționalității cu dauna suferită și de factori precum venitul victimei și posibilitatea reală de a compensa anumite suferințe ale acesteia.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2095/2019 din 5 decembrie 2019 și s-a fixat termen de judecată la 17 martie 2021, în vederea soluționării recursului în ședință publică.

La termenul de la 17 martie 2021, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen de judecată la 12 mai 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că prin încheierea de ședință din 27 ianuarie 2021 prin care a fost admis în principiu recursul s-a apreciat că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și că prevederile pct. 8 al aceluiași articol au fost invocate în mod formal.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. dispune că hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Criticile prin care se susține că hotărârea atacată nu este motivată în ceea ce privește culpa intimatei-reclamante vor fi înlăturate întrucât din considerentele exprimate de curtea de apel se constată că aceasta a analizat cererile părților și a coroborat probele administrate de instanța de fond, respectiv declarațiile martorilor, procesul-verbal de cercetare la fața locului și actele din dosarul de urmărire penală. Aceeași instanță a apreciat că nu este necesară administrarea probei cu expertiză tehnică auto și, stabilind situația de fapt prin raportare la probele aflate la dosarul cauzei, a concluzionat că nu există niciun indiciu care să arate că în fapt culpa ar fi aparținut altei persoane decât intervenientul forțat.

Astfel cum s-a statuat în jurisprudența instanței supreme, în motivarea unei hotărâri judecătorești este esențială valoarea juridică a argumentelor și corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. Înalta Curte reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecății, cu respectarea prevederilor legale incidente și pe baza unui raționament ce determină în mod logic soluția din dispozitiv, respectând astfel exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Alegațiile prin care se arată că instanța de apel nu a ținut seama de jurisprudența națională în materia acordării daunelor morale nu pot fi avute în vedere, neînscriindu-se în niciuna din tezele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât recurenta contestă exclusiv cuantumul acestor daune în raport de criteriile aplicabile conform jurisprudenței în materie, însă nu indică norma materială care a fost încălcată sau aplicată greșit.

De asemenea, nu vor fi avute în vedere criticile prin care se susține că valoarea despăgubirii este prea mare și că instanța de apel ar fi trebuit să se raporteze la împrejurări de fapt, precum venitul victimei sau consecințele concrete ale accidentului asupra sănătății intimatei-reclamante, întrucât aceste aspecte de netemeinicie nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2095/2019 din 5 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, formulată de intimata-reclamantă. Instanța supremă reține că, în aplicarea art. 494 raportat la art. 452 C. proc. civ., pentru a se acorda cheltuielile de judecată, partea care le solicită trebuie să facă dovada plății acestora. Față de faptul că partea a depus la dosar factura fiscală, însoțită de o chitanță care nu poartă semnătura casierului, conform înscrisului aflat la fila x, fără a avea indicat numărul dosarului în legătură cu care a fost acordată asistența juridică, instanța supremă constată că nu a fost făcută dovada cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2095/2019 din 5 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respingere cererea de acordarea a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 mai 2021.