ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 937/2021

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 5 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 2.071.065,36 RON, echivalentul în RON a sumei de 455.700 euro, la cursul BNR de la data introducerii acțiunii, reprezentând repararea prejudiciului cauzat de pârâți, conform art. 1349 C. civ., cu cheltuieli de judecată. La data de 09.11.2017, reclamanta a depus cerere de completare a acțiunii introductive și de precizare a temeiurilor de fapt și de drept. A arătat că înțelege să formuleze un capăt subsidiar de cerere, prin care, în ipoteza respingerii petitului principal de acțiune, pârâții să fie obligați la plata daunelor interese pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, constând în suma de 535.770,85 RON, reprezentând prejudiciu urmare neîncasării și neutilizării până la 12.07.2007 a prețului prevăzut în antecontractul nr. x/12.07.2007, dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, aplicabilă și la determinarea despăgubirilor pentru prejudiciul constând în imposibilitatea utilizării prețului contractual, conform art. 1381 alin. (3) C. civ., calculată pentru intervalul 12.07.2007-07.05.2014. Reclamanta a solicitat, suplimentar, decurgând din constatarea săvârșirii de către pârâți a abuzului de drept, să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 330.112,17 RON, reprezentând daune interese pentru prejudiciul produs prin imposibilitatea încasării și utilizării, urmare acțiunilor abuzive, în intervalul 16.05.2009-07.05.2014, a prețului prevăzut în antecontractul de vânzare-cumpărare din 16.05.2008 (1.000 euro/mp), preț pe care, din considerente de timbraj și, în baza principiului disponibilității, l-a redus prin utilizarea la calculul dobânzilor penalizatoare a unei baze de 300 euro/mp. La termenul din 18 ianuarie 2018, reclamanta a susținut, în ședință publică, faptul că nu achită taxa judiciară de timbru pentru cel de al doilea capăt al cererii completatoare.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul București: Prin sentința civilă nr. 859 din 3 mai 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu, și a respins acțiunea, ca fiind prescrisă.

Hotărârile pronunțate în apel de Curtea de Apel București: Prin decizia civilă nr. 97A din 28 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 859 din 3 mai 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a anulat sentința apelată și a reținut cauza în vederea evocării fondului. Prin decizia civilă nr. 1000 din 2 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în rejudecare, a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligându-i pe pârâți la plata către reclamanta a sumei de 445.500 euro, cu titlu de daune, și a sumei de 30.836,3 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 97 A din 28 ianuarie 2019 și a deciziei civile nr. 1000 din 2 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs pârâții B. și C., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea fondului. În motivarea recursului, față de argumentele instanței de apel cu privire la decizia nr. 97 A din 28 ianuarie 2019, pârâții au arătat că, potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011, obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor. Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. Astfel, au învederat că este greșit raționamentul instanței și că legea aplicabilă în litigiu este vechiul C. civ., apelul nefiind neîntemeiat. Au precizat, totodată, că întrucât instanța de fond a judecat cauza pe o excepție pe care o putea invoca din oficiu, nicio altă critică privind fondul dedus judecății nu poate avea obiect. Așadar, nici întâmpinarea nu putea viza apărări de fond. În cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 2512 din noul C. civ. Cu referire la decizia civilă nr. 1000 din 2 iulie 2019, recurenții au susținut că instanța de apel a reținut că lor reaua-credință rezultă din stăruința cu care au solicitat în toate fazele procesuale recunoașterea efectelor sentinței din procesul de uzucapiune. Or, demersurile judiciare au fost făcute pentru a se apăra un drept. Toate acțiunile recurenților trebuie privite ca fiind acțiunile unui proprietar care își apără în justiție dreptul de proprietate obținut tot în justiție. În condițiile în care recurenții nu erau terți față de terenul respectiv, ci chiar proprietari prin uzucapiune, nu li se poate imputa faptul că au încercat să-și apere dreptul prin orice mijloace legale și procedurale. Faptul că s-a preferat dreptul beneficiarilor dispoziției nr. 437/12.07.2002 nu ar trebui să aibă nicio relevanță, neputându-li-se reține altă intenție decât cea de protejare a unui drept câștigat prin justiție. Recurenții au mai arătat că ambele antecontracte invocate de către intimată au fost încheiate pro causa, cu același promitent cumpărător, și semnate în condițiile în care promitenta vânzătoare cunoștea bine faptul că există litigii pe rol care vizau exact dreptul de proprietate, iar durata lor nu putea fi estimată. Au solicitat a se avea în vedere că intimata este o cumpărătoare de drepturi litigioase a terenului notificat pe Legea nr. 10/2001, care s-a ocupat de obținerea acestui imobil, ca mandatară a notificaților, iar apoi și-a vândut sieși terenul obținut de la Primăria municipiului București, pentru prețul de 12.390 euro (reclamanta a semnat contractul în calitate de vânzătoare și de cumpărătoare). Ulterior, la mai puțin de un an, același teren a făcut obiectul unei promisiuni de vânzare-cumpărare, pentru un preț de 18,377 ori mai mare. Această promisiune de vânzare nu a fost prelungită la ajungerea la termen, promitentul cumpărător preferând să încheie, după scurt timp, un nou antecontract de vânzare-cumpărare pentru o sumă de 2.857 ori mai mare.

Apărările formulate în cauză: La data de 7 august 2020, intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului, pentru neîncadrarea motivelor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În esență, cu privire la fondul recursului, intimata a arătat că acțiunea soluționată irevocabil prin decizia nr. 1327/07.05.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cea care prin notarea sa abuzivă în cartea funciară a împiedicat exercitarea dreptului de dispoziție al reclamantei asupra terenului în litigiu, reprezintă o facta pendentia, hotărârea primei instanțe fiind pronunțată după intrarea în vigoare a noului C. civ. Prin decizia recurată, instanța de apel face trimitere în mod corect la dispozițiile art. 2528 alin. (1) noul C. civ., despre care menționează că reproduce întocmai prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și stabilește că momentul obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă este 07.05.2014, data pronunțării deciziei civile irevocabile nr. 1237/2014. Or, acest element esențial nu a fost avut în vedere în cadrul recursului. Prin urmare, în raport de stabilirea corectă a momentului de la care începe să curgă prescripția extinctivă, în temeiul art. 6 alin. (4) din noul C. civ. -interpretat per a contrario, și art. 201 din Legea nr. 71/2011 sunt aplicabile dispozițiile noi, deci inclusiv prevederile art. 2512 din noul C. civ., care stabilește regimul juridic de ordine privată pentru invocarea excepției prescripției extinctive, așa cum corect s-a reținut și în jurisprudența instanței supreme. În legătură cu soluția pronunțată asupra fondului prin admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, intimata a învederat că raționamentul juridic al instanței de apel este coerent și riguros întemeiat în fapt și în drept, fiind analizată autoritatea de lucru judecat a deciziilor nr. 654/2007 și nr. 1237/2014 în ceea ce privește reaua-credință a recurenților, exercitarea de către aceștia a dreptului de notare a unor litigii în cartea funciară în mod abuziv, producerea unui prejudiciu cert intimatei prin deprecierea prețului de vânzare pentru imobilul în cauză. Recurenții nu au depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 30 iunie 2020, fiind repartizat aleatoriu Completului nr.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 18.03.2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei nr. 97 A din 28 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2017, și deciziei nr. 1000 din 2 iulie 2019, pronunțate de aceeași instanță în același dosar, și a fixat termen de judecată la 15 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Raportat la decizia nr. x din 28 ianuarie 2019, recurenții au susținut că norma de drept material aplicabilă litigiului pendinte este cea cuprinsă în C. civ. de la 1864, astfel că, în privința excepției prescripției dreptului material la acțiune nu sunt incidente dispozițiile art. 2512 din noul C. civ., aceasta putând fi invocată din oficiu de către instanța de fond în acord cu prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011. Pentru a analiza acest motiv de recurs prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la repararea prejudiciului cauzat prin formularea abuzivă a unor acțiuni în fața instanțelor de judecată, fiind astfel împiedicată să exercite atributul dispoziției asupra bunului său. Aceasta a afirmat că pârâții, cu rea credință, au procedat la înscrierea în cartea funciară a imobilului a unor mențiuni referitoare la aceste acțiuni judiciare, creându-i astfel un prejudiciu ce urmează a fi cuantificat prin determinarea diferenței dintre valoarea bunului la data vânzării și valoarea aceluiași bun la data semnării celui de-al doilea antecontract de vânzare cumpărare, perfectarea acestei ultimei convenții nefiind posibilă la acel moment față de opoziția constantă a pârâților, cei care au contestat permanent dreptul de proprietate al reclamantei. Conform situației de fapt stabilite de instanțele de fond, Înalta Curte constată că, prin decizia civilă nr. 654/05.04.2007 a Curții de Apel București, secția a III-a, irevocabilă, au fost obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 650 mp, situat în București, str. x, instanța reținând că reclamanta este proprietara imobilului conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.09.2004, redobândit în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziția nr. x/12.07.2002 a Primăriei Municipiului București. Ulterior, la 30.08.2007, pârâții au înregistrat la Judecătoria Sectorului 3, sub nr. x/2007, o acțiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu reclamanta, constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 473/12.07.2002, a procesului-verbal nr. x/19.07.2002 de punere în posesie și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.09.2004, cerere respinsă prin sentința civilă nr. 1833/25.10.2011 a Judecătoriei Sectorului 3, definitivă prin decizia civilă nr. 220/07.10.2013 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia nr. 1327/07.05.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, la 12.09.2007 pârâții au formulat și o plângere împotriva încheierii de carte funciară prin care s-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, formându-se dosarul nr. x/2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3, soluționată prin sentința civilă nr. 10982/26.10.2009, prin care s-a constatat perimată cererea, hotărârea devenind irevocabilă prin nerecurare la data de 02.10.2009. Prin cererea adresată Curții de Apel București la 31.03.2008, pârâții au solicitat lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului deciziei civile nr. 654/05.04.2007, anularea încheierii de învestire cu formulă executorie a acesteia, anularea tuturor actelor de executare și a executării silite însăși. Prin încheierea din 15.04.2008 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2008, s-a luat act de renunțarea contestatorilor pârâți la judecata contestației la titlu. Totodată, prin încheierea din 15.04.2008 pronunțată în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel București a luat act de renunțarea petenților pârâți la judecata cererii de suspendare provizorie a executării silite a deciziei civile nr. 654/05.04.2007, până la soluționarea dosarului nr. x/2008 Pentru inițierea și notarea în cartea funciară de către pârâți a litigiilor menționate, reclamanta a formulat acțiunea în răspundere civilă delictuală ce face obiectul prezentului dosar, susținând că, deși demersurile abuzive ale pârâților au început în anul 2007 - deci sub imperiul C. civ. din 1864, efectele juridice al acestora s-au produs și sub efectul legii civile noi, în intervalul 01.10.2011 (data intrării în vigoare a noului C. civ.) - 07.05.2014 (dată la care a fost pronunțată decizia civilă nr. 1327 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă în mod irevocabil acțiunea pârâților care viza constatarea nulității absolute al titlului de proprietate al reclamantei). A susținut reclamanta că, până la data pronunțări deciziei civile nr. 1327/07.05.2014, nu a putut să își exercite în mod efectiv dreptul de a dispune de teren prin înstrăinarea acestuia, nici să determine cuantumul prejudiciului care i s-a produs, prin calcularea diferenței dintre prețul pe care ar fi putut să îl încaseze din vânzarea terenului conform antecontractului de vânzare-cumpărare din mai 2008 și prețul obținut ulterior radierii notărilor prejudiciabile din cartea funciară ca efect al pronunțării hotărârii menționate. În situația de față, Înalta Curte observă că, fiind vorba de acțiuni civile ale căror efecte nu s-au produs instantaneu, la momentul formulării cererilor de chemare în judecată, ci în timp, în intervalul cuprins între data înregistrării acestora la instanțele de judecată și data rămânerii lor irevocabile, pentru determinarea regimului juridic al faptelor imputate pârâților urmează a se avea în vedere prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011, întrucât răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii este guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii faptei ilicite. Astfel cum a reținut și instanța de apel, prin raportare la data intrării în vigoare a noului C. civ. (01.10.2011), acțiunile formulate de pârâți în dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Sectorului 3 și dosarele nr. x/2008 și nr. y/2008 ale Curții de Apel București reprezintă fapte constitutive de situații juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cărora li se aplică, conform art. 103 din Legea nr. 71/2011, prevederile art. 998-999 din vechiul C. civ.. De asemenea, efectele generate de aceste situații juridice au intervenit anterior adoptării noului C. civ., fiind vorba, așadar, de facta praeterita, putând fi aplicată numai legea veche, adică legea în vigoare la data producerii faptei respective ori efectelor ei, în sens contrar, dacă s-ar aplica o lege ulterioară, ar însemna ca instanța se atribuie efect retroactiv, cu încălcarea principiului neretroactivității. În acest caz, în mod corect a considerat instanța de apel că, sub aspectul prescripției dreptului material la acțiunea în răspundere civilă delictuală, cu trimitere la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la data soluționării irevocabile a celor trei acțiuni, fiind împlinit la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată. Mai mult, față de norma aplicabilă, excepția prescripției dreptului material la acțiune putea fi invocată din oficiu, în temeiul art. 18 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că "Instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris". Cât privește acțiunea soluționată prin sentința civilă nr. 1833/25.10.2011 a Judecătoriei Sectorului 3, definitivă prin decizia civilă nr. 220/07.10.2013 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia nr. 1327/07.05.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta reprezintă facta pendentia în raport de data intrării în vigoare a noului C. civ., adică o situație juridică în curs de formare, modificare sau stingere la data aplicării normei juridice noi de drept material, respectiv art. 1349 și urm. din noul C. civ.. Cererea de chemare în judecată, deși inițiată sub imperiul legii vechi, a fost soluționată irevocabil după 01.10.2011. Fapta imputată recurenților s-a epuizat în anul 2014, caracterul său ilicit fiind confirmat prin decizia nr. 1327/07.05.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanță care a constatat că "și prin decizia Curții de Apel București nr. 654/2007 sunt înlăturate, cu putere de lucru judecat absolută, efectele hotărârii în uzucapiune, în contradictoriu cu pârâții din litigiul de față, care au aceeași poziție procesuală cu pârâta D., reclamantă în cadrul acțiunii în revendicare." Potrivit art. 2528 alin. (1) din noul C. civ., "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Pentru a analiza însă incidența acestui text de lege, se impune a examina prevederile art. 2512 din același act normativ, care prevede că "(1) Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință. (2) Organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu", dar și pe cele ale art. 2513 C. civ., care stipulează că "Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate". În cauză, însă, recurenții nu au invocat în termen excepția prescripției dreptului material la acțiune, astfel că, față de argumentele sus prezentate, în mod corect instanța de apel a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 2512 - 2513 din noul C. civ. În speță, nu poate fi reținută decizia în interesul legii nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 283 din 17 aprilie 2014, dată în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2512 și art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., în sensul că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1.10.2011. Aceasta, deoarece, în speță, atât momentul obiectiv de la care a început a curge prescripția, reprezentat de data soluționării irevocabile a dosarului nr. x/2007, respectiv 07.05.2014, când a fost pronunțată decizia civilă nr. 1327 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și momentul subiectiv, raportat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.07.2014, prin care s-a perfectat vânzarea imobilului la un preț mai mic decât cel pe care intimata îl putea obține în anul 2007, sunt ulterioare intrării în vigoare a noului C. civ. În consecință, instanța de apel a aplicat și interpretat corect normele de drept material contestate, caz în care Înalta Curte nu poate reține incidența art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Cât privește decizia civilă nr. 1000 din 2 iulie 2019, recurenții au susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că reaua lor credință rezultă din stăruința cu care au solicitat în toate fazele procesuale recunoașterea efectelor sentinței din procesul de uzucapiune, or demersurile judiciare efectuate de aceștia au avut drept scop apărarea unui drept. Faptul că a fost preferat dreptul beneficiarilor dispoziției nr. 437/12.07.2002 nu ar trebui să aibă relevanță, neputându-li-se reține altă intenție decât cea de protejare a unui drept câștigat în justiție. De asemenea, au formulat apărări care vizează situația de fapt. Înalta Curte constată că, pe fond, instanța de apel a reținut că abuzul de drept procesual reprezintă deturnarea dreptului procesual de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege (elementul obiectiv) și exercitarea sa cu rea-credință (elementul subiectiv). Așadar, titularul dreptului procesual îl exercită cu respectarea limitelor sale externe (care privesc condițiile de exercitare, forma actului, termenul), dar acționează cu rea-credință, urmărind un alt scop decât acela pentru care dreptul a fost recunoscut de lege. Respingerea unui demers procesual (cerere de chemare în judecată, cale de atac etc.) nu conduce, prin ea însăși, la concluzia exercitării abuzive a drepturilor procesuale, fiind necesară verificarea, în raport de împrejurările cauzei, a îndeplinirii cerințelor de mai sus. În speță, identificând condițiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, curtea a apreciat că existența faptei ilicite și a vinovăției pârâților rezultă din considerentele decisive ale deciziei civile nr. 654/05.04.2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a căror autoritate de lucru judecat a fost recunoscută prin decizia nr. 1327/07.05.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin decizia civilă nr. 654/05.04.2007 s-a statuat că obținerea sentinței civile nr. 7309/17.09.2002, prin care s-a constatat dobândirea de către pârâți, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, în suprafață de 698,83 mp, s-a făcut prin manopere dolosive, exercitate cu rea credință). S-a reținut, totodată, că pârâții nu au pornit și stăruit în procesul subsecvent în scopul protejării dreptului lor de proprietate, care fusese infirmat irevocabil prin hotărârea anterioară (decizia civilă nr. 654/05.04.2007), ci pentru a o împiedica pe reclamantă să își exercite dreptul de proprietate ce îi fusese recunoscut irevocabil, fiind astfel întrunit elementul obiectiv al abuzului de drept procesual. Sub aspect subiectiv, instanța de apel a apreciat că reaua credință a pârâților la momentul declanșării litigiului în discuție, dar și pe întreaga durată a desfășurării acestuia rezultă din stăruința cu care au solicitat, în toate fazele procesuale, recunoașterea efectelor sentinței obținute de ei în anul 2002 în procesul de uzucapiune, deși se stabilise irevocabil că pronunțarea acestei hotărâri este urmarea manoperelor lor dolosive. Constatând întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale (fapta ilicită săvârșită cu vinovăție de către pârâți, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu), curtea a dispus obligarea pârâților la repararea prejudiciului, constând în diferența dintre prețul prevăzut în antecontractul autentificat sub nr. x/16.05.2008 și cel din contractul autentificat sub nr. x/17.07.2014. Sub un prim aspect, Înalta Curte observă că, în mod contrar exigențelor căii de atac promovate, în memoriul de recurs formulat, recurenții au reiterat aspecte ale situației de fapt a cauzei, au prezentat probe care, în opinia lor, sunt de natură a stabili netemeinicia pretențiilor intimatei, cea care s-a folosit de două antecontracte de vânzare cumpărare încheiate pro causa pentru a fi admis prezentul demers judiciar. Or, astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în actuala sa reglementare legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ. Pe de altă parte, constată că sigura critică de nelegalitate adusă deciziei recurate vizează determinarea elementului subiectiv al abuzului de drept procesual reținut, respectiv exercitarea cu rea-credință a dreptului procesual de către recurenți. Potrivit art. 12 C. proc. civ., "(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. (2) Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare". De asemenea, art. 14 C. civ. prevede că "(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. (2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară". Prin urmare, cel care exercită dreptul procesual cu rea credință săvârșește un abuz de drept procesual, sancționabil în condițiile art. 1349 C. civ. În speță, instanța de apel a reținut, analizând probele administrate și statuările instanțelor de judecată menționate anterior, că recurenții au formulat, cu rea-credință, o cerere de chemare în judecată vădit netemeinică, au stăruit în soluționarea litigiului astfel promovat deși se stabilise definitiv că sentința pronunțată în dosarul având ca obiect constatarea dreptului lor de proprietate prin uzucapiune a fost obținută prin manopere dolosive. Ca atare, a apreciat că continuarea de către recurenți a procesului a condus la pierderea șansei intimatei de a obține pentru imobilul său prețul convenit în anul 2008, ceea ce justifică prejudiciul produs. În acest context, față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 12 C. proc. civ., art. 14 C. civ. și art. 1349 C. civ. În concluzie, sunt nefondate argumentele invocate de recurenți privind aplicarea dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Văzând prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei nr. 97 din 28 ianuarie 2019 și deciziei nr. 1000 din 2 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Cu referire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, reținând culpa procesuală a părții căzute în pretenții și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenți la plata către intimată a sumei de 3.000 RON, cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat, reduse conform art. 451 alin. (2) din același act normativ, având în vedere că suma solicitată cu acest titlu, de 8634,94 RON, este vădit disproporționat în raport cu valoarea și complexitatea cauzei și, respectiv, ținând seama de circumstanțele litigiului pendinte cu activitatea desfășurată de avocat.