Decizia nr. 81/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 170/2019 a Tribunalului Bihor

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 octombrie 2018 pe rolul Judecătoriei Oradea, fiind ulterior declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție Județean Bihor la plata unei despăgubiri echitabile (chirii lunare) în cuantum de 4.300 euro lunar, calculată pe perioada 11 octombrie 2015 - 11 octombrie 2017, despăgubire aferentă lipsei de folosință a imobilului situat în Oradea, județul Bihor.

Decizia pronunțată de Tribunalul Bihor: Prin sentința civilă nr. 170/C din 20 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a admis cererea formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor. Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a unei despăgubiri în cuantum de 19.521 RON lunar, calculată pe perioada 11 octombrie 2015 - 11 octombrie 2017, despăgubire aferentă lipsei de folosință a imobilului situat în Oradea, județul Bihor.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea: Prin decizia civilă nr. 259 R din 4 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile civile declarate de apelanții-pârâți Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție Județean Bihor, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A., B., C., D. împotriva încheierii de ședință din 2 octombrie 2019 și a sentinței civile nr. 170/C din 20 noiembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Bihor.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 259 R din 4 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor au declarat recurs. Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat următoarele critici: Primul motiv de nelegalitate, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne și vizează lipsa motivării soluției și lipsa unui răspuns al instanței cu privire la criticile prezentate în cuprinsul cererii de apel. Partea a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei, raportat la temeiul de drept pe care s-a întemeiat acțiunea reclamanților - art. 1349 și următoarele din C. civ. și art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În soluționarea excepției, instanța de apel trebuia să se limiteze la stabilirea subiectelor raportului juridic astfel cum a fost dedus judecății, litigiul vizând în concret persoana care a folosit imobilul fără drept și proprietarii imobilului. Recurentul-pârât arată că hotărârea pronunțată de instanța de apel conține motive străine de natura cauzei față de argumentul că Ministerul Afacerilor Interne a fost parte în dosarul nr. x/2010 în care s-a dispus restituirea imobilului, astfel încât, în mod automat, are calitate procesuală pasivă și în prezenta cauză. Acțiunea în evacuare promovată de reclamanți s-a îndreptat împotriva Inspectoratului de Poliție Județean Bihor - unitate cu personalitate juridică ce ocupă fără drept imobilul solicitat - din acest aspect rezultând stabilirea eronată a cadrului procesual. Analiza instanței de apel trebuia să se raporteze la temeiul de drept invocat de reclamanți în susținerea pretențiilor, respectiv normele care reglementează răspunderea civilă delictuală, fapta ilicită constând în folosirea fără drept a imobilului, iar prejudiciul - lipsirea intimaților-reclamanți de exercițiul concret al dreptului de folosință asupra imobilului în litigiu și nevalorificarea tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularilor dreptului. Apreciază că hotărârea recurată nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Pentru a reține că Ministerul Afacerilor Interne are calitate procesuală pasivă în cauză, trebuia dovedit faptul că, fie partea a beneficiat de utilizarea imobilului în litigiu, fie a refuzat să execute obligația de a-l preda. În motivarea soluției asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne au fost expuse considerente ambigue, iar instanța nu a prezentat care au fost obligațiile ce nu au fost executate de către pârât sau elementele care converg spre ideea că instituția se află în culpă față de reclamanți și poate fi trasă la răspundere. Aceste aspecte nu au fost lămurite în fața primei instanțe, iar răspunsul instanței de apel cu privire la criticile aduse nu este lămuritor, ci dimpotrivă, este vag, prin utilizarea unor termeni generali, fără ca instanța să facă aplicarea normelor de drept la situația de fapt concretă dedusă judecății. Cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1357 C. civ. În strânsă legătură cu excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne, apreciază că nu a fost dovedită îndeplinirea condițiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Dacă în privința prejudiciului se poate concluziona că acesta constă în lipsa de folosință a imobilului aflat în litigiu, în ceea ce privește fapta ilicită, vinovăția și legătura de cauzalitate, instanța de apel nu a argumentat îndeplinirea acestor condiții ale atragerii răspunderii civile delictuale. Pentru a face o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1357 C. civ., hotărârea judecătorească trebuia să arate, în concret, care dintre atribuțiile specifice fiecărui pârât au fost încălcate, în funcție și de calitatea prevăzută pentru fiecare parte în Legea nr. 10/2001. Instanța de apel nu a arătat care este, în concret, fapta imputabilă Ministerului Afacerilor Interne, în condițiile în care această instituție a soluționat notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar obiectul prezentului dosar nu este obligarea la punerea în executare a hotărârilor judecătorești din dosarul nr. x/2010. Folosind un raționament eronat și făcând aplicarea greșită a normelor de drept material, atât a celor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (art. 25 alin. (5) și art. 40 din această lege), cât și a celor ce reglementează organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne (O.U.G. nr. 30/2007 și Legea nr. 218/2002), instanța de apel a ajuns la o concluzie greșită că "Ministerul Afacerilor Interne a contribuit la temporizarea punerii efective în executare a dispozițiilor sentinței civile nr. 266/07.04.2012 a Tribunalului București". Recurentul-pârât a arătat că nu se justifică acordarea în favoarea reclamanților a despăgubirilor pentru lipsa de folosință pentru perioada 11.10.2015 - 11.10.2017 sau, cel puțin, pentru perioada anterioară datei de 29.08.2016, în condițiile în care dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 stabilesc în mod expres că obligația legală de preluare a imobilului revenea noilor proprietari, astfel încât inițiativa încheierii protocolului de predare-preluare trebuia să le aparțină acestora. În cauză, se poate reține pasivitatea reclamanților în perioada 27.02.2015 - data la care li s-a transmis că titlul executoriu a fost transmis IPJ Bihor - și până la 29.08.2016 - data înregistrării ofertei ferme a reclamanților de eliberare a imobilului. Pentru aceste considerente, recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne apreciază că nu a fost stabilită în mod corect situația de fapt, soluția instanței de apel fiind dată cu nerespectarea art. 22 C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului. Având în vedere motivele de nelegalitate prezentate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel, iar în rejudecare, respingerea acțiunii față de Ministerul Afacerilor Interne, fie pe cale de excepție, fie pe fond. În subsidiar, solicită trimiterea cauzei instanței de apel spre rejudecare, în special cu privire la stabilirea despăgubirilor pentru perioada 29.08.2016 - 11.10.2017, respectiv perioada anterioară datei de 29.08.2016. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Recursul declarat de recurentul-pârât Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea arătând că instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reținând, în mod eronat, că Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor ar fi în culpă pentru nepredarea în termen a imobilului reclamanților, deși din probele depuse la dosar rezultă foarte clar că reclamanții nu și-au îndeplinit atribuțiile ce le reveneau, deși s-a încercat în repetate rânduri contactarea reprezentanților reclamanților proprietari de drept ai imobilului. Apreciază că din culpa exclusivă a reclamanților nu a fost posibilă încheierea niciunui contract de închiriere, iar instanța de apel "nu a fost obiectivă în aprecieri și în judecată, ignorând prevederile legale privind procedura evacuării, prevederi care menționează foarte clar obligativitatea formulării unei notificări prealabile introducerii acțiunii în evacuare". Solicită ca instanța de recurs să constate buna sa credință și faptul că nu i se poate imputa pasivitatea și lipsa de interes în condițiile art. 1371 C. civ. Nu sunt îndeplinite condițiile privind răspunderea civilă delictuală pentru ca Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor să fie obligat la plata unei despăgubiri constând în lipsa de folosință, atâta timp cât din modalitatea în care au evoluat negocierile se poate constata faptul că din culpa exclusivă a reclamanților nu s-a încheiat contract de închiriere a imobilului. În finalul memoriului de recurs, recurentul-pârât critică modul în care instanța de fond și instanța de apel au reținut și au stabilit cuantumul chiriei, prin raportare la anumite prevederi legale fără a ține seama de speța concretă, de gradul de degradare al imobilului și fără efectuarea unei analize comparative cu imobile din zonă, aflate în aceeași stare materială/fizică. Având în vedere că obligația încheierii protocolului de predare-primire a imobilului revenea reclamanților, iar lipsa de interes nu poate fi imputată pârâților, recurentul-pârât solicită instanței de recurs să stabilească momentul just de la care ar trebui calculate despăgubirile datorate, moment care, în aprecierea părții, ar fi data de 29.08.2016. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție și apărările formulate: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți la 20 august 2020 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 5. La 20 octombrie 2020 intimații-reclamanți A., B., C. și D. au depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, fără a preciza cuantumul acestora și fără a depune înscrisuri justificative. La 9 noiembrie 2020 recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a transmis prin e-mail răspuns la întâmpinarea formulată de intimații-reclamanți, solicitând respingerea apărărilor prezentate în cuprinsul întâmpinării și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 28 octombrie 2021, recursul a fost admis în principiu și s-a stabilit termen la 20 ianuarie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Cu titlu preliminar, se reține că demersul judiciar al reclamanților urmărește obligarea pârâților Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție Județean Bihor, în solidar, la plata unei despăgubiri echitabile aferentă lipsei de folosință a imobilului ce a fost restituit reclamanților în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin sentința civilă nr. 266 din 7 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2010, irevocabilă prin decizia civilă nr. 979R din 23 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București - hotărâre prin care a fost respins recursul declarat de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, constatându-se că reclamanții din cauză sunt îndreptățiți la restituirea în natură a imobilului. 1. Recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne: În ceea ce privește criticile din recurs, subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la faptul că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne, se constată că acestea sunt nefondate. Dispozițiile art. 425 C. proc. civ. reglementează obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, ce trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituind, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost analizate. În speță, se constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de textul de lege anterior menționat. Instanța de apel a expus argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și a arătat care sunt, în concret, considerentele pentru care a înțeles să respingă apelul, validând soluția pronunțată de prima instanță. Astfel, în ceea ce privește critica din apel formulată de apelantul-pârât Ministerul Afacerilor Interne ce a vizat faptul că nu ar fi motivată încheierea din 2 octombrie 2019 prin care prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, Curtea a arătat că: "Această critică este nefondată, fiind de observat că, în cuprinsul încheierii date în ședința publică din 2 octombrie 2019, apare reliefat argumentul în considerarea căruia prima instanță a respins excepția privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, sens în care s-a argumentat că toate obligațiile ce decurg din restituirea în natură revin și în sarcina acestei instituții, inclusiv cele solicitate prin cererea de față." Nu se poate reține, așadar, lipsa unui răspuns al instanței cu privire la criticile prezentate în cuprinsul cererii de apel cu referire la soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, astfel cum nu se poate reține nici faptul că hotărârea instanței de apel ar conține argumente străine de natura cauzei față de faptul că Ministerul Afacerilor Interne nu ar fi fost parte în dosarul nr. x/2010 în care s-a dispus restituirea imobilului. Chiar dacă denumirea exactă a instituției era alta (Ministerul Administrației și Internelor), nu se poate concluziona că Ministerul Afacerilor Interne (actuala sa denumire), nu ar fi fost parte în dosarul nr. x/2010, soluționat prin sentința nr. 266 din 7 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 979R din 23 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, sentință în al cărei dispozitiv se consemnează: "Admite acțiunea formulată de reclamanții A., B. și E. (...) în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor (...). Anulează Decizia nr. 221/27.09.2010, emisă de Ministerul Administrației și Internelor. Constată calitatea de persoane îndreptățite a contestatorilor în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul construcție, înscris în C.F. x Oradea situat în Oradea, județul Bihor." Ministerul Afacerilor Interne s-a înființat prin O.U.G. nr. 96 din 22 decembrie 2012, prin reorganizarea Ministerului Administrației și Internelor, după preluarea activității în domeniul administrației publice de către Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice. Concluzionând, se constată că în dosarul nr. x/2010, Ministerul Afacerilor Interne a fost parte (chiar dacă la acel moment avea denumirea de Ministerul Administrației și Internelor), astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, ceea ce îi conferă calitate procesuală pasivă în litigiul de față, având în vedere obligația instituită în sarcina sa prin hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților asupra imobilului în litigiu, în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel a stabilit în mod corect cadrul procesual, având în vedere temeiul de drept invocat de reclamanți în susținerea pretențiilor, respectiv normele ce reglementează răspunderea civilă delictuală, fapta ilicită constând în folosirea fără drept și temporizarea reintrării reclamanților în posesia imobilului, iar prejudiciul - lipsirea intimaților-reclamanți de exercițiul concret al dreptului de folosință asupra imobilului în litigiu și nevalorificarea tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularilor dreptului. Referitor la calitatea procesual pasivă a Ministerului Afacerilor Interne, răspunzând criticii din apel privind unirea excepției lipsei calității procesuale pasive cu fondul, Curtea a arătat că "în speță subzistau suficiente temeiuri pentru a se reține în sarcina pârâtului Ministerul Afacerilor Interne calitatea procesuală pasivă, chiar dacă imobilul nu s-a aflat în folosința acestui pârât atâta vreme cât au fost identificate elemente de natură a configura participarea sa la producerea prejudiciului invocat prin cererea dedusă judecății." Astfel cum argumentat a reținut instanța de apel, din moment ce obligația de restituire în natură a fost instituită în sarcina sa, față de temeiul de drept al acțiunii ce vizează dispozițiile art. 1349 C. civ. și având în vedere fapta ilicită imputată (tergiversarea punerii în aplicare a hotărârii judecătorești irevocabile), nu se poate reține că Ministerul Afacerilor Interne nu ar avea calitate procesuală în cauză. Faptul că a existat o acțiune în evacuare promovată de reclamanți doar împotriva Inspectoratului de Poliție Județean Bihor, nu poate conduce la concluzia stabilirii eronate a cadrului procesual în actualul litigiu, astfel cum susține recurentul-pârât, având în vedere că faptele ilicite generatoare de prejudiciu sunt imputate ambilor pârâți, solicitarea reclamanților fiind de obligare a acestora, în solidar, la plata unei despăgubiri echitabile aferente lipsei de folosință a imobilului. Pe cale de consecință se constată că susținerile recurentului-pârât Ministerul Afacerilor Interne subsumate art. 488 pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate. Instanța de apel a argumentat printr-un raționament propriu, lămuritor, prezentând considerentele pentru care a apreciat că nu este întemeiată critica vizând greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive, cu respectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face referire la încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 C. civ., recurentul-pârât arătând că instanța de apel nu a argumentat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce privește fapta ilicită, vinovăția și legătura de cauzalitate. De asemenea, hotărârea judecătorească nu arată, în concret, care dintre atribuțiile specifice fiecărui pârât au fost încălcate, în funcție de calitatea prevăzută pentru fiecare parte. În ceea ce privește fapta ilicită, Curtea a reținut că obligația de restituire în natură a imobilului (stabilită prin sentința nr. 266 din 7 februarie 2012 a Tribunalului București, rămasă definitivă) îi revenea pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, dispoziția din 27 iunie 2016 privind restituirea fiind emisă inclusiv de această instituție. Obligația de restituire a subzistat până la momentul aducerii la îndeplinire prin predarea imobilului proprietarilor. În privința vinovăției, instanța de apel a constatat că prin acțiunile și inacțiunile sale, Ministerul a contribuit în mod evident la tergiversarea punerii în aplicare a hotărârii judecătorești de restituire în natură a imobilului. Prin criticile formulate, ce tind a determina mai degrabă o analiză a hotărârii recurate din perspectiva pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul-pârât nu reușește să convingă în ce ar consta greșita aplicare a dispozițiilor art. 1357 C. civ. Instanța de apel a arătat în mod detaliat care este fapta imputabilă și care culpa reținută pentru fiecare dintre cei doi pârâți. Fără să combată dezlegarea instanței de apel, recurentul-pârât readuce în fața instanței de recurs aceleași aspecte ce au făcut obiect al analizei în apel, neargumentând însă caracterul nelegal al statuării jurisdicționale anterioare. Critica vizând aspectele faptice ce țin de succesiunea evenimentelor (faptul că nu a fost stabilită în mod corect situația de fapt) nu poate face obiect al analizei în această etapă procesuală, tinzând în realitate la o devoluare a fondului pentru stabilirea altei situații de fapt. Un asemenea demers al reclamantului este însă incompatibil cu natura juridică a căii extraordinare de atac exercitate, în cadrul căreia pot fi supuse judecății numai aspecte de nelegalitate iar nu împrejurări de fapt sau de evaluare a probatoriului. 2. Recursul declarat de recurentul-pârât Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor: Invocând dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, recurentul-pârât a arătat că în mod eronat instanța de apel a reținut că Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor ar fi în culpă pentru nepredarea în termen a imobilului reclamanților, culpă care, în aprecierea părții, ar aparține exclusiv reclamanților, întrucât din probele depuse la dosar reiese că aceștia nu și-au îndeplinit atribuțiile ce le reveneau. Curtea a reținut că, deși pârât Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor nu a fost parte în dosarul nr. x/2010 soluționat prin sentința civilă nr. 266 din 7 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul București, nu poate fi negată culpa acestuia, având în vedere că a folosit fără drept imobilul după expirarea termenului de afectațiune și fără să fi achitat vreo sumă de bani pentru folosința imobilului. Astfel cum au fost formulate criticile, se constată că aplicarea greșită a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este formal invocată de recurentul-pârât, fără a arăta în ce ar consta eroarea instanței de apel. În conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, proprietarii cărora le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deținătorii actuali ai acestora un protocol de predare - preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezența executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală de preluare a imobilului. După prezentarea succesiunii actelor încheiate între părți și a evenimentelor în ordinea desfășurării lor, Curtea a reținut că intimații au efectuat demersuri repetate în scopul predării imobilului, astfel încât acestora nu li se poate imputa că nu au depus suficiente diligențe pentru încheierea protocolului de predare-primire. A reținut, de asemenea, că faptul că nu au dat curs solicitării de a încheia un nou contract de închiriere în perioada iunie 2017 - septembrie 2017, când au fost informați că Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor va elibera spațiul până la data de 15.10.2017, nu înseamnă că pârâtul nu datorează despăgubiri, pentru că și în acel timp acesta a folosit imobilul ce nu îi aparținea și pentru care deja exista o hotărâre de evacuare. Pretinzând greșita statuare a instanței de apel asupra lipsei a două dintre condițiile angajării răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită și vinovăția, recurentul tinde, în cea mai mare parte a criticilor, să susțină stabilirea unei alte situații de fapt, prin solicitarea de a se constata buna sa credință și faptul că nu i se poate imputa pasivitatea și lipsa de interes, ceea ce este inadmisibil în această etapă procesuală. Înalta Curte constată că nu se poate aprecia că în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001. Deși aceste dispoziții obligă la încheierea protocolului de predare-primire la solicitarea proprietarului, acest aspect nu poate constitui temei legal de natură a permite deținătorului o posesie gratuită. În ceea ce privește modul în care instanțele de fond au reținut și stabilit cuantumul chiriei, recurentul-pârât a arătat că nu s-a ținut cont de speța concretă, de gradul de degradare al imobilului și nu a fost efectuată o analiză comparativă cu imobile aflate în zonă, aflate în aceeași stare materială. Motivat de faptul că intimaților-reclamanți le revenea obligația încheierii protocolului de predare-primire a imobilului, recurentul-pârât a solicitat instanței de recurs să dea eficiență dispozițiilor art. 1371 C. civ., pe care le apreciază ca fiind aplicabile cel puțin pentru perioada anterioară datei de 29 august 2016 - momentul în care s-a solicitat de către proprietari predarea efectivă a imobilului. Astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea chiriei lunare pentru folosința imobilului și pentru perioada anterioară solicitării de predare, date fiind prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ce dispun că și pe perioada afectațiunii deținătorul imobilului datorează chirie către proprietar. De asemenea, în ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru perioada 11 octombrie 2015 - 11 octombrie 2017 s-a reținut că din materialul probator existent la dosar a rezultat contribuția pârâților la temporizarea reintrării reclamanților în posesia imobilului. Cu privire la aceste aspecte, recurentul-pârât solicită doar să se constate contrariul, argumentând, fără a convinge și atingând chestiuni ce țin de stabilirea stării de fapt, că din actele depuse la dosarul cauzei a rezultat dialogul purtat cu intimații în legătură cu predarea. Prin modalitatea de redactare a memoriului de recurs și de formulare a criticilor, recurentul-pârât nu a demonstrat în ce constă nelegalitatea soluției din apel, astfel încât să fie atrasă incidența motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Pentru toate considerentele arătate, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de fundament, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate. În aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-pârâți Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție Județean Bihor vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5950 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți A., C., D. și B..