ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 250/2022

Ședința publică din data de 3 februarie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea înregistrată la 1 august 2019 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor și Ministerul Afacerilor Interne, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- obligarea în solidar a pârâților la plata unei despăgubiri (indemnizații echitabile) de 4 euro/mp/lună calculată pentru perioada 01.08.2016-01.02.2018, indemnizație aferentă ocupării imobilului teren intravilan în suprafață de 680 mp proprietatea lor, situat în Oradea, str. x înscris sub nr. topo x din CF nr. x Oradea;

- obligarea pârâților la plata unei despăgubiri de 5 euro/mp/lună pentru suprafața de aproximativ 300 mp din terenul intravilan proprietatea lor situat în Oradea, str. x înscris sub nr. topo x din CF nr. x Oradea ocupat (afectat) de 3 cisterne de combustibil a câte 10.000 l fiecare, țevi și instalații de benzină/motorină, precum și o rampă de beton armat, despăgubiri calculate de la data introducerii acțiunii și până la ridicare/decontaminare completă a terenului aferent;

- obligarea pârâților de a ridica cele 3 cisterne de combustibil a câte 10.000 l fiecare, țevi și instalațiile de benzină/motorină, precum și o rampă de beton armat și a decontamina terenul afectat situat în Oradea, str. x înscris sub nr. topo x din CF nr. x Oradea cu o firmă specializată în decontaminare.

În drept, au fost invocate prevederile art. 50 alin. (1), art. 25 alin. (5) și art. 40 din Legea nr. 10/2001, art. 555 și art. 1357 C. civ.

Prin notele de ședință depuse la 25 mai 2020, reclamanții au precizat temeiul de drept al acțiunii ca fiind prevederile art. 25 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 40 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 167/C din 11 decembrie 2020, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Afacerilor Interne, ca neîntemeiată.

A admis, în parte, cererea formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor și Ministerul Afacerilor Interne.

A obligat pe pârâți să ridice de pe terenul situat în Oradea, str. x, înscris sub nr. topo x în CF x Oradea - proprietatea reclamanților cele 3 cisterne de combustibil a câte 10.000 l fiecare, țevile și instalațiile de combustibil aferente cisternelor.

A respins restul pretențiilor, ca neîntemeiate.

A admis în parte cererea de majorare a onorariului de expertiză.

A obligat pe reclamanți la plata către expert E. a diferenței de onorariu în cuantum de 800.

Prin decizia civilă nr. 829/A din 24 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul civil declarat de reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul de Politie al Județului Bihor și Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinței civile nr. 167/C/2020 din 11 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A obligat pe pârâți să ridice de pe terenul situat în localitatea Oradea, str. x, înscris în CF nr. x Oradea, nr. top. x și rampa, să le plătească reclamanților 267,7 euro lunar sau contravaloarea în RON de la data plății, cu începere din 1 august 2019 până la ridicarea efectivă a celor dispuse.

A păstrat celelalte dispoziții.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Afacerilor Interne.

Împotriva deciziei civile nr. 829/A din 24 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, atât reclamanții A., B., C., D., cât și pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Politie al Județului Bihor au formulat recurs.

Prin recursul declarat, reclamanții A., B., C. și D. au arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală în ceea ce privește admiterea numai în parte a apelului.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au criticat modul în care instanța de apel a interpretat efectele juridice ale dreptului de afectațiune, obligația deținătorilor inițiali ai imobilului de a proceda la încheierea contractului de închiriere urmare a dreptului de afectațiune, respectiv obligația Inspectoratului de Poliție al Județului Bihor de a plăti reclamanților o sumă de bani constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, în temeiul art. 40 din Legea nr. 10/2001, urmare a nerespectării de către deținătorii imobilului a prevederilor art. 25 alin. (5) din același act normativ.

Au menționat că instanțele de fond au făcut o aplicare greșită a legii, analizând problema dedusă judecății cu ignorarea dispozițiilor legale în ceea privește dreptul acestora de proprietate.

Afectațiunea la care face referire art. 16 din Legea nr. 10/2001 este un drept acordat deținătorului dreptului care a fost obligat să restituie bunul către fostul proprietar, pentru ca acesta să își poată desfășura normal activitatea pentru perioada supusă acestui drept. Însă, pentru a putea beneficia de acest drept, deținătorul trebuia să fi încheiat cu reclamanții un contract de închiriere, așa cum aceștia au solicitat, situație în care ar fi achitat o chirie stabilită prin hotărârea de Guvern.

Refuzul deținătorului de a preda imobilul sau de a-și exprima în scris intenția de a încheia cu reclamanții un contract de închiriere pentru perioada de 3 ani supusă afectațiunii, duce la sancționarea acestuia prin obligația de a plăti o indemnizație echitabilă pentru perioada dreptului afectațiune, altfel acest drept s-ar transforma într-un privilegiu acordat deținătorului inițial, ceea ce este interzis prin Constituția României.

Prin urmare, instanța de apel a reținut greșit că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Dimpotrivă, cum reclamanții au făcut dovada refuzului deținătorului actual al terenului de a încheia contractul de închiriere, instanța de apel trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 10/2001.

Dreptul la indemnizație pentru lipsa de folosință a terenului trebuia raportat la dreptul de proprietate asupra imobilului retrocedat de către unitatea deținătoare, drept protejat de art. 44 din Constituție, art. 480 din C. civ., art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, prin primul motiv, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că este nelegală soluția instanței de apel pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive.

Având în vedere starea de fapt, apreciază că instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care dispun că "proprietarii cărora (...) le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deținătorii actuali ai acestora un protocol de predare - preluare în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezența executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală de preluare a imobilului."

În soluționarea excepției invocate, instanța de apel trebuia să se limiteze la stabilirea subiectelor raportului juridic astfel cum a fost dedus judecății - în concret persoana care a folosit imobilul și proprietarii imobilului.

Instanța de apel trebuia să țină seama de faptul că, deși cererea administrativă a reclamanților întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, ce avea ca obiect restituirea în natură a imobilului în discuție, a fost soluționată de către Ministerul Afacerilor Interne, ca entitate învestită cu soluționarea notificării, restituirea în fapt nu putea fi realizată decât de către unitatea deținătoare a imobilului (cea care și-a desfășurat activitatea în respectivul imobil), în speță Inspectoratul de Poliție Județean Bihor, unitate cu personalitate juridică.

Al doilea motiv de recurs, circumscris aceluiași motiv de nelegalitate - art. 488 pct. 8 C. proc. civ., face referire la faptul că instanța de apel a aplicat necorespunzător normele de drept în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la obligarea pârâților la ridicarea bunurilor aflate pe imobilul teren al reclamanților și plata lipsei de folosință generată de lăsarea bunurilor pe teren.

Recurentul-pârât arată că nu au fost analizate și nici dovedite condițiile privind răspunderea civilă delictuală în ceea ce privește fapta ilicită, vinovăția și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, pentru a fi angajată răspunderea sa în temeiul art. 1357 C. civ.

Instanța de apel nu a arătat care este fapta ilicită săvârșită de Ministerul Afacerilor Interne, din expunerea considerentelor reieșind faptul că bunurile aflate pe terenul reclamanților sunt proprietatea Inspectoratului de Politie Județean Bihor. În raport de principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., instanța era datoare să țină seama de individualitatea fiecărui pârât, și, cu aplicarea dispozițiilor art. 222 C. civ., să rețină că, deși Inspectoratul de Poliție Județean Bihor este o unitatea în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, această unitate are personalitate juridică și răspunde pentru faptele proprii.

Cu toate că a reținut că bunurile - cisterne de combustibil țevi, instalații de benzină/motorină și o rampă pentru camioane din beton armat - sunt proprietatea Inspectoratului de Poliție Județean Bihor, obligația finală de a ridica aceste bunuri a fost stabilită și în sarcina Ministerului Afacerilor Interne. Mai mult, această obligație a atras după sine și pe aceea de a plăti lipsa de folosință pentru terenul în discuție.

Deși, într-adevăr, în cauză nu există ipoteza unei acțiuni în răspundere pentru fapta lucrului (art. 1377 C. civ.), recurentul-pârât apreciază că, prin similitudine, instanța poate reține faptul că, atât timp cât bunurile aparțin Inspectoratului de Poliție Județean Bihor, aceasta este instituția care răspunde pentru ele, indiferent în ce formă.

Inspectoratul de Poliție Județean Bihor este o unitate cu personalitate juridică, al cărui inspector șef are calitatea de ordonator de credite, potrivi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, astfel că are toate prerogativele pentru a se îngriji de bunurile deținute în proprietate sau în administrare.

Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile de drept material prevăzute de art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cât și pe cele ale art. 1357 C. civ.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut faptul că instanțele de fond nu au avut în vedere litigiile anterioare și expertizele realizate în cadrul acestora.

În acest sens, a arătat faptul că în dosarul nr. x/2003 a fost efectuată o expertiză specialitatea construcții fiind reținut faptul că rezervoarele îngropate pe fundații beton au natura juridica a unor construcții definitive - aspect consemnat în decizia civilă nr. 113-A/17.04.2013 a Curții de Apel București (pagina 9), dar și în decizia civilă nr. 579/19.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, în deciziile indicate, cu autoritate de lucru judecat, s-a reținut incidența art. 9 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini."

Din soluția pronunțată în dosarul nr. x/2003 se desprinde concluzia că reclamanții aveau cunoștință despre faptul că pe imobilul teren se regăsesc anumite construcții stabilite cu autoritate de lucru judecat ca având caracterul de construcții definitive, astfel că nu pot pretinde de la instituțiile publice care au restituit imobilul ridicarea acestora, deoarece au acceptat "starea în care se află" imobilul.

Prin soluția pronunțată - de obligare la a ridica rezervoarele de combustibil, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 113-A/17.04.2013 a Curții de Apel București, atât timp cât prin decizia anterioară a fost obligat pârâtul la predarea imobilului în starea în care se află.

Recurentul-pârât a arătat, de asemenea, că, trecând peste cele statuate în dosarul nr. x/2003, instanța de apel a dat o interpretare greșită sintagmei "liber de orice sarcini" din cuprinsul art. 9 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ceea ce a condus la pronunțarea unei soluții nelegale. Din analiza acestei dispoziții legale rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere starea fizică, materială a imobilului, ci situația juridică a acestuia.

Apreciază că instanța de apel trebuia să facă distincția dintre construcțiile definitive care se regăsesc pe imobilul teren și cele provizorii, ce pot fi demontate și ridicate de către pârâți, soluția urmând a fi dată cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 1357 C. civ., pentru obligațiile care incumbă fiecărei părți.

Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, se arată că instanțele de fond nu au avut în vedere litigiile anterioare și expertizele realizate în cadrul acestora. În dosarul nr. x/2003 a fost efectuată o expertiză specialitatea construcții, fiind reținut faptul că rezervoarele îngropate pe fundații beton au natura juridică a unor construcții definitive - aspect consemnat în decizia civilă nr. 113-A/17.04.2013 a Curții de Apel București (pagina 9), dar și în decizia civilă nr. 579/19.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a reținut cu autoritate de lucru judecat incidența art. 9 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar din soluția pronunțată în dosarul anterior mențonat se desprinde concluzia că reclamanții aveau cunoștință despre faptul că pe imobilul teren se regăsesc anumite construcții stabilite cu autoritate de lucru judecat ca având caracterul de construcții definitive.

Recurentul-pârât a arătat, de asemenea, că, trecând peste cele statuate în dosarul nr. x/2003, instanța de apel a dat o interpretare greșită sintagmei "liber de orice sarcini" din cuprinsul art. 9 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ceea ce a condus la pronunțarea unei soluții nelegale. Din analiza acestei dispoziții legale rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere starea fizică, materială a imobilului, ci situația juridică a acestuia.

Instanța de apel trebuia să facă distincția dintre construcțiile definitive care se regăsesc pe imobilul teren și cele provizorii, ce pot fi demontate și ridicate de către pârâți, soluția urmând a fi dată cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 1357 C. civ., pentru obligațiile care incumbă fiecărei părți.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 16 august 2021.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (1 august 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 3 februarie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Cu privire la excepția nulității recursurilor declarate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor, invocată de recurenții-reclamanți în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar, se constată că susținerile ambilor pârâți vizând încălcarea autorității de lucru judecat se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., iar criticile referitoare al aplicarea dispozițiilor art. 1357 C. civ. (inserate în cuprinsul ambelor cereri de recurs), respectiv criticile privitoare la soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne și faptul că instanța ar fi reținut greșit că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (formulate în cererea de recurs de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne), se subsumează pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Având în vedere cele constatate, Înalta Curte urmează a respinge excepția nulității recursurilor formulate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Politie al Județului Bihor, invocată de reclamanți.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate și urmează a fi respinse, pentru considerentele ce succed:

Demersul judiciar inițiat de reclamanții din prezenta cauză, întemeiat pe dispozițiile art. 25 alin. (5) coroborat cu art. 40 din Legea nr. 10/2001 (astfel cum s-a precizat la termenul din 25 mai 2020 în fața primei instanțe), a fost generat de pretinsa lipsă de folosință a imobilului teren cu privire la care s-a aprobat restituirea în natură în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanții solicitând obligarea pârâților Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor (instituția care folosește suprafața de teren) și Ministerul Afacerilor Interne (emitentul dispoziției de restituire) la plata unei despăgubiri aferente perioadei 01.08.2016-01.02.2018 pentru ocuparea imobilului proprietatea reclamanților.

Potrivit art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/200, invocat ca temei de drept al acțiunii, "Proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege, le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deținătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezența executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului."

Art. 40 din același act normativ prevede că:

"Nerespectarea obligației prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage obligația deținătorului căruia îi revine această obligație de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit."

În speță, prin dispoziția nr. x/09.12.2014, emisă de Ministerul Afacerilor Interne în executarea deciziei civile nr. 113 A din 17 aprilie 2013 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2003, irevocabilă prin decizia nr. 579 din 29 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a imobilului teren în litigiu, cu respectarea afectațiunii imobilului pe o perioadă de până la 3 ani de la data emiterii dispoziției, conform prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ce dispun că:

"(1) În situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1, 2 și 4 din anexa nr. 2 lit. a).

(2) În acest interval plata cheltuielilor de întreținere aferente imobilului respectiv revine deținătorilor. În perioada prevăzută la alin. (1) noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului."

Recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. urmează a fi respins, ca nefondat, pentru argumentele ce succed:

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au criticat exclusiv modul în care instanța de apel a interpretat efectele juridice ale dreptului de afectațiune, apreciind că hotărârea recurată este nelegală în ceea ce privește admiterea numai în parte a apelului declarat.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și nici cele ale art. 40 din același act normativ, dat fiind că restituirea în natură a terenului s-a dispus sub condiția menținerii afectațiunii imobilului pe o perioadă de 3 ani, în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, punerea în posesie a noilor proprietari având loc ulterior expirării perioadei pentru care a fost menținută afectațiunea.

Este legală statuarea instanței de apel asupra aplicării acestor prevederi în cauza dedusă judecății - legiuitorul a avut în vedere aplicabilitatea dispozițiilor cuprinse în art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pornind de la momentul rămânerii definitive a deciziei de restituire doar în măsura în care ar fi fost restituite imobile neafectate de obligația menținerii dreptului unității deținătoare.

Situația premisă pentru obligația de plată a chiriei în cauza dedusă judecății este prevăzută la art. 16 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere că, astfel cum anterior s-a menționat, imobilul era supus afectațiunii pe un termen de 3 ani, reclamanții fiind obligați a respecta acest termen, având însă posibilitatea de a beneficia de plata unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului, beneficiu de care aceștia nu s-au prevalat.

Recurenții-reclamanți nu au reușit să demonstreze faptul că deținătorul imobilului a refuzat plata chiriei în temeiul unui contract de închiriere încheiat pe durata termenului de afectațiune, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Procesul-verbal nr. x/09.03.2015 încheiat între Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor și reclamanți este calificat chiar de către recurenții-reclamanți în cuprinsul cererii de recurs ca fiind "o formalitate juridică", dat fiind faptul că, deși s-a consemnat că s-a pus în aplicare dispoziția de restituire în natură a imobilului, în sensul că Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor s-a obligat a proceda la predarea suprafeței de teren și la plata unei chirii lunare pentru utilizarea suprafeței de teren restituite în temeiul unui contract de închiriere ce urma a fi încheiat pe durata termenului de afectațiune, acesta nu a fost predat efectiv câtă vreme era supus afectațiunii.

Singura modalitate în care reclamanții puteau să invoce răspunderea pentru lipsa de folosință era dovedirea demersurilor pentru încheierea contractului de închiriere pe care legea îl impune și refuzul nejustificat al Ministerului Afacerilor Interne de a se supune acestei obligații. Reclamanții nu au făcut dovada acțiunilor întreprinse în acest sens, astfel că nu puteau pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, câtă vreme nu au învestit instanța cu o cerere de obligare a deținătorului la plata unei chirii pentru perioada menținerii afectațiunii, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D..

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne:

Prin primul motiv de recurs, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reiterând susținerile din cuprinsul cererii de apel, recurentul-pârât a arătat că, deși a soluționat cererea administrativă întemeiată pe Legea nr. 10/2001, fiind entitate învestită cu soluționarea notificării, apreciază că nu este unitatea deținătoare - calitate ce îi aparține Inspectoratului de Poliție al Județului Bihor, instituție care și-a desfășurat activitatea în respectivul imobil.

Critica formulată este nefondată.

Decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale în ceea ce privește soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Afacerilor Interne, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 21 și 22 din Legea nr. 10/2001, deținătorul imobilului revendicat este persoana care emite decizia/dispoziția de restituire, astfel cum în mod legal au reținut instanțele de fond.

Calitatea Ministerului Afacerilor Interne de deținător al imobilului aflat în litigiu a atras după sine și calitatea procesuală pasivă în cadru dosarului ce s-a finalizat cu pronunțarea deciziei civile nr. 113 A din 17 aprilie 2013 a Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia nr. 579 din 29 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Urmare a punerii în executare a acestor hotărâri, prin decizia nr. 177 din 9 decembrie 2014 emisă de Ministerul Afacerilor Interne, s-a restituit în natură către reclamanți imobilul teren aflat în litigiu, astfel încât, revine acestei instituții calitatea de deținător al imobilului.

Se reține, totodată, că obligația de predare în fapt a imobilului nu atrage calitatea Inspectoratului de Poliție Județean Bihor de unitate deținătoare. Faptul că Inspectoratul își desfășoară activitatea în incinta imobilului, nu îi conferă trăsătura de unitate deținătoare în sensul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar sintagma "deținătorii actuali" din cuprinsul art. 25 alin. (5) din aceeași lege nu se referă la persoana care folosește imobilul, astfel cum susține recurentul-pârât.

Noțiunea de "unitate deținătoare" este definită prin dispozițiile introductive ale capitolului II din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, ca fiind "fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste)".

În acord cu înțelesul oferit de aceste prevederi și astfel cum s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat în dosarul nr. x/2003 ce a avut ca obiect emiterea dispoziției de restituire în natură, unitatea deținătoare este Ministerul Afacerilor Interne, titular al dreptului de administrare al imobilului folosit de Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor.

Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin care se susține că instanța de apel ar fi aplicat necorespunzător normele de drept în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la obligarea pârâților la ridicarea bunurilor aflate pe imobilul teren al reclamanților și plata lipsei de folosință generată de lăsarea bunurilor pe teren, este, de asemenea, nefondată.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel a analizat la pagina 13 din decizie condițiile atragerii răspunderii civile delictuale în temeiul art. 1357 C. civ., reținând că:

"Atâta timp cât terenul în suprafață de 175,5 mp este afectat de o rampă la suprafață și de cisterne la subsol, de instalațiile aferente, Curtea apreciază că prejudiciul este unul evident, acesta fiind ocupat, nu liber de sarcini, astfel că apelanții reclamanți neputându-se bucura de folosirea corespunzătoare a acestuia, sunt îndreptățiți la obținerea unei despăgubiri până la ridicarea efectivă.

(. . . . . . . . . .) Este cert că din data la care a fost emisă decizia de restituire a imobilului pe care sunt amplasate aceste bunuri, 09.12.2014, apelantul pârât și intimatul pârât aveau cunoștință de faptul că le incumba obligația după expirarea terenului de afectațiune de 3 ani să predea imobilul liber de orice sarcini, or, fapta ilicită constă în omisiunea de-a proceda în acest sens, vinovăția fiind evidentă, nesubzistând motive de înlăturare a răspunderii acestora, a achitării contravalorii lipsirii de folosința efectivă a acestei suprafețe de teren cu începere de la data solicitării, criticile fiind astfel fondate."

De asemenea, în ceea ce privește individualitatea fiecărui pârât, Curtea a arătat la pagina 11 din decizie că:

"Referitor la intimatul pârât Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor, Curtea reține că acesta reprezintă o structură ce se află în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, fiind într-adevăr o unitate cu personalitate juridică proprie, conform art. 7 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, însă în cadrul aceluiași act normativ se prevede la art. 1 faptul că "Poliția Română face parte din Ministerul Afacerilor Interne..." fiind în esență o instituție subordonată ierarhic, administrativ și financiar față de acesta. Personalitatea juridică proprie de care beneficiază Inspectoratul de Poliție Județean nu presupune excluderea Ministerului din componența cadrului procesual subiectiv, acest aspect fiind dovedit atât de dispozițiile legale cât și de raporturile de subordonare dintre cele două instituții."

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1357 C. civ., în cauză nefiind incidente prevederile art. 1377 C. civ., astfel cum, într-o manieră ipotetică, susține recurentul-pârât.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanțele de fond nu au avut în vedere litigiile anterioare, respectiv faptul că în dosarul nr. x/2003, în urma expertizei efectuate în specialitatea construcții, s-a reținut că rezervoarele îngropate pe fundații beton au natura juridică a unor construcții definitive - aspect consemnat la pagina 9 din decizia civilă nr. 113-A/17.04.2013 a Curții de Apel București, dar și în decizia civilă nr. 579/19.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la faptul că instanța de apel trebuia să facă distincția între construcțiile definitive care se regăsesc pe imobilul teren și cele provizorii, din lecturarea cererii de apel formulate de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne se constată că aceste critici sunt formulate omisso medio, neputând forma obiectul analizei instanței de control judiciar.

Ca atare, invocarea autorității de lucru judecat cu privire la natura construcțiilor în litigiu excedează analizei în prezenta cale de atac în lipsa unor critici pe fondul pretențiilor deduse judecății în apel.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

Analizând recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor, prin prisma dispozițiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., se constată că partea nu a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 167/C/2020 din 11 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Bihor prin care să conteste situația de fapt și de drept reținută de instanța de fond cu privire la construcțiile existente pe teren, astfel încât Înalta Curte apreciază că nu se impune a verifica incidența art. 488 pct. 7 C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat putând fi invocată doar în raport de limitele deduse judecății, cu respectarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Recursul este o cale extraordinară de atac, ce nu are caracter devolutiv și, prin urmare, nu presupune o nouă judecată a fondului, ci numai un control de legalitate al hotărârii atacate, în limita motivelor expres prevăzute de lege.

Având în vedere că pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor nu a exercitat calea de atac a apelului împotriva hotărârii primei instanțe, criticile prezentate direct în recurs, față de care se solicită a se face aplicarea excepției autorității de lucru judecat, nu pot fi analizate în lipsa exercitării căii de atac intermediare, nefiind supuse spre dezbatere instanței de apel.

Prin urmare, recurentul-pârât nu mai poate invoca chestiuni legate de puterea de lucru judecat rezultată din alte hotărâri judecătorești cu privire la natura construcțiilor.

De altfel, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., motivele formulate de acesta reiau practic aspectele prezentate în cuprinsul cererii de recurs formulate de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

Pentru toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursurilor formulate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Politie al Județului Bihor, invocată de reclamanții A., B., C. și D..

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții A., B., C., D. și de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Politie al Județului Bihor împotriva deciziei nr. 829/A din 24 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2022.