ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 69/2022

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, la 24.09.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., desfacerea căsătoriei lor prin divorț din culpă comună, reluarea de către pârâtă a numelui dinaintea căsătoriei, stabilirea locuinței minorei C. la domiciliul mamei, exercitarea autorității părintești cu privire la minoră în comun, obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorei, precum și stabilirea unui program de vizitare a minorei în favoarea reclamantului.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepția de necompetență generală a instanțelor române, față de dispozițiile art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene și de faptul părțile și minora au reședința în Spania, acolo unde pârâta a introdus și cerere de divorț, învederând că nu acceptă competența instanțelor române.

La termenul de judecată din 19.04.2021, pârâta a precizat că înțelege să invoce excepția de necompetență generală în ceea ce privește petitele având ca obiect situația minorei C. după divorț, precum și excepția de necompetență teritorială, invocată de pârâtă, în privința petitelor având ca obiect desfacerea căsătoriei prin divorț și reluarea de către pârâtă a numelui dinaintea căsătoriei.

2.1. Prin sentința civilă nr. 3589/04.05.2021 pronunțată de Judecătoria Ploiești s-a admis excepția de necompetență generală, invocată de pârâtă, în ceea ce privește petitele având ca obiect stabilirea locuinței minorei C., stabilirea modalității de exercitarea autorității părintești cu privire la aceasta, stabilirea unui program de vizitare a minorei în favoarea reclamantului, precum și obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorei.

Au fost respinse petitele având ca obiect stabilirea locuinței minorei C., stabilirea modalității de exercitarea autorității părintești cu privire la aceasta, stabilirea unui program de vizitare a minorei în favoarea reclamantului, precum și obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorei, ca nefiind de competența instanțelor române.

A fost admisă excepția de necompetență teritorială, invocată de pârâtă, în privința petitelor având ca obiect desfacerea căsătoriei prin divorț și reluarea de către pârâtă a numelui dinaintea căsătoriei, fiind declinată competența de soluționare a cauzei Judecătoriei Sectorului 5 București.

În motivarea soluției, instanța a reținut că reședința minorei este în Spania, unde locuiește dinainte de introducerea cererii de chemare în judecată (conform înscrisului de la fila x).

De asemenea, Judecătoria Ploiești nu a fost învestită pe calea excepțională, de către instanța spaniolă competentă, conform Regulamentului nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, incident în speță, ci de către o persoană fizică, iar pârâta nu a acceptat competența instanței române, formal sau printr-un comportament neechivoc (dimpotrivă, a invocat excepția de necompetență generală și a precizat că nu acceptă competența instanțelor române).

Așadar, competente să soluționeze petitele având ca obiect stabilirea locuinței minorei C., stabilirea modalității de exercitarea autorității părintești cu privire la aceasta, stabilirea unui program de vizitare a minorei în favoarea reclamantului, precum și obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorei sunt instanțele din Spania, iar nu instanțele române.

Cât privește petitele având ca obiect desfacerea căsătoriei prin divorț și reluarea de către pârâtă a numelui dinaintea căsătoriei, Judecătoria Ploiești a apreciat că nu există o ierarhie a criteriilor de stabilire a competenței prevăzute de art. 3 din Regulament ci, dimpotrivă, aceste criterii au caracter alternativ, astfel că oricare dintre instanțele desemnate de art. 3 lit. a) și b) din Regulament poate fi deopotrivă competentă.

Revenind la datele speței, având în vedere cetățenia română a părților, în virtutea dispozițiilor art. 3 lit. b) din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene, instanțele române sunt competente internațional să judece petitele analizate.

În speță, părțile au în prezent reședința în Spania (potrivit înscrisurilor de la filele x), iar, până în prezent, părțile nu și-au exprimat acordul expres în sensul soluționării litigiului de către Judecătoria Ploiești (dimpotrivă, pârâta a contestat prin întâmpinare competența instanței) - împrejurări ce atrag incidența art. 915 alin. (2) teza a doua C. proc. civ., care prevede:

"În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.".

Deși reclamantul a susținut că în prezent domiciliul său este în România și că ajunge pe teritoriul Spaniei doar cu ocazia efectuării curselor România - Spania în funcția de șofer angajat al societății D. S.R.L., acesta nu a depus nicio dovadă în acest sens (deși sarcina probei îi incumbă, potrivit art. 249 C. proc. civ.), nici alăturat cererii de chemare în judecată, și nici la primul termen de judecată la care reclamantul, deși legal citat, nu s-a prezentat, apărătorul său învederând că la acel moment reclamantul se afla în Spania.

2.2. Judecătoria Sectorului 5 București, prin sentința civilă nr. 9557 din 16.11.2021, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat, la rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Instanța a reținut, în esență, că, în prezent pârâta are reședința în Spania, iar reclamantul are reședința obișnuită - în sensul de locuință principală stabilă - în orașul Ploiești, județ Prahova, potrivit probelor administrate în cauză.

Faptul că pârâtul își părăsește periodic locuința stabilă din România pentru a merge în străinătate, unde efectuează curse de transport de marfă, dar revine întotdeauna în domiciliul său (după cum reiese din lista de plată a întreținerii atașată) nu echivalează cu renunțarea la locuința din județul Prahova.

Prin urmare, Judecătoria Sectorului 5 București a apreciat că există mai multe probe în sensul că reclamantul are o locuință stabilă pe teritoriul României, de unde face frecvente deplasări în străinătate, în vreme ce niciunul dintre înscrisurile de la dosar nu relevă existența unei reședințe obișnuite în Spania, cu excepția susținerilor pârâtei.

În consecință, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și declinată competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești, în a cărei rază teritorială își avea locuința reclamantul la momentul introducerii acțiunii.

II. Considerentele Înaltei Curți

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În drept, potrivit art. 915 C. proc. civ.:

"(1) Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul. (2) Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.".

Acțiunea care a determinat declinările reciproce ale instanțelor are ca obiect o cerere de divorț, cu elemente de extraneitate, în sensul că unul dintre soți, respectiv pârâta este cetățean român și are reședința în Spania, în timp ce reclamantul este cetățean român și are o profesie ce presupune efectuarea de deplasări frecvente în străinatate.

Se observă că instanțele aflate în conflict au interpretat diferit prevederile art. 915 C. proc. civ., prin raportare la domiciliul părților.

Astfel, norma de competență în materia divorțului, reglementată de C. proc. civ. la art. 915 alin. (1), stipulează în sensul că aceasta aparține judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. În teza a doua a menționatului articol se prevede că în situația în care soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află ultima locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia are locuința reclamantul.

Așa cum rezultă din norma de drept menționată, regula generală în materie de divorț este aceea că instanța competentă teritorial să soluționeze cererea este cea în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, însă aceasta poate fi aplicată doar dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiții, și anume: cei doi soți să fi avut o locuință comună și cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția respectivei instanțe.

În speță, reclamantul susține că ultimul domiciliu comun al soților a fost în municipiul Ploiești, în timp ce pârâta afirmă că ultimul domiciliu comun a fost în Spania, iar în prezent, domiciliul pârâtei este în Spania, unde și locuiește, conform evidențelor din Spania, aflate la dosar Judecătoria Ploiești.

În ceea ce-l privește pe reclamant, domiciliul acestuia este municipiul Ploiești, conform evidențelor din cartea de identitate a acestuia și a actelor din dosar.

De altfel, din înscrisurile atașate la dosar reiese că acesta avea la momentul sesizării instanței și are și în prezent calitatea de angajat în funcția de șofer pentru transport internațional al societății D. S.R.L. Ploiești, efectuând curse internaționale de transport mărfuri.

Ca atare, acceptând că, în anumite perioade de timp, a urmare a profesiei, reclamantul nu se află la domiciliu, ci în străinătate, acest fapt nu poate, de unul singur, să justifice concluzia că pârâtul nu mai are locuința în țară, în sensul art. 915 C. proc. civ.

În consecință, văzând că locuința pârâtei nu se află în țară, iar instanțele române sunt competente internațional să soluționeze cauza, potrivit art. 1081 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. și art. 3 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE 2201/2003, în speță, devine incidentă ultima teză a art. 915 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia "când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul".

La data sesizării instanței, reclamantul A. avea stabilit domiciliul în Municipiul Ploiești, strada x, nr. 6, jud. Prahova, așa cum reiese din conținutul cărții de identitate aflate la dosar Judecătoria Sectorului 5 București, unde și locuiește, potrivit probelor administrate în cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cereriii de chemare în judecată formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect "divorț", în favoarea Judecătoriei Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2022.