ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 66/2022

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2022

asupra conflictului de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea sub nr. x/23.07.2020, reclamanții au chemat în judecată pârâții Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Bihor, Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Guvernul României solicitând anularea adreselor nr. x/11.12.2020 și nr. y/15.12.2020, emise de Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (în continuare A.N.S.V.S.A.), respectiv, de Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Bihor (în continuare D.S.V.S.A.) ca răspuns la plângerile prealabile ale acestora, în principal cu următoarele consecințe: a) a constatării refuzului nejustificat al A.N.S.V.S.A. și D.S.V.S.A. Bihor de a dispune admiterea cererilor de plată, în baza art. 8 alin. (1) rap. la art. 2 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 554/2004; b) a obligării pârâtei D.S.V.S.A. la plata sumei de 10.000 RON/lună reprezentând contravaloarea indemnizației prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019, începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data plății efective (suma de 90.000 RON la data introducerii cererii), în favoarea fiecărui reclamant și a pârâtei A.N.S.V.S.A. la alocarea și virarea din bugetul său către D.S.V.S.A. Bihor a sumelor necesare plății respectivelor indemnizații, în temeiul art. IV din Legea nr. 236/2019 rap. la art. 15 din O.G. nr. 42/2004; c) a constatării faptului că pârâtele nu au procedat la soluționarea cererilor reclamanților în termenul legal și a obligării acestora la soluționarea deconturilor justificative aferente lunilor august- septembrie 2020, cu consecința plății către reclamanți a sumei de 10.000 RON, în temeiul art. 8 alin. (1) teza a II-a rap. la art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

În subsidiar, reclamanții au solicitat, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtelor la plata sumei de 45.000 RON pentru fiecare dintre aceștia, cu titlu de daune-materiale, ca urmare a refuzului nejustificat de a permite valorificarea drepturilor lor stabilite prin art. IV din Legea nr. 236/2019, în raport de nerespectarea obligației prev. de art. V din Legea nr. 236/2019 de a adopta normele metodologice la O.G. nr. 42/2004 până la 16.03.2020.

De asemenea, aceștia au solicitat obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată, în cuantumul și specificația pe care le vor menționa până la finalul cercetării judecătorești.

Pârâții Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor și Guvernul României, prin întâmpinările formulate au invocat excepția de necompetență materială a Curții de Apel Oradea.

2.1. Prin sentința civilă nr. 118/CA din 07.10.2021, Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat în favoarea Judecătoria Oradea, secția civilă, competența de soluționare a acțiunii.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Oradea a reținut că sumele pretinse în temeiul art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019, sunt prevăzute în executarea unor contracte administrative de concesiune sau prestări servicii asimilate contractelor adminstrative, că art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a stabilit competența de soluționare a unor astfel de litigii în favoarea instanței civile de drept comun, iar valoarea pretenției este de 90.000 RON, pentru fiecare reclamant, fiind astfel incidente dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 100 alin. (1) din același cod.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei după declinare, Judecătoria Oradea, secția civilă a pronunțat sentința civilă nr. 5571 din 15.11.2021, prin care a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a-l soluționa.

În motivare, s-a reținut, în esență, că în speță nu se pune în discuție executarea unor contracte administrative, ci existența unui refuz nejustificat din partea unei autorități publice, asimilat actelor administrative, iar ANSVSA este o autoritate publică centrală ce atrage competența curții de apel, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată în condițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competență privește natura juridică a litigiului din speță, cu înrâurire asupra competenței materiale și funcționale de soluționare a cauzei.

În speță, reclamanții, în calitate de prestatori, pe de o parte, și Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Animalelor Bihor, în calitate de achizitor, pe de altă parte, a fost încheiat Acordul cadru de servicii care are ca obiect achiziția de servicii de supraveghere, prevenire, control și eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor.

Prin acțiunea care face obiectul prezentei cauze, reclamanții solicită obligarea pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor la alocarea bugetului necesar efectuării plătii sumelor cuvenite reclamanților potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019, sume aferente Acordului cadru de servicii și obligarea pârâtei Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Bihor la plata în beneficiul reclamanților a drepturilor bănești, în sumă de 10.000 RON lunar, începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data plății efective - suma de 90.000 RON la data introducerii cererii, pentru fiecare reclamant.

Potrivit art. IV din Legea nr. 236/2019: "Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Conform art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun."

Din interpretarea acestei dispoziții legale rezultă că legiuitorul a instituit o regulă de competență specială, derogatorie de la regulile instituite de art. 10 din același act normativ, astfel că, ori de câte ori este incidentă ipoteza prevăzută la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, criteriile valoric și cel privind rangul autorității emitente pe care le consacră art. 10 din același act normativ nu își mai găsesc aplicabilitatea pentru stabilirea instanței competente.

Plecând de la această premisă, Înalta Curte constată că în speță este incidentă ipoteza prevăzută de la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, având în vedere că raporturile contractuale dintre părți se circumscriu noțiunii de contract de concesiune de servicii publice.

Or, contractele de concesiune prin care se asigură prestarea unui serviciu public, în speță, serviciul de supraveghere, prevenire și control a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. c) indice 1 ca fiind contracte administrative.

În plus, chiar dacă temeiul juridic al pretinsei obligații de plată, care formează obiectul contractului și actului adițional încheiat între părți, îl constituie o prevedere legală, acest fapt nu este de natură a determina concluzia că litigiul dintre părți nu ar fi unul privind executarea contractului administrativ, de vreme ce atât temeiul juridic invocat în susținerea acțiunii, cât și legea în sine are ca premisă conferirea unui drept în favoarea titularului contractului de concesiune.

Prin urmare, litigiul dintre părți este unul care privește executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenței materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, nu și cele ale art. 10 din același act normativ, consecința fiind aceea că le revine instanțelor civile de drept comun competența materială de soluționare a prezentei cauze.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că finalitatea acțiunii o reprezintă stabilirea obligației de plată a unei sume de bani lunare în temeiul unor prevederi legale apărute în timpul derulării raporturilor contractuale dintre părți.

În ceea ce privește instanța competentă să soluționeze cauza, dintre instanțele civile la care face trimitere art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, aplicabile și cu privire la pretențiile derivate din Contractul de concesiune și actul adițional, Înalta Curte constată că reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata în beneficiul lor a drepturilor bănești, în sumă de 10.000 RON lunar, începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data plății efective - suma de 90.000 RON la data introducerii cererii, pentru fiecare reclamant.

În aceste condiții, nu se depășește plafonul de 200.000 RON instituit de legiuitor la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., care delimitează competența judecătoriilor și a tribunalelor, ca instanțe civile, la suma de 200.000 RON, prin raportare și la dispozițiile art. 100 alin. (1) din același cod, în condițiile în care fiecare reclamant în parte formulează pretenții proprii împotriva aceluiași pârât și invocă raporturi juridice distincte și neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună.

Chiar dacă s-ar considera că temeiul juridic al pretențiilor reclamanților nu îl constituie contractul de concesiune încheiat între părți, ci direct dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 236/2019, nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Instanța de contencios administrativ nu soluționează cereri în pretenții decât în măsura în care cererea este accesorie cererii principale care are ca obiect anularea în tot sau în parte a actului/obligarea autorității pârâte la emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite operațiuni administrative, sau dacă se constituie într-o cerere principală formulată în temeiul art. 19, ulterior anulării actului administrativ (când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri).

Refuzul de a efectua o plată asumată în baza unui contract, chiar și administrativ, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, iar în urma admiterii cererii, instanța de judecată nu ar putea obliga pârâtul autoritate publică la executarea obligației contractuale, întrucât executarea obligației (în cazul de față obligația de a da o sumă de bani) nu poate fi echivalată cu emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite operațiuni administrative. A primi o astfel de susținere ar însemna a transforma orice litigiu legat de executarea contractului administrativ într-un litigiu administrativ, prin formularea unei cereri de executare urmată de tăcerea administrației sau refuzul explicit de executare, în contra dispozițiilor art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004.

Ca atare, în situația de speță, conflictul judiciar dedus spre soluționare nu își are izvorul într-un act administrativ - tipic sau asimilat, emis de autoritatea pârâtă (neexistând un refuz al acesteia), prin urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, întrucât nu este supus cenzurii instanței de contencios administrativ un act emis sau încheiat de autoritatea publică, iar litigiul nu se referă la taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

Competența instanței de contencios administrativ nu este una intuitu personae, respectiv calitatea de instituție/autoritate publică a uneia din părți nu atrage automat aplicarea jurisdicției contenciosului administrativ - care în accepțiunea art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, semnifică:

"activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Deoarece competența instanței de contencios administrativ este una specială, derogatorie de la dreptul comun și care intervine doar în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute de legiuitor, simpla calitate de autoritate publică a părților implicate nu atrage automat competența instanței de contencios administrativ.

Astfel fiind, instanța de drept comun, competentă să soluționeze prezenta cauză, din punct de vedere al criteriului valoric, este Judecătoria Oradea, fiind astfel incidente dispozițiile art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ., prin raportare la art. 100 alin. (1) din același cod, sens în care Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2022.