ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1939/2021

Ședința publică din data de 05 octombrie 2021

I. Circumstanțele cauzei:

Prin acțiunea înregistrată la data de 2 martie 2021, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții dr. A. - Cabinet medical veterinar, B. S.R.L., C. S.R.L., S.C. D. S.R.L. ș.a. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Bihor, Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, anularea adreselor nr. x/11.12.2020 și nr. y/15.12.2020, emise de Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (în continuare A.N.S.V.S.A.), respectiv de Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Bihor (în continuare D.S.V.S.A.) ca răspuns la plângerile prealabile ale acestora, în principal cu următoarele consecințe: a) a constatării refuzului nejustificat al A.N.S.V.S.A. și D.S.V.S.A. Bihor de a dispune admiterea cererilor de plată, în baza art. 8 alin. (1) rap. la art. 2 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 554/2004; b) a obligării pârâtei D.S.V.S.A. la plata sumei de 10.000 RON/lună reprezentând contravaloarea indemnizației prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019, începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data plății efective (suma de 90.000 RON la data introducerii cererii), în favoarea fiecărui reclamant, și a pârâtei A.N.S.V.S.A. la alocarea și virarea din bugetul său către D.S.V.S.A. Bihor a sumelor necesare plății respectivelor indemnizații, în temeiul art. IV din Legea nr. 236/2019 rap. la art. 15 din O.G. nr. 42/2004; c) a constatării faptului că pârâtele nu au procedat la soluționarea cererilor reclamanților în termenul legal și a obligării acestora la soluționarea deconturilor justificative aferente lunilor august- septembrie 2020 cu consecința plății către reclamanți a sumei de 10.000 RON, în temeiul art. 8 alin. (1) teza a II-a rap. la art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

În subsidiar, reclamanții au solicitat, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtelor la plata sumei de 45.000 RON pentru fiecare dintre aceștia, cu titlu de daune-materiale, ca urmare a refuzului nejustificat de a permite valorificarea drepturilor lor stabilite prin art. IV din Legea nr. 236/2019, în raport de nerespectarea obligației prev. de art. V din Legea nr. 236/2019 de a adopta normele metodologice la O.G. nr. 42/2004 până la 16.03.2020.

2.1. Prin sentința nr. 49/CA/2021 - P.I. din 10 mai 2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, secția civilă.

În motivarea soluției s-a reținut, în esență, că litigiul are natura juridică a unui litigiu privind executarea unui contract administrativ astfel că, pentru stabilirea competenței materiale, trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ nu și cele ale art. 10 din același act normativ, consecința fiind aceea că le revine instanțelor civile de drept comun competența materială de soluționare a prezentei cauze.

Astfel, instanța de drept comun este Judecătoria Oradea, secția civilă din punct de vedere al criteriului valoric, apreciat de către reclamanți la suma de 90.000 RON pentru fiecare dintre ei, fiind astfel incidente dispozițiile art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 100 alin. (1) din același cod.

2.2. Învestită prin declinare, Judecătoria Oradea, secția civilă, prin sentința civilă nr. 3740 din 9 iulie 2021, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea, a constatat intervenit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În motivarea soluției de declinare s-a reținut că, față de modul în care reclamanții au înțeles să formuleze cererea de chemare în judecată, aceasta este una în contencios administrativ, determinată de refuzul nejustificat al pârâtelor - autorități administrative - de a da curs unor cereri ale reclamanților, urmată de cererea de alocare a unor fonduri bugetare pentru plata indemnizațiilor ce li se cuveneau. În motivarea cererii, reclamanții arată că au fost vătămați în drepturile lor prin neaprobarea în termen a unui act normativ care reglementa condițiile de plată a indemnizațiilor. În consecință, izvorul juridic al pretențiilor reclamanților nu este un contract, ci actul normativ, respectiv întârzierea în adoptarea unui act normativ.

Petitul referitor la obligarea pârâtei D.S.V.S.A. la plata unor sume de bani depinde de soluția dată primului capăt de cerere și fiind o cerere accesorie, în sensul art. 30 C. proc. civ., competența de soluționare a acesteia revine instanței competente pentru cererea principală, conform art. 123 C. proc. civ.

În concluzie, Judecătoria Oradea a apreciat că prezenta cauză este de competența instanței de contencios administrativ, iar în ceea ce privește, stabilirea instanței competente a avut în vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, întrucât pârâții Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Guvernul României sunt autorități publice centrale, competența aparține curții de apel și, având în vedere sediile reclamanților persoane private - în județul Bihor - competența aparține Curții de Apel Oradea.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Se constată că, în prezenta cauză, între reclamanți, în calitate de prestatori, pe de o parte, și Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Animalelor Bihor, în calitate de achizitor, pe de altă parte, a fost încheiat Acordul cadru de servicii care are ca obiect, în principal, activitățile sanitar veterinare de interes public național, respectiv achiziția de servicii de supraveghere, prevenire, control și eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor.

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor la alocarea bugetului necesar efectuării plății sumelor cuvenite reclamanților potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019, sume aferente Acordului cadru de servicii și obligarea pârâtei Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Bihor la plata în beneficiul reclamanților a drepturilor bănești, în sumă de 10.000 RON lunar, începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data plății efective - suma de 90.000 RON la data introducerii cererii, pentru fiecare reclamant.

Art. IV din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative prevede că: "Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun".

În speță, Înalta Curte constată că este incidentă ipoteza prevăzută de art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ având în vedere că raporturile contractuale dintre părți se circumscriu noțiunii de contract de concesiune de servicii publice, altfel spus, obiect al contestării, în acțiunea de față, îl reprezintă, astfel cum rezultă din petitele cererii de chemare în judecată, executarea contractului încheiat între părți, în concret, executarea obligației de plată a sumei de 10.000 RON lunar, începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data plății efective, pentru fiecare reclamant.

Așadar, litigiul dintre părți privește executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenței materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, nu și cele ale art. 10 din același act normativ, consecința fiind aceea că le revine instanțelor civile de drept comun competența materială de soluționare a prezentei cauze.

Se mai reține faptul că, analizând cuprinsul acțiunii cu care a fost învestită instanța de judecată, se constată că reclamanții nu fac referire la anularea unui act administrativ sau la un refuz de rezolvare a unei cereri sau la vreo vătămare adusă acestora printr-un act administrativ, în sensul pe care Legea contenciosul administrativ îl dă acestor concepte.

Astfel, obiectul acțiunii în contencios administrativ este configurat de dispozițiile exprese ale art. 52 din Constituția României și ale art. 1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 554/2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorități publice poate sesiza instanța de contencios administrativ pentru anularea, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei.

Altfel spus, în contenciosul administrativ, cererea privind recunoașterea unui drept sau a unui interes legitim și repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în caz contrar, competența revenind instanțelor civile.

În concluzie, având în vedere prevederile legale anterior menționate, precum și dispozițiile art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ., raportate la criteriul valoric, apreciat de către reclamanți la suma de 90.000 RON pentru fiecare dintre ei, sumă pretinsă ca fiind exigibilă până la data sesizării instanței, Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze cauza este instanța de drept comun, respectiv Judecătoria Oradea, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2021.