Decizia nr. 53/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la 19.10.2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public Ogrezeanu E. Andra Maria, din cadrul E., sub nr. x/09.09.2014, contract ce nu a fost semnat de reclamantă, în calitate de vânzătoare; să se constate nulitatea absolută a procurii autentificate de același notar sub nr. x/04.08.2014, pentru fraudă la lege, reclamanta fiind indusă în eroare la semnarea procurorii; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 22.000 euro și să se dispună obligarea la remiterea originalelor actelor de proprietate referitoare la apartamentul situat în București, Bd. x. În drept, au fost invocate prevederile art. 1247, art. 1207 alin. (2) pct. 1 C. civ., art. 113 alin. (1) pct. 3 și pct. 9 C. proc. civ. La termenul din 15.02.2016, reclamanta a depus cerere modificatoare, prin care a arătat că solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public Ogrezeanu E. Andra Maria, din cadrul E., sub nr. x/09.09.2014, pentru lipsa consimțământului la semnarea contractului și, în subsidiar, pentru neplata prețului. În drept, au fost invocate prevederile art. 1205 și art. 1724 C. civ.

Hotărârile pronunțate în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 2584 din 15.02.2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 29.02.2016, sub nr. x/2016. Prin sentința civilă nr. 2377 din 14 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. și C. și a obligat reclamantă la plata către pârâți a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel reclamantul F., în calitate de moștenitor al defunctei reclamante A..

Decizia pronunțată, în apel, de Curtea de Apel București. Prin decizia civilă nr. 307A din 08 aprilie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul F. împotriva sentinței civile nr. 2377 din 14 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a V- a civilă. Apelantul - reclamant a fost obligat la plata către intimații-pârâți a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul F., fiind invocate motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1204 și ale art. 1205 alin. (1) C. civ., prezumând greșit, că semnătura valorează consimțământ la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare. Susține că instanța de apel nu a verificat existența unor vicii de consimțământ, fiind încălcate, prin omisiune, dispozițiile art. 1216 C. civ.. Astfel, deși instanța nu a fost sesizată și cu analizarea unor eventuale vicii de consimțământ, din probele administrate în fond a rezultat cu claritate necesitatea analizării modului în care vânzătoarea A. și-a exprimat consimțământul la vânzare, lucru învederat prin motivele de apel. Consideră că instanța de apel era obligată, față de dezbaterile care au avut loc în fondul cauzei și față de motivele de apel formulate - în care s-a arătat faptul că, în mod premeditat, intimata-pârâtă B. i-a administrat lui A. medicamente de natură să îi anihileze discernământul și să îi producă o permanentă stare de frică - să verifice dacă în speță sunt incidente dispozițiile art. 1216 alin. (4) C. civ. Decizia recurată este criticată și sub aspectul că instanța de apel nu a analizat raporturile juridice dintre părți create în baza contractului de mandat, încălcând, prin omisiune, normele de drept material înscrise în art. 2012 C. civ.. Sub acest aspect, arată că intimata-pârâtă și-a depășit puterea de reprezentare pe care a primit-o prin mandatul acordat de A., în sensul că nu s-a limitat doar la scoaterea de bani din cont pentru cumpărarea de medicamente și îngrijirea mandantei, ci a "golit", practic, conturile acesteia de sume considerabile de bani. Or, instanța de apel nu a analizat raporturile mandant-mandatar, respectiv modul în care mandatarul si-a depășit mandatul acordat, aspect care rezulta cu evidență din dosar și din probele administrate. Recurentul a susținut că decizia pronunțată în apel a fost dată și cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât instanța de apel a respins cererea de introducere în cauză a subdobânditorilor apartamentului din litigiu, apreciind că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ.. Aceasta motivare se găsește în considerentele încheierii de ședința din 11.03.2020 (atunci când părțile au pus concluzii în fond), dar nu se mai regăsește și în dispozitivul aceleiași încheieri și nici în dispozitivul deciziei recurate, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În concluzie, recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Apărările formulate de intimați. Intimații pârâți B. și C., au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimaților-pârâți și admiterea recursului.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 24 iunie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul F., reținându-se că, în speță, criticile evocate pot fi subsumate, pe anumite aspecte, dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar prin încheierea din 28 octombrie 2021, față de înscrisurile de la dosar, din care a rezultat decesul recurentului-reclamant F., Înalta Curte a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor persoanei decedate, respectiv G. și H., care au dobândit calitatea de recurente-reclamante.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor susceptibile de încadrare în motivele de recurs înscrise în art. 488, alin. (1), pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este nefondat pentru considerentele care succed: Printr-un prim motiv de recurs, încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1204 și ale art. 1205 alin. (1) C. civ.. S-a pretins că instanța de apel a reținut greșit faptul că semnătura autoarei lor, I., valorează consimțământ la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de vreme ce vânzătoarea nu a exprimat un consimțământ valabil datorită afectării discernământului, ca efect al tratamentului medicamentos aplicat de intimată, care este de profesie asistent medical. Înalta Curte observă că argumentația instanței de apel referitoare la exprimarea consimțământul valabil al autoarei recurentelor cu privire la transferului bunului imobil, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/09.09.2014, s-a axat pe materialul probator administrat în dosarul de fond din examinarea căruia, la fel ca și prima instanță, curtea de apel nu a putut desprinde concluzia lipsei consimțământului vânzătoarei la perfectarea actului juridic contestat. Potrivit C. civ., un contract poate fi încheiat numai între persoane fizice/juridice care au capacitatea de a contracta. Astfel, art. 1180 C. civ. consacra regula potrivit căreia orice persoană are capacitatea de a contracta dacă nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte, ceea ce denotă că incapacitățile nu pot rezulta decât din lege și că acestea nu se prezumă, dispozițiile legale referitoare la incapacitatea de a contracta fiind de strictă interpretare. Prin urmare, orice persoană fizică cu capacitate deplină de exercițiu este prezumată de lege că are discernământul juridic necesar pentru a încheia acte juridice civile (art. 37 și art. 38), iar semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrarie, despre existența consimțământului părții care l-a semnat, cu privire la conținutul acestuia, astfel cum se prevede în art. 268 C. proc. civ. Așadar, aplicând regulile generale referitoare la probațiune, respectiv art. 249 C. proc. civ. "cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege" și plecând de la premisa legală potrivit căreia persoanele cu capacitate de exercițiu deplină pot încheia, în condițiile legii, orice contract, rezultă că sarcina probei în legătura cu lipsa de discernământ a vânzătoarei la data perfectării actului juridic revine reclamantului, astfel cum corect s-a reținut în cauză, acesta având posibilitatea de a face dovada, prin orice mijloc de probă, a faptului contrar care i se opune. Astfel, contrar susținerilor formulate de reclamant, Curtea de Apel a statuat că situația de fapt dedusă judecății a fost stabilită cu claritate de prima instanță, fiind reținute și examinate atât susținerile concordante ale părților, sub aspectele referitoare la circumstanțele în care acestea s-au cunoscut și la natura relațiilor ce au premers încheierii actelor juridice contestate în cauză, cât și aspectele controversate referitoare la modalitatea încheierii celor actelor notariale, precum și a conținutului raporturilor juridice create de acestea. Sub aspectul controversat, respectiv cel al dovedirii lipsei de discernământ a vânzătoarei I., respectiv al incapacității vânzătoarei de a putea aprecia și discerne efectele juridice produse de actul de înstrăinare perfectat, instanța de apel a avut în vedere că apelantul nu a propus, în condiții procedurale, probe concrete și utile, în conformitate cu cerințele impuse de art. 258 corob. cu art. 479 alin. (2) C. proc. civ., de natură a dovedi fără niciun cauza de nulitate a actului juridic contestat, respectiv inexistența caracterului conștient al actului perfectat de aceasta. Așadar, cum prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că apelantul nu s-a făcut dovada incapacității vânzătoarei de a contracta, de vreme ce examinarea probatoriului administrat, în conformitate cu dispozițiile art. 264 C. proc. civ., nu a conturat ipoteza reclamată în cauză referitoare la lipsa capacității vânzătoarei de apreciere critică asupra conținutului și consecințelor juridice desprinse din actul perfectat, nefiind dovedit faptul că, la momentul la care a consimțit la încheierea actului, discernământul acesteia era abolit. Așa fiind, verificând modul în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile înscrise în art. 1204 și art. 1205 alin. (1) C. civ., în raport de circumstanțele factuale reținute în urma examinării materialului probator administrat, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel este corectă, atât timp cât instanțele fondului au reținut că probele administrate converg spre existența reprezentării consecințelor juridice generate de actul încheiat în manifestarea de voință a vânzătoarei, nefiind dovedită în cauză lipsa discernământului acesteia la semnarea contractului respectiv. Printr-o altă critică, s-a susținut că decizia atacată este nelegală, întrucât instanța de apel a omis să verifice existența unor vicii de consimțământ, fiind încălcate dispozițiile art. 1216 C. civ.. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, deși s-a arătat că, într-adevăr, instanța nu a fost sesizată și cu analizarea unor eventuale vicii de consimțământ, s-a apreciat că, în raport de dezbaterile care au avut loc la fondul cauzei, probele administrate și motivele de apel, se impunea ca instanța de apel să verifice existenței unor vicii de consimțământ, fiind încălcate, prin omisiune, dispozițiile art. 1216 C. civ. Critica recurentelor, susceptibilă de încadrare în art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., este nefondată, atât timp cât instanța de apel a analizat corect temeiul de fapt și de drept indicat în cererea introductivă la instanță relativ la cauza de nulitate (relativă), axată pe lipsa de discernământ a vânzătoarei. Date fiind limitele învestirii, instanța de apel a subliniat expres că în cadrul prezentului demers judiciar nu s-a invocat, drept cauză de nulitate a actului contestat, existența vreunui viciu de consimțământ. Stabilirea corectă a cadrului procesual, configurat prin cererea introductivă la instanță, este întărită și de amplele considerente expuse de instanța de apel în scopul de a sublinia diferențele de ordin teoretic și doctrinar dintre cauza de nulitate relativă a unui act juridic, ca urmare a lipsei de discernământ și cauza de nulitate relativă bazată pe un viciu de consimțământ. De altfel, deși în cuprinsul motivelor de recurs este recunoscut faptul că instanța nu a fost învestită cu examinarea legalității contractului de vânzare-cumpărare și din perspectiva existenței unor vicii de consimțământ, cu toate acestea, se impută instanței de apel omisiunea cercetării valabilității actului și din perspectiva unei eventuale cauze de nulitate, axate pe existența unor vicii de consimțământ, de natura celor reglementate de art. 1216 C. civ. Or, aceste susțineri nu pot fi primite întrucât, după cum deja s-a arătat, limitele învestirii instanței au fost corect determinate, corespunzător principiului disponibilității, fiind analizate toate motivele de fapt și de drept invocate atât în susținerea acțiunii, cât și a apelului, iar o verificare de natura celei pretinsă în cuprinsul cererii de recurs ar fi condus la depășirea limitelor cadrului procesual configurat prin cererea de chemare în judecată chiar de autoarea recurentelor. Pe de altă parte, nu poate fi acceptată nici formularea pentru prima dată în apel a unei noi cauze de nulitate a convenției, bazate pe existența unor vicii de consimțământ, atât timp cât un atare procedeu ar fi constituit o schimbare a cauzei acțiunii, ceea ce ar fi contrar art. 478 alin. (3) C. proc. civ. Relativ la susținerea recurentelor care vizează motivarea hotărârii atacate, recurentele au pretins că aceasta cuprinde exclusiv argumente care vizează respingerea probelor din apel (acte și martori) și nu răspunsuri concrete la criticile formulate în apel. Aspectul evocat, deși pune în discuție vicii ale motivării deciziei atacate, nu este întemeiată și nu se plasează sub incidența ipotezei de modificare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Considerentele deciziei recurate evidențiază faptul că instanța de apel a examinat în concret și a dat un răspuns argumentat tuturor problemelor esențiale de fapt și de drept care s-au evocat în cauză, fiind înlăturate (justificat) toate criticile formulate în legătură cu hotărârea primei instanțe, ceea ce denotă că hotărârea pronunțată fundamentează, prin argumentele menționate în cuprinsul său, soluția de respingere a apelului. Astfel, din perspectiva verificării legalității soluției date cererii privind anularea contractului de vânzare-cumpărare, instanța de apel a analizat criticile formulate și a argumentat în ce măsură raționamentul primei instanțe, de respingere a probelor, a fost unul corect în raport de teza probatorie ce se dorea a fi demonstrată. Pe de altă parte, examinând critica care viza neadministrarea tuturor probelor necesare dovedirii cauzei de nulitate, întemeiată pe lipsa de discernământ, Curtea de Apel nu a validat susținerea apelantului, fiind reținut faptul că acesta nu a indicat, în condiții procedurale, probele concrete, apreciate a fi utile și necesare dovedirii motivului de nulitate evocat. Astfel, cererea de probe formulată de reclamant, în apel, a fost respinsă, instanța de apel apreciind, în evaluarea cerințelor impuse de art. 258 și art. 479 alin. (2) C. proc. civ. și în raport de teza probatorie susținută, că probele solicitate erau străine cauzei care fundamenta cererea privind nulitatea actului juridic Așadar, contrar susținerilor recurentelor, analiza instanței de apel, concretizată într-o motivare substanțială, corespunde garanțiilor procesului echitabil și răspunde argumentelor și apărărilor esențiale ale părților, ceea ce denotă că motivul de casare evocat nu poate fi reținut. În ce privește motivul de recurs privind neanalizarea modului în care intimata a acționat cu depășirea mandatului acordat de I., Înalta Curte observă că această susținere a fost făcută direct în recurs, nefiind afirmată mai întâi pe calea apelului. Prin decizia recurată, Curtea de Apel a reținut că soluția de respingere a pretenției de restituire a sumelor retrase de intimată, în baza procurii autentice acordate de I., precum și cea referitoare la cererea de nulitate a procurii de administrare pentru fraudă la lege nu a fost criticată în apel. În acest context, instanța de apel a reținut că modul de soluționarea a acestor pretenții a intrat în puterea lucrului judecat, constatându-se în ce privește obligația de restituire a sumelor extrase din conturile reclamantei, că tribunalul a avut în vedere că această pretenție a fost formulată în legătură cu executarea mandatului încredințat pârâtei prin procura autentică, fără ca instanța să fi fost învestită cu o acțiune în răspunderea mandatarului. S-a avut în vedere de tribunal că obligația de restituire a sumelor la care pârâta a avut acces, în puterea mandatului primit, a fost asociată de către reclamantă, în acțiune, motivelor de nulitate a procurii, respectiv inexistența semnăturii și frauda la lege, care au fost infirmate de probele administrate și nu există niciun temei juridic pentru a dispune obligarea pârâtei la restituirea sumelor rămase, eventual, în posesia sa. Or, în condițiile în care, prin decizia recurată, s-a reținut că aceste chestiuni litigioase nu au fost supuse analizei instanței de apel, aspect necontestat în recurs, rezultă că susținerile recurentelor nu pot constitui obiect al verificării jurisdicționale direct în recurs, întrucât se circumscriu unor critici formulate omisso medio la adresa hotărârii primei instanțe, care nu pot fi examinate în raport de interdicția impusă prin art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. Printr-un ultim motiv de recurs s-a susținut că instanța de apel a respins cererea din apel cu privire la introducerea în cauză a subdobânditorilor imobilului, însă dispoziția de respingere se regăsește doar în considerentele încheierii, nu și în dispozitivul încheierii ori cel al hotărârii atacate, motiv pentru care s-a apreciat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură, aflate sub sancțiunea nulității, ceea ce ar atrage incidența cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Critica recurentelor este nefondată. Art. 488 pct. 5 C. proc. civ. poate constitui temei de casare a unei hotărâri judecătorești în măsura în care vătămarea procesuală ce ar fi cauzată recurentului, prin săvârșirea unui act de procedură, nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului respectiv. Or, pentru a se dispune anularea actului de procedură, trebuie să se stabilească faptul că, prin refacerea lui, sunt restabilite drepturile procesuale ignorate anterior. În speță, însă, nu se poate susține că recurentelor le-a fost pricinuită vreo vătămarea procesuală. Prin încheierea din 11.03.2020, în raport de dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la interdicția modificării cadrul procesual în apel, cât și de lipsa identificării ipotezelor reglementate de art. 39 alin. (1) ori art. 78 C. proc. civ., instanța de apel a respins solicitarea apelantului cu privire la introducerea în cauză și citarea subdobânditorilor bunului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare și a cărui nulitate se solicită, soluția și considerentele avute în vedere fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată. Fără însă a contesta temeiul juridic ce a stat la baza respingerii cererii formulate, în cuprinsul cererii de recurs s-a pretins încălcarea regulilor de procedură, întrucât soluția dată cererii formulate în apel se regăsește doar în considerentele încheierii, nu și în dispozitivul hotărârii pronunțate. Or, din punct de vedere procedural, instanța de apel a analizat și s-a pronunțat asupra tuturor solicitărilor premergătoare dezbaterilor apelului în fond, inclusiv în privința cererii referitoare la introducere în cauză a subdobânditorilor imobilului, modul de soluționare și argumentele avute în vedere fiind consemnate în încheierea de dezbateri, care face corp comun cu hotărârea pronunțată, conform dispozițiilor art. 233 C. proc. civ.. Or, procedeul judiciar este corect cu privire la examinarea și pronunțarea asupra tuturor cererilor premergătoare dezbaterilor în fond, neputându-se susține cu temei existența vreunei vătămări procesuale de natură a atrage incidența cazului de casare evocat. În consecință, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele H. și G.. Reținând culpa procedurală a recurentelor, în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ. urmează ca recurentele-reclamante H. și G. să fie obligate la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimații-pârâți C. și B., ce vor fi reduse potrivit criteriilor înscrise în art. 451 alin. (2) C. proc. civ.