ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 478/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, la 26 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună, în temeiul dispozițiilor art. 563 si 901 C. civ., obligarea acestuia de a-i lăsa, în deplină proprietate și posesie, bunul imobil situat în Comuna Măneciu, sat Cheia, județul Prahova, înscris în CF nr. x al Comunei Măneciu, jud. Prahova.

Tribunalul Prahova, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 3668 din 12 decembrie 2018, a hotărât următoarele: a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârât; a admis acțiunea și a obligat pârâtul să lase reclamanților, în deplină proprietate și pașnică posesie, imobilul situat în com. Măneciu, sat Cheia, jud. Prahova, înscris în Cartea Funciară sub nr. x, precum și să plătească acestora cheltuieli de judecată în cuantum de 38.860 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru; a luat act că reclamanții își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu avocat, pe cale separată.

Pârâtul C. a exercitat apel împotriva acestei hotărâri.

În cursul soluționării căii de atac, apelantul C. a formulat cerere de suspendare a judecării cauzei, motivat de împrejurarea că dezlegarea acesteia depinde în tot de existența ori inexistența unui drept care face obiectul dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului București.

În cuprinsul cererii, a susținut că pricina în raport de care a solicitat suspendarea are ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16.11.2014 de către BNP D., încheiat între A. și B., în calitate de cumpărători, și S.C. E. (în prezent radiată), prin reprezentant legal F., în calitate de vânzător, anularea tuturor actelor subsecvente întocmite în baza contractului de vânzare-cumpărare anulat și repunerea părților în situația anterioară.

Între cele două litigii există o strânsă legătură de cauzalitate, iar dezlegarea prezentului dosar depinde în tot de valabilitatea/nevalabilitatea respectivului contract de vânzare-cumpărare, ce constituie obiect al cauzei nr. x/2018*.

Astfel, în cererea de chemare în judecată, reclamanții invocă contractul de vânzare-cumpărare ca și titlu de proprietate ce a fost comparat de instanța de fond la data admiterii acțiunii în revendicare imobiliară.

Tribunalul s-a fundamentat pe acest act atunci când a rezolvat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, precum și fondul cauzei, reținând următoarele: "Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, se constată că la data promovării acțiunii deduse judecății, în patrimoniul acestora se regăsește dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 16.11.2004’’; "Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.11.2004 de D., încheiat cu S.C. E. S.R.L., reclamanții sunt proprietarii imobilului situat în com. Măneciu, sat Cheia, județ Prahova, înscris în C.F. nr. x la data de 17.11.2004, compus din teren în suprafață de...’’

Criticile deduse judecății de apelantul C. prin cererea de apel au privit respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților și fondul litigiului, solicitând admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, ce rezultă din lipsa dovezii calității procesuale active a reclamanților, în principal, iar, în subsidiar, respingerea cererii de revendicare pe fond.

Acțiunea care formează obiectul dosarului nr. x/2018 va clarifica dacă intimații reclamanți mai au în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra terenului și construcțiilor situate în Cheia, identificate în C.F. nr. x, invocat ca și titlu în prezenta cauză, mai ales că, așa cum s-a menționat în precedent, prin apelul pendinte s-au adus critici pe aspectul calității intimaților reclamanți de proprietari asupra terenului în litigiu.

În raport de soluția ce se va pronunța, se va stabili dacă există fapta ilicită a reclamanților, dacă au fost sau nu de bună-credință la data cumpărării imobilului în litigiu, în condițiile în care se va tranșa definitiv dacă dreptul de proprietate asupra terenului situat în comuna Măneciu, sat Cheia, a existat sau nu vreodată în patrimoniul acestora.

Întrucât titlul de proprietate opus de reclamanți este contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16.11.2014 și care a stat la baza admiterii acțiunii în revendicare, iar în cauza nr. x/2018* se solicită tocmai constatarea nulității absolute a acestui contract, reiese cu evidență legătura de dependență între cele două pricini, impusă de dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ceea ce justifică admiterea cererii de suspendare până la soluționarea definitivă a procesului ce se judecă la Tribunalul București.

Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a dispus, prin încheierea din 4 noiembrie 2019, în baza prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului București.

Împotriva încheierii de suspendare au promovat recurs reclamanții A. și B., în susținerea căruia au invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prima critică, centrată pe nemotivarea soluției de suspendare, are în vedere două aspecte.

În primul rând, se reclamă o nepronunțare a instanței asupra cererii de repunere pe rol inițiată de reclamanți imediat după ce s-a amânat pronunțarea în cauză.

În al doilea rând, se pretinde o nemotivare propriu-zisă a încheierii, în sensul dispozițiilor procedurale și al jurisprudenței constante în domeniu, corelate cu dreptul la un proces echitabil. Curtea de Apel și-a însușit cererea de suspendare formulată de apelantul pârât, cu argumentele prezentate în cuprinsul acesteia sub aspectul legăturii între cele două cauze, fără a proceda la analiza apărărilor intimaților reclamanți, în sensul respingerii cererii de suspendare, pe toate aspectele.

A doua critică pune în discuție aplicarea greșită a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., din punct de vedere al reținerii legăturii între cele două dosare. În opinia recurenților, această condiție premisă trebuie verificată, iar simpla existență a unei legături nu implică în mod automat pronunțarea unei soluții de admitere a cererii de suspendare. Mai ales, prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. stipulează expres că suspendarea este facultativă, deci lăsată la aprecierea instanței. Or, câtă vreme există un drept de apreciere asupra măsurii, instanța trebuie să se raporteze în soluționarea cererii de suspendare, atât la îndeplinirea condițiilor prescrise de lege, cât și la caracterul justificat al măsurii, prin prisma întregului probatoriu și a tuturor aspectelor incidente.

Aprecierea instanței trebuie să fie motivată, susținută de elemente concrete ale cauzei și să nu conducă la exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, respectiv la îngrădirea accesului la justiție al părților interesate în mod real de soluționarea cauzei. Dacă ar fi analizat toate aceste chestiuni, Curtea ar fi constatat intenția de blocare a accesului la justiție în soluționarea acțiunii în revendicare.

Un alt aspect relevat este acela că existența dosarului invocat de apelantul C. nu are relevanță în soluționarea pricinii, întrucât acel contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică, care constituie titlul de proprietate al reclamanților, se bucură de prezumția de validitate. În concluzie, nu există niciun drept de a cărui existență să depindă judecata cauzei, iar simpla contestare a unui act relevant în dosar nu îi răstoarnă prezumția de validitate. Pentru ipoteza anulării contractului, există remedii procesuale specifice puse la dispoziție de legiuitor, respectiv calea de atac a revizuirii.

Recurenții au punctat că, în rezolvarea cererii de suspendare, instanța trebuie să pună în balanță interesele reclamanților, de a se soluționa litigiul supus dezbaterii, în vederea clarificării situației juridice a imobilului, care în prezent se află într-o stare de degradare, cu interesul pârâtului, de a tergiversa soluționarea pricinii.

Au menționat o serie de împrejurări pe baza cărora poate fi determinată intenția apelantului pârât C. de a tergiversa procesul de revendicare, spre exemplu: introducerea cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare la instanță după 13 ani de la demararea litigiilor dintre părți; temporizarea îndeplinirii obligațiilor procesuale în dosarul nr. x/2018 (în raport de care s-a dispus suspendarea), prin formularea unei cereri de ajutor public judiciar, fără să fie susținută de înscrisuri; promovarea litigiului în anularea contractului de vânzare-cumpărare la o instanță necompetentă; formularea cererii de suspendare chiar în ședința publică de la primul termen de judecată din apel, deși litigiul care a determinat suspendarea a fost înregistrat pe rolul instanței de un an de zile; nedepunerea cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2018 pentru ca instanța să aibă o imagine de ansamblu a litigiului din perspectiva legăturii de cauzalitate și a oportunității suspendării cauzei, deoarece măsura nu se analizează numai prin raportare la capetele de cerere, ci și la motivarea în fapt și în drept a acțiunii.

Contractul de vânzare-cumpărare care constituie titlul reclamanților este perfect valabil, iar motivele de nulitate sunt neserioase și au drept scop doar învestirea artificială a instanțelor de judecată pentru a se bloca soluționarea acțiunii în revendicare.

În opinia recurenților, nici din punct de vedere al cadrului litigios dintre părți, măsura suspendării nu are o justificare. Pe de o parte, în dosar, era deja pronunțată o soluție în primă instanță, iar, pe de altă parte, litigiul care a generat suspendarea nu se află în stadiul de a fi soluționat, nefiind stabilită instanța competentă să-l judece. Mai mult, prin menținerea măsurii s-ar ajunge la blocarea accesului la justiție al recurenților și ar beneficia de protecție doar apelantul pârât care nu dorește decât păstrarea stării de fapt actuale.

Pentru toate motivele expuse, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a încheierii de suspendare și rejudecarea cauzei, prin respingerea măsurii.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului de admisibilitate în principiu a recursului, prin raport reținându-se că recurenții au deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii atacate și că aceasta a fost promovată în termen.

Completul de filtru C4 a constatat că raportul întrunește condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ. și a dispus comunicarea acestuia, în vederea formulării unor puncte de vedere.

Recurenții și intimatul nu și-au exprimat poziția procesuală cu privire la raport.

Intimatul C. nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanții A. și B. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Critica privitoare la nemotivarea încheierii, susceptibilă de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prezintă un caracter neîntemeiat.

Se invocă, sub un prim aspect, faptul că instanța învestită cu soluționarea incidentului suspendării nu s-a pronunțat asupra cererii de repunere pe rol a litigiului, formulată de recurenții reclamanți A. și B. imediat după amânarea pronunțării în cauză.

Din parcurgerea dosarului din apel, se constată că, la termenul de judecată din 31 octombrie 2019, instanța, ascultând concluziile părților cu privire la cererea de suspendare, a reținut cauza spre soluționare și a amânat pronunțarea la 4 noiembrie 2019, pentru a da posibilitatea intimaților reclamanți să depună concluzii scrise și înscrisuri în combaterea măsurii solicitate.

Între aceste două momente a fost depusă la dosar de către intimații reclamanți o cerere de repunere a cauzei pe rol (trimisă prin fax la 31 octombrie 2019 și atașată la dosar la 1 noiembrie 2019, fila x), întemeiată pe prevederile art. 400 raportat la art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

Curtea de Apel nu avea obligația de a soluționa o atare cerere, raportat la momentul procesual la care aceasta a fost formulată, adică după închiderea dezbaterilor asupra incidentului suspendării.

După încheierea dezbaterilor, părțile pot depune la dosarul cauzei concluzii scrise, care vizează împrejurările de fapt și de drept la care s-au referit în concluziile orale, neputând aduce în atenția instanței pe această cale pretenții noi, care nu au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii, pentru că astfel ar fi încălcate principiile dreptului la apărare, al contradictorialității și al dreptului la un proces echitabil.

Or, în virtutea respectării principiului contradictorialității instituit prin dispozițiile art. 14 C. proc. civ., instanței îi revine obligația de a pune în discuția părților orice chestiune de drept procesual sau substanțial ori de fapt, precum și de a-și fundamenta hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Întrucât cererea de repunere pe rol este o cerere nouă, neinvocată prin celelalte acte de procedură de până la momentul punerii concluziilor pe fondul cauzei și care nu a fost discutată în contradictoriu cu apelantul C., în temeiul considerentelor reținute, Curtea de Apel nu era datoare să se pronunțe cu privire la aceasta.

Al doilea aspect din cadrul acestei critici conturează o lipsă de motivare a încheierii, prin aceea că instanța nu a prezentat un raționament propriu, ci și-a însușit argumentele invocate de apelantul pârât C. în cererea de suspendare, din punct de vedere al legăturii dintre cele două pricini. Totodată, nu a oferit un răspuns la apărările părții adverse, în sensul că cererea de suspendare trebuia respinsă.

Prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. este reglementată obligația instanței de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora atrăgând nulitatea hotărârii. Motivarea unei hotărâri este necesară pentru ca părțile să cunoască temeiurile, fundamentele soluției adoptate de judecător, iar instanța de control judiciar să poată aprecia asupra legalității și temeiniciei acesteia.

Așa cum s-a reținut în doctrină și în jurisprudență, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, iar aceasta se impune a fi clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, inexistența motivării sau motivarea necorespunzătoare determinând casarea hotărârii astfel pronunțate.

Examinând încheierea atacată, se constată că instanța a făcut o analiză proprie a condiției impuse de prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în aprecierea temeiniciei cererii de suspendare. În acest sens, a comparat cele două litigii și a prezentat argumentele pentru care a identificat o legătură de interdependență între acestea, precum și implicațiile pe care le-ar avea, în prezentul dosar, o eventuală soluție de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16.11.2004, ce constituie titlul de proprietate al reclamanților, deci, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată.

Analizarea cererii de suspendare prin prisma altor motive decât cele agreate de intimații reclamanți nu echivalează cu o nemotivare în sensul dispozițiilor procesuale enunțate, câtă vreme, cum s-a relevat anterior, instanța a motivat îndeplinirea condiției cerute pentru constatarea incidentului procedural, după cum se relevă și în cele ce urmează.

Critica ce vizează aplicarea eronată a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., din punct de vedere al reținerii legăturii dintre cele două dosare, poate fi subsumată ipotezei de casare instituite de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece se referă la încălcarea unei norme de procedură. Deși în fundamentarea recursului, recurenții au invocat și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu au fost identificate normele de drept material pretins a fi încălcate de Curtea de Apel prin încheierea atacată, prin urmare controlul judiciar nu poate fi realizat prin prisma acestui temei.

Potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

Acest caz de suspendare vizează o chestiune prejudicială de a cărei rezolvare depinde soluția ce urmează a se pronunța în cauză și are rolul de a preîntâmpina pronunțarea unor hotărâri contradictorii.

În baza acestui temei de drept, suspendarea va putea fi dispusă în contextul îndeplinii anumitor condiții, a căror verificare este atributul exclusiv al instanței de judecată.

Astfel, din norma enunțată rezultă că suspendarea va putea fi dispusă în situația în care există pe rolul instanțelor de judecată un alt dosar, a cărui soluționare ar putea avea o influență hotărâtoare asupra litigiului pendinte.

În prezentul dosar, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de o acțiune în revendicare, formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtului C., cu privire la imobilul situat în Comuna Măneciu, sat Cheia, județul Prahova, înscris în C.F. nr. x al Comunei Măneciu, jud. Prahova, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16.11.2004, de la S.C. E. S.R.L.

Pricina în raport de care s-a cerut suspendarea, nr. x/2018*, aflată pe rolul Tribunalului București, vizează constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16.11.2014 de către D., încheiat între A. și B., în calitate de cumpărători, și S.C. E. (în prezent radiată), prin reprezentant legal F., în calitate de vânzător, anularea tuturor actelor subsecvente întocmite în baza contractului de vânzare-cumpărare anulat și repunerea părților în situația anterioară.

Înalta Curte constată că, în speță, s-a făcut o corectă analiză a oportunității măsurii suspendării din perspectiva legăturii dintre cele două dosare, reținându-se că respectivul contract de vânzare-cumpărare este chiar titlul de proprietate opus de reclamanți în susținerea temeiniciei acțiunii în revendicare, iar o posibilă soluție de anulare a acestuia ar avea înrâurire asupra procesului pendinte pe problema calității procesuale active a reclamanților, invocată în fața primei instanțe și reiterată pe calea unei critici în apel. Totodată, s-a avut în vedere și faptul că tribunalul s-a întemeiat pe acest act atunci când a admis acțiunea în revendicare, prin sentința civilă nr. 3668 din 12 decembrie 2018, sens în care a statuat, cu ocazia realizării procedurii de comparare a titlurilor exhibate, că titlul de proprietate al reclamanților nu a fost desființat sau anulat.

Prin urmare, rezultă că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. au fost aplicate în mod corect, fiind îndeplinite condițiile ce impun suspendarea judecării litigiului, iar critica reclamanților formulată strict pe acest aspect se vădește a fi nefondată.

În plus, din punct de vedere al legăturii de cauzalitate dintre cele două dosare, prezenta instanță nu este în măsură să aprecieze asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare, deoarece acest aspect constituie atributul instanței în analiza pe fond a pricinii, în dosarul nr. x/2018.

Totodată, suspendarea procesului pe acest temei este dispusă de instanță și în ansamblul circumstanțelor cauzei, urmărindu-se ca partea care solicită aplicarea măsurii să nu transforme această posibilitate într-o formă de abuz procesual. Nu poate fi primită critica recurenților, prin care se susține că interesul pârâtului C. în suspendarea cauzei ar fi unul mascat, iar unicul obiectiv a constat în tergiversarea soluționării cauzei și blocarea accesului la justiție al reclamanților. În primul rând, ipotezele redate de recurenții reclamanți nu pot fi privite ca situații în care apelantul pârât C. ar încerca să treneze soluționarea procesului de revendicare, inclusiv prin formularea cererii de suspendare, iar, în al doilea rând, măsura dispusă are rolul de a preîntâmpina pronunțarea unor hotărâri contradictorii, cu efecte nedorite asupra stabilității raporturilor juridice existente între părți.

Pentru toate considerentele reținute, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul exercitat de reclamanții A. și B. împotriva încheierii de ședință din 4 noiembrie 2019, prin care s-a dispus suspendarea pricinii, în etapa procesuală a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva încheierii de ședință din 4 noiembrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2021.